...operezi pe creier

Alexandru Lupşa, 53 de ani, neurochirurg

Operaţia în sine reprezintă un cumul de senzaţii, pregătiri şi previziuni. Este ca un plan de bătălie. Astăzi poţi simula şi pregăti virtual o operaţie pe creier. Iar în sală nu se poate intra fără carte. Te uiţi la poze, reconstruieşti anatomie. Spre deosebire de alte organe, aici e o chestie de viziune tridimensională. Creierul nu poate fi scos din cap ca să ajungi dedesubtul lui. Şi nu poţi ajunge dedesubt trecând prin el, pentru că orice trecere lasă urme.

Ca să operezi creierul, trebuie să fixezi capul într-un fixator, cu nişte pini. Bolnavul e anesteziat general, dar uneori trebuie să-i faci şi anestezie locală, pentru că îi bagi trei ţepuşe prin os şi îl strângi cu şuruburi într-o menghină. Capul trebuie să stea rigid şi să se mişte omogen cu masa de operaţie. În mare parte, în România, încă tundem. În lume se fac unele operaţii chiar prin păr. Noi radem cu maşina sau cu briciul cu lamă dispozabilă. Apoi marchezi pe capul omului, cu un marker, tranşa de incizie. Asta nu se şterge la badijonare. Zona se izolează cu materiale sterile, rămânând vizibil doar teritoriul tău. Există o senzaţie... Până la urmă tai un om viu. Ţelul e să-l vindeci, dar tu intri în corpul lui cu bisturiul. Foloseşti nişte instrumente pe care dacă le-ar auzi pacientul la lucru, cred că nu s-ar mai opera. Sunt ca instrumentele de strungărie – sună, bâzâie, taie, ţiuie. Bisturiul, oricât de fin ar tăia pielea, întâmpină rezistenţă şi sună: „hrrrrrr”. Despici şi iese sângele. Atunci îţi spui: e bine că fac operaţia asta? Aşa sângerează pielea uneori că ai vrea să fii la sfârşit. După ce ridici pielea, inevitabil trebuie să treci prin os, să ridici un capac. Astăzi încă lucrăm şi cu metode primitive. O metodă e să calculezi perimetrul, să dai câteva găuri cu un trepan, un burghiu chirurgical, şi să le uneşti cu un fir de oţel spiralat care taie ca un joagăr. Sună exact ca traforajul. Tai atent pentru că la sfârşitul operaţiei trebuie să repui capacul. Un mod mai modern e craniotomia, sau ridicarea osului, cu o freză. Dai o singură gaură şi bagi un picioruş pe sub os. Freza o împingi apoi pe parcursul pe care vrei să-l decupezi. E electrică şi se învârte cu o viteză foarte mare, degajând un miros de ars. Os, fum, rumeguş; eşti ca într-un atelier. De aceea se irigă şi se aspiră în permanenţă. Apoi se deschide foiţa care acoperă creierul. Creierul are o culoare alb-gălbuie şi e plin de vase finuţe. Are fermitate, nu e ca un iaurt, dar nu te poţi agăţa de el. E o structură care oricând se va distruge sub o spatulă. Problema e că niciodată nu vezi creierul în ansamblul său. Toate reprezentările pe film sunt bidimensionale. Dacă nu ai imagine în spaţiu, te-ai pierdut. E ca şi cum ai fi pus în mijlocul unei pâini, dar tu habar n-ai pe unde-i coaja. Există o serie de ajutoare informatice care-ţi spun unde eşti. Dacă nu le ai, totul depinde de fler şi de cunoştinţele tale de anatomie.

În timp ce operez, nu mă gândesc la nimic altceva. Familia ştie. Nu mă căutaţi, ăsta e mesajul. Nu mă interesează nici dacă a explodat la Washington o bombă atomică. Eu am un business de făcut aici, am de tratat o persoană. Acum asta e cel mai important. Când l-am terminat, vă sun eu. Până n-am scos leziunea, mă domină o singură chestiune: există zone mai importante şi mai puţin importante, dar nici o zonă din creier nu este inutilă. Dacă suprimi un vas, coagulezi o venă, ştii că acest gest poate avea consecinţe dramatice. Aici e adevărată anecdota cu „unde dai şi unde crapă”. Atingi creierul şi omul se trezeşte cu mâna paralizată. Atingi creierul şi îi atingi centrii vorbirii.

Dacă boala e la suprafaţă este o neurochirurgie simplă, reuşeşti să faci o operaţie curată aproape fără să atingi creierul. Dar poţi avea leziuni de 3-4 centimetri diametru, în profunzime. Atunci trebuie să-ţi găseşti calea. Niciodată, comparativ cu chirurgia abdominală, nu poţi să faci o incizie prin care să scoţi tumora şi s-o pui pe masă. O incizie de 5 cm în creier ar lăsa în urmă un om distrus. Orice se poate scoate din cap. Dar nu e important ce scoţi, ci ceea ce rămâne după tine. Aşa că faci o incizie cât mai mică – poate până la 1-2 cm – şi nu intri decât ajutat de microscop. Lumină în adâncime şi mărire cât mai mică, ca să păstrezi proporţiile. Când trebuie să ciupileşti o tumoră de 5-6 centimetri, stai ore întregi în microscop cu mâinile ridicate. Lumea prin microscop se face tot mai mare, dar gesturile trebuie să se reducă la minim. Dacă cineva îţi observă mâinile de afară, abia ţi le vede mişcând.

Momentul cel mai important este când pacientul se trezeşte. În ciuda sistemelor de monitorizare existente, până la trezirea pacientului nimeni nu poate face prognoza reală a funcţionalităţii lui.

Cum pot să explic senzaţia unei meserii atât de dificile, încât lumea să înţeleagă responsabilitatea? Creierul nu-i o mutră căreia îi tragi un pumn, rămâne o vânătaie şi peste trei săptămâni e la fel ca înainte. Abia dacă-l atingi şi va suferi serios; i-ai tras un pumn şi consecinţa e definitivă. Nu creşte, nu se regenerează, nu se vindecă. Dacă creierul trăieşte, eşti. Dacă nu trăieşte, nu eşti.

Nu sunt inca comentarii.