...fii doctor la SMURD

Bogdan Opriţă, 37, medic

Când eram mic voiam să mă fac pompier. Văzusem un film cu John Wayne şi m-a impresionat lupta cu flăcările. Însă, pe la 12 ani, mama mea s-a îmbolnăvit, a fost internată şi operată. Nu era grav dar, când i-am văzut halatul alb al medicului care a tratat-o, am lăsat-o cu pompierii. Atunci mi-am zis: mă fac doctor. În facultate, toţi băieţii visează să ajungă chirurgi, iar fetele oftalmologi; eu nu prea ştiam ce să aleg, aşa că am gândit pragmatic şi am ales ceva pe care nu se băteau foarte mulţi: urgenţele.

În 1997 am făcut câteva cursuri de pregătire la centrul SMURD de la Târgu Mureş şi în momentul în care au început pregătirile pentru dezvoltarea unui centru de urgenţe la Bucureşti am fost trimis aici. Au trecut şase ani până când secţia de primire urgenţe din Capitală, în colaborare cu Spitalul Floreasca, a fost pusă pe picioare şi încă un an până când am putut să ne folosim şi de elicopter. Am început cu patru oameni şi când cineva intra în concediu nu mai ştiam când făceam tură şi când eram în pauză. Eu nu lucrez cu gândul la concedii. Sunt în slujba vieţii acolo unde e nevoie de mine şi atât. Am în fiecare zi program, fie că sunt în tură la urgenţă, fie că sunt de gardă la dispecerat, fie că sunt de gardă pe maşina de urgenţe. Mă trezesc la 5 jumătate dimineaţa şi pe la şase am ieşit pe uşă. Dacă nu o fac la ora aia nu doar că îmi dau ritmul personal peste cap, dar încurc tot programul secţiei. În fiecare dimineaţă trebuie să preiau ştafeta de la cel care a fost în tură noaptea trecută, să verific dacă genţile cu medicamente sunt în regulă, dacă lipseşte ceva. Am o staţie de transmisie pe care o ţin cu mine mereu. Chiar şi acasă. Nu mă deconectez nici o clipă pentru că pacienţii sau dezastrele în care avem datoria să intervenim nu ocolesc nici măcar weekend-ul. Pentru că pot exista momente (ca explozia de la Gheorgheni) când trebuie să pleci cu elicopterul şi cu alaiul de maşini de urgenţă şi trebuie să fii gata în nici jumătate de oră. Nu îmi place întotdeauna să fac asta, poate că uneori aş vrea să stau mai mult cu copiii mei, dar ar fi un gest prostesc şi fără rost.

Nu a fost şi nici nu este uşor să fii medic la SMURD. În primul rând pentru că nici unul din noi nu este Dumnezeu, pentru că medicina poate fi depăşită. Acum doi ani am avut un caz de rezolvat. Am primit la 7 dimineaţa un apel care nu ne spunea mai mult decât că este vorba de o femeie de 30 care nu mai răspundea la stimuli externi. Ne-a întâmpinat soţul ei şi ne-a condus în dormitor. Tot ce ştiam era că femeia acuzase dureri de cap şi după ce ieşise din baie, s-a întins pe pat şi acolo a rămas. Am făcut examenul neurologic şi mi-am dat seama că este destul de grav. Era în comă. Am anunţat prin staţie că am nevoie de timp pentru a intuba pacienta, am stabilizat-o şi am dus-o la spital. Tomograful a arătat ceva de care mă temusem încă de la început: tumora cerebrală era mult prea mare pentru ca intervenţia să reuşească. După trei zile, femeia a murit. Aş fi vrut să fac mai mult, sunt cazuri când pot, mult mai grave. Acum am fost legat de mâini. Uneori astfel de cazuri duc la frustrare. Ajung acolo, pun un diagnostic pe care nu aş vrea să-l pun, fac tot ce se poate pentru a echilibra pacientul, aşa cum am învăţat în facultate sau pe teren, dar realitatea depăşeşte câteodată ştiinţa şi rutina pe care am căpătat-o în cei mai bine de zece ani de practică în medicină.

Ca să rezişti aici trebuie să vrei să te sacrifici. Ca să-ţi petreci mai mult de jumătate din zi aici, la SMURD, trebuie să vrei asta. Pentru că nimeni nu te poate obliga să-ţi placă. De cum s-a dat semnalul ai şi plecat. Nu stă nimeni prin birou la cafea. Cei care sunt în tură pe maşină stau în ea chiar şi cînd nu e nevoie. Ai maxim două minute să ieşi din parcare şi 10 minute să ajungi la caz.

Ţin minte că acum trei-patru ani am primit un apel de la doi foşti rezidenţi de-ai mei care îmi spuneau că undeva pe lângă Sinaia o fetiţă fusese rănită de un copac dărâmat. Vântul bătea cu aproape 100 de kilometri pe oră, nu aveam voie să părăsim heliodromul de lângă Spitalul Floreasca. Dar am plecat, vântul se mai potolise, iar pilotul şi-a luat inima în dinţi. Am ajuns acolo după mai multe încercări, am alergat prin pădure până la fetiţă. Avea o fractură, era extrem de palidă şi agitată. Era în stare destul de gravă pentru că sângera. Am intubat-o, dar nu am introdus foarte mult sânge pentru că era posibil să aibă ruptură de organe interne şi putea pierde şi mai mult. A urcat-o în elicopter şi am anunţat spitalul să pregătească sala de operaţii. Pilotul m-a întrebat la un moment dat dacă mai trăieşte. Vântul vuia şi lovea geamurile elicopterului. Tot nu se potolise. I-am spus că da, aşa că a făcut tot posibilul să ajungem întregi la spital în Bucureşti. A zburat la rasul pomilor, a zburat contra vântului, a ocolit de câteva ori, dar am ajuns în jumătate de oră, când în mod normal trebuia să facem 45 de minute.

Mai sunt întrebat câteodată dacă de la noi a ieşit cineva la pensie. Nu ştiu ce să răspund, pentru că suntem o echipă destul de tânără. Încă nu avem vârsta necesară pentru a ieşi la pensie. Vom vedea cine rezistă până la capăt. Nu toţi suportă ca la 40 de ani să lucreze 12 ore pe zi sau mai mult. Nu toţi sunt dispuşi ca la o anumită vârstă să se încalţe cu bocanci grei de vreo două-trei kilograme. Avem o structură şi un program ca de armată şi nu sunt mulţi cei care rezistă. Apoi, nu mulţi au familii care să-i înţeleagă. Aşa am ajuns eu la a doua căsătorie. Eram la Târgu Mureş în perioada de instruire de rezidenţiat când creştea prima mea fiică. Poate că atunci nu a înţeles ce fac. Acum lucrurile s-au schimbat, a mai crescut, şi-a făcut prieteni şi nu mai este dependentă de prezenţa mea. Îmi place să cred că sunt momente când se mândreşte cu ce face tatăl ei. Dacă nu, asta e. Am o datorie, eu am ales drumul ăsta şi haina roşie.

Când sunt în spital sunt mai relaxat. Am pe mine haine albe, de medic. Lucrez curat, cu fişe medicale, zâmbete şi sfaturi. Dar sunt momente când trebuie să mă îmbrac în costumul roşu, când trebuie să car opt kilograme în spate, alte cinci în mână, cam atât înseamnă tot echipamentul unui medic SMURD. Sunt zile când oriunde te-ai uita vezi sânge, resturi umane şi când simţi că nu te mai ţine organismul, oricât de puternic te crezi. Abia atunci înseamnă că ai nevoie de o zi de concediu.