O vară foarte instabilă

... Se apucă să citească primele rânduri. Era o poveste, din câte se părea. Se uită iar la plic și recunoscu scrisul de mână. Fuseseră împreună câţiva ani și o părăsise cu o vară în urmă. Și acum, va să zică, scria povești. Ei bine, nu era singura. Mulţi oameni scriu. Măcar poezii. Ca să-și ușureze sufletul. Bărbatul zâmbi. Nu avea cine știe ce așteptări de la povestea ei. Dar cel puţin era scurtă și îi alesese un titlu bun. Nu era însoţită de nici o scrisoare. Nici măcar un bileţel. Liftul se opri. Îndesă paginile la loc în plicul lor. Intră în apartament, puse cheile de la mașină și plicul pe măsuţa din hol, își scoase cravata și se duse la baie să facă pipi. Își dădu cu un pic de apă rece peste faţă, apoi își scoase pantofii și îi lăsă în hol. Se dezbrăcă și se băgă să facă repede un duș cu apă rece. Își trase pe el un tricou și niște pantaloni scurţi și, lipăind desculţ prin bucătărie, se duse să-și ia o bere din frigider. O desfăcu și dădu pe gât o treime din sticlă. Apoi luă plicul – nu-i ieșise din minte câtă vreme se răcorise – și îl aduse cu el în sufragerie.

Aranjă pernuţele pe canapea, își ridică picioarele, mai luă o gură de bere și începu să citească povestea.

Era cam așa: descria, din perspectiva fostei lui iubite, una dintre multele dăţi în care se despărţiseră și cum el îi turna o sumă de lucruri banale la o sticlă de vin într-un bar. Fata din poveste își ascunde sentimentele de furie și umilinţă și îi vine pe loc o idee. Se oferă să facă sex pe bani cu bărbatul. Va juca rolul curvei. Strict vorbind, naratorul încetează să mai fie în acest moment fosta lui iubită. A devenit un personaj din poveste, cum se întâmplă în visuri, când formele și identităţile sunt schimbătoare și provizorii. Și, desigur, nici el nu mai e pe de-a-ntregul el însuși.

Personajul feminin s-a decis să-i satisfacă bărbatului o fantezie pe care o are de mult. Sau cel puţin se preface că asta ar vrea. În orice caz, bărbatul înghite momeala. Încep să joace jocul. El trebuie să-i arate că are bani în portofel. Se derulează tot dialogul. Apoi o însoţește până la ea acasă, îi admiră locuinţa, îi spune că, din câte se pare, îi merg bine afacerile.

Bărbatul citi nerăbdător până la capăt, anticipând scena de sex, însă lucrurile păreau să se complice.

Sunt în bucătărie la ea („cu toate cuţitele alea“) și ea îi oferă ceva de băut, el bea din vinul roșu, fumează, se angajează în discuţiile joviale care preced actul sexual, iar naratorul – ea, adică – spune:

— Odată am gătit un iepure. L-am marinat bine în vin roșu și condimente, apoi l-am lăsat la foc mic.

M-am uitat la el și i-am oferit încă un pahar. El a dat din cap bucuros și eu i-am turnat. Era excitat și cam agitat. Ca un iepure căruia îi e frică să nu fie prins. Pe picior greșit. Îi luceau ochii, de abia aștepta distracţia.

Stai că vine, iepuraș. Acuși începe și distracţia.

Povestea se încheia aici. Habar n-avea ce urma să se întâmple mai departe.

Începu imediat să se masturbeze. După aceea, în timp ce se curăţa, se miră singur că avusese așa o reacţie la câteva cuvinte pe o foaie. Își reluă locul și continuă să-și bea berea, întrebându-se dacă nu cumva din cauza vremii aceleia ciudate avea așa mare chef să joace un tenis, până cădea lat, sau pur și simplu să spargă ceva. Se duse să-și mai ia o bere și se așeză să o bea, în continuare cu mintea la ce citise. Părea o poveste bună. Sau poate era din cauză că, în timp ce o citea, se văzuse pe sine în ea și asta o făcea să fie bună.

Avea un final deștept, cu siguranţă, o combinaţie între o fantezie sexuală și un dans de răzbunare. Nu-și amintea să fi fost vreodată interesat de chestia asta cu prostituţia, dar îl excitase să-și imagineze acel joc cu ea, autoarea. Doar sex. Nici una dintre complicaţiile personale și contextuale
care compromiteau dorinţa. Și probabil acesta era modul ei de a-i face o invitaţie. Poate ar fi continuat să se întâlnească săptămânal, pentru jocul lor sexual. Se uită înăuntrul plicului, gândindu-se că poate n-a văzut bileţelul. Nu, nu era nici un mesaj. Privi afară pe fereastră – fereastra lui avea perspectivă largă – și i se păru că lumea arată interesant. Norii sugerau că n-ar avea de gând să trândăvească de acum încolo. Însă deja spuneau asta de prea mult timp.

Se gândi să o sune, dar bănuia că e doar o joacă, se distra cu el la fel ca și cu personajul din poveste.

Umezeala din aer se coagulase în bancuri solide și înalte de nori încărcaţi de ploaie.

Dădu berea pe gât și râgâi ușor. Actuala lui iubită urma să vină ceva mai târziu și n-ar fi vrut să dea din întâmplare peste povestea asta. Se ridică și strecură paginile sub un teanc de reviste vechi, hotărând că se va debarasa de ele în scurt timp. Ar fi mai înţelept din partea lui să uite de asta.

În vis, o vede goală. Nu e în stare să se miște, să o atingă. Ea se ţine dreaptă, frumuseţea corpului ei capătă amploare, acum e rândul ei să spună nu sau să fie generoasă. Îi lucește pielea. Se întoarce și iese din cameră, cu un zâmbet mândru și straniu, îl lasă întins pe pat, fără să știe dacă va mai veni înapoi. Nu-și dă seama dacă zâmbetul ei e plin de promisiuni sau doar își bate joc de el.

Se trezește lângă corpul gol, adormit al iubitei lui. Era încă devreme dimineaţa și foarte puţină lumină. Trupul lung și zvelt de lângă el era foarte frumos, și totuși nu cel de care avea nevoie.

Asta e foarte ciudat, se gândește el, întins pe spate, excitat, lângă o fată care doarme ușurel în timp ce lumina dimineţii invadează încet camera.

Se afla în barul unde se întâlniseră prima dată. Era în ziua de după visul lui și simţea că avea să o întâlnească. Nu punea prea mare bază pe presentimente, pentru că nu însemnau decât să simţi că urma să se întâmple ceva fără să poţi explica de ce simţi asta. Ca și cum ai crede în vise sau horoscoape. Dar se uita la ușă când a intrat ea, fără să fie deloc surprins, iar linia de demarcaţie dintre vise și realitatea lumii treze era acum încălcată.

Încercă să continue conversaţia pe care o avea înainte să intre ea, dar prezenţa ei îl distrăgea. Poate se prefăcea că nu l-a văzut. Se simţea invizibil, ca o fantomă, asistând la întreaga scenă.

O urmări vorbind cu niște bărbaţi și se întrebă dacă se culca cu vreunul dintre ei. O stare de panică și gelozie, ca o bestie cu copite, îl călărea de parcă era în câmp. Îl mâna să se impună, fizic. Îl provoca să revină cu picioarele pe pământ și să se lupte. E din cauză că sunt beat și am avut visul ăla, își spuse el, de asta gândesc așa. Ar trebui să mă duc acasă și să mă culc.

Dar rămase pe loc și bău și mai mult și, noaptea târziu, stăteau la aceeași masă. Era totul civilizat și vorbeau de cunoscuţi comuni și de probleme care n-aveau nici o legătură cu viaţa ei ficţională de curvă și, când în sfârșit au ajuns să vorbească de poveste, au discutat raţional, ca despre o operă de artă. El îi spunea că i se păruse de efect, iar ea îi zâmbea cu zâmbetul din vis.

Vorbindu-i așa, în viaţa reală și nu în vis sau în povești, se liniștise și se simţea acum în stare să plece. Probabil că am înţeles eu totul aiurea, se gândi el, luând-o pe jos înspre casă. Nu-l interesa că fusese prins pe picior greșit.

I se păruse mult mai atractivă decât și-o amintea. Acum avea un chef nebun de ea.

Din păcate, așa se întâmplă mereu, se gândi el. Relaţiile, cu toate obligaţiile lor, omoară savoarea sportului erotic. Nu mai e deloc așa atractiv când poţi s-o ai oricum la dispoziţie.

În cele din urmă nu s-a ajuns la a pune banii pe masă, ca în poveste. S-a întâmplat așa cum se întâmplă lucrurile astea de obicei, la o discuţie, la un pahar, apoi în pat.

A vorbit cu ea la telefon, iar apoi, pe drum înspre casa ei, în taxi, se simţea puternic, entuziasmat și plin de energie ca pe creasta valului, când iei droguri bune, ca atunci când știi că veștile bune se vor adeveri.

De dimineaţă simţea că a scăpat de ea, că și-a scos-o din cap.

A doua oară când s-a petrecut aceeași succesiune de evenimente, se simţea de parcă ar fi rezolvat o problemă. Pe jos, înspre casă, a treia oară, admitea că de fapt lucrurile nu sunt chiar așa de simple.

Uneori îl trimitea acasă nesatisfăcut. Și în acea după-amiază, anume, cu furtuna electrică venind dinspre vest, părea hotărât să pună capăt situaţiei. Îi menţionase ceva de prietena lui și ea păruse neimpresionată de această destăinuire.

Dar el era beat de la vinul ei roșu și bun și începuse să-i povestească ce i se întâmpla.

— Nu e firesc. E ca și cum aș simţi o presiune fizică, intensă, în testicule, tot timpul, ca atunci când ţi-e frică sau îţi crește adrenalina și ţi se strânge scrotul, ca atunci când încep să-și facă amfetaminele efectul, doar că se întâmplă tot timpul, și nu pot să mă gândesc decât la corpul tău, când ne vom întâlni data viitoare, cum o să facem sex. O presiune uriașă care e pe punctul să răbufnească.

— Știi, întrebă ea, definiţia lui Aristotel a plăcerii?

El dădu din cap că nu.

— Aristotel definește plăcerea ca pe alinarea unei dureri.

Îi zâmbi – dulce, se gândi el – scuturându-și ţigara în scrumieră. Stăteau de o parte și de alta a mesei.

— Lasă-mă să ţi-o alin... o să te simţi mai bine.

El scoase un geamăt și se lăsă să alunece în scaun. Ea se ridică, veni în dreptul lui, îngenunche și îl desfăcu la pantaloni. Îi zâmbi, uitându-se în continuare în ochii lui, și limba ei începu să se joace leneș, fără nici o grabă, apoi joaca se încinse, definind plăcerea, alinând durerea, cum spunea Aristotel. După care se ridică în picioare, luă o gură de apă și își aprinse din nou o ţigară, revenind la locul ei, de cealaltă parte a mesei.

El se lăsă greoi cu coatele pe masă, cu șliţul desfăcut, de parcă i-ar fi supt și măduva din oase. Își aprinse o ţigară, cu mâinile tremurând. O ţigară delicioasă, ameţitoare.

— Te simţi mai bine?, îl întrebă ea, cu zâmbetul acela pe care începuse să i-l cunoască. Începuse să i-l înţeleagă, zâmbetul acela. Era un zâmbet de control. Un zâmbet controlat.

— Nu sunt sigur, cred că da. Se gândea la un iepure, marinat în vin roșu.

— Și, cum e?, întrebă ea. Cum e să te distrezi cu cineva care nu e iubita ta?

Întrebarea era o aluzie, așa suna.

— Mai puţin domestic.

Bună replică. Nu-și pierduse cu totul minţile. Inhală adânc fumul narcotic. Zâmbetul acela ciudat de pe faţa ei era lipsit de umor, oricum.

— Adică e mai bine? Mai excitant?

El dădu din cap și suflă fumul. Acum i se părea că ar fi mai bine să spună cât mai puţine. Orice spunea putea fi folosit, urma să fie folosit împotriva sa.

— M-ai înșelat vreodată? Cât am fost iubita ta?

Acum devenise un zâmbet înfricoșător.

— Haide, să lăsăm istoria deoparte...

— Totuși, ai făcut-o?, insistă ea.

— Dar tu? Tu m-ai înșelat vreodată?

Atacul, cea mai bună apărare.

— Eu am întrebat prima.

Faptul că nu spusese nu îi instiga curiozitatea. Gândul că i-ar fi putut fi necredincioasă fără ca el să bănuiască măcar i se părea vag dureros, și totuși plăcut, cum simţi întotdeauna când te adâncești într-un viciu. Până la urmă n-ar fi fost imposibil. Ea fusese geloasă, se agăţa de el, îi făcea morală și avea infinite pretenţii. Arătase toate semnele obsesiei și ale mândriei rănite. Dar asta nu însemna că nu existase probabil un moment în care să o apuce furia pe el, în care să se fi întâmplat ceva.

— Bine, spuse el. Nu ţi-am fost credincios.

— De câte ori?

Nici pe departe destule degete la mâini și la picioare.

— Eu am răspuns. E rândul tău. Tu m-ai înșelat?

Ea încuviinţă din cap.

— Și mi-a părut foarte rău.

Era o veioză pe masă. Pe moment i s-a părut că începuse să tremure ușor. Un cutremur micuţ, patru sau cinci pe scara Richter, putea produce așa un zgâlţâit. Dar era inima lui. Îi vâjâia capul de cât de tare putea să-i bată inima.

Detaliile veniseră un pic prea repede ca să le poată înghiţi. Existau circumstanţe atenuante. Se simţise așa și pe dincolo. Se certaseră o dată rău. Și altă dată fusese plecat în excursie pe munte, omul naturii, iar ea se simţise abandonată. În cazul ăla n-a avut nici o intenţie să ajungă atât de departe. Iar cu celălalt a fost doar o dată, nici n-au mai vorbit la telefon după aceea, n-a fost decât o chestie scurtă, știi, o dată și gata. Și atunci, când s-a îmbătat, când i-au furat poșeta și n-avea chei, și s-a dus la el acasă, n-avea de gând să facă nimic, dar bine, dacă nu se întâmpla să o sărute ar fi fost totul bine, știi cum se întâmplă lucrurile, unul după altul. Și s-a mai întâmplat la fel cu fostul ei iubit. Bine, asta n-a contat prea mult, nu se simţea ca și cum l-ar fi înșelat; era mai complicat, aveau problemele lor emoţionale, nerezolvate, n-avea ce-i face.

— Dar și pentru asta mi-a părut cumva rău.

Stătea și o asculta, cu furtuna venind dinspre vest, fuma și dădea din cap doar, ca și cum înţelegea perfect. Nu dădea bine să arăţi de parcă ţi s-ar fi scos maţele. Și până la urmă, totul era la trecut.

— Istorii vechi. Și oricum, trebuie să mă scol devreme mâine.

— Nu pot să rămân la tine?

Îi scăpase ceva, ceva ce nu trebuia să se audă în vocea lui, ca și cum ar fi zis: „Pot să stau să-ţi sug ţâţa, ca un copil mic?“. Ea îi zâmbi ca o profesionistă.

— Nu în seara asta.

S-au spart cerurile tocmai când ajunsese în stradă și s-a adăpostit în casa scări lor de la blocul ei. Fusese o greșeală să-i povestească de iubita lui. Se întrebă dacă n-ar fi cazul să se ducă înapoi și să împrumute o umbrelă. Un taxi trecu șuierând ușor prin ploaie, la viteză redusă, așteptându-l să-i facă semn, dar el îl lăsă să treacă. Umbrela ar fi o idee bună. Dar dacă urca, cu siguranţă o va implora să-l lase să rămână. Bine, putea să o implore. Apoi își aminti cât de neplăcut era când femeile se purtau așa cu el și o luă repejor la pas prin perdeaua de apă. Pentru un moment se văzu de la depărtare, ca într-un film, pedepsit de ploaia grea, mergând pe bulevardul viselor pierdute. Apoi nu mai era decât un bărbat ud mergând pe o vreme câinoasă și opri bucuros următorul taxi.

În zilele și săptămânile următoare încercă să compună, din cele câteva vorbe pe care își amintea că i le spusese, un catalog mental, plauzibil, al infidelităţilor ei. Era o tentativă de a construi o imagine de ansamblu. Își amintea partea aflată la vedere din relaţia lor – cum se purtaseră în momentele acelea – și introducea pe felii aceste noi personaje care se vârâseră singure în poveste. Fără milă, se redusese singur la statutul unui personaj precar, ce apărea în intervalele dintre episoadele ei erotice.

Să pună o astfel de epopee complicată pe hârtie ar fi fost o dovadă concludentă că avea o obsesie; prin urmare, încercă să păstreze totul în capul lui, chinuindu-se în repetate rânduri să stăpânească o asemenea mare de informaţii.

Dar nu-și putu stăpâni nevoia de a căuta un sens, pentru că era înspăimântat de ideea că viaţa la care se gândise până acum ca fiind reală, n-avea nimic de-a face cu realitatea. Amintirile lui, își dădu seama, erau ficţiune!

Începu, pentru prima dată, să-i înţeleagă gelozia. Nu era o formă măreaţă de devotament. Era doar din cauză că își folosea imaginaţia. El nu reușise până atunci să-și imagineze nimic.

Așa că acum înnebunea, încercând să-și imagineze drumul înapoi spre realitate.

În această perioadă, în care se redusese la statutul unui personaj, și-au pus în practică toate fanteziile. Erau în mare parte variaţii pe teme convenţionale. Dar descoperise și un mare număr de feluri prin care să ajungă la senzaţii extreme, cum nici nu-și imaginase înainte, iar acestora li se adăugau alte câteva fantezii de ale ei, care îl excitau și îl descumpăneau totodată, pentru că fusese cu ea atât de mult timp, fără să fi bănuit nimic.
Era un pic ca și cum ţi-ai fi văzut nevasta futută de un alt individ. Limitele durerii erau totodată limitele plăcerii, pentru că în aceste momente era în același timp el însuși și celălalt bărbat.

În orice caz, de gelozie nu scăpase. Singurele momente în care se simţea pe teren sigur erau atunci când ajungea înăuntrul ei. Trebuia în continuare să se întoarcă la ea, să-și subjuge frustrările cu propria-i carne, ca și cum, dacă o avea sub el, ar fi putut s-o îmblânzească. Ca și cum, dacă o făcea să-l călărească până își dădea drumul încă o dată, însemna că a reușit să o satisfacă. Așa a fost toată vara. Au fost niște zile tare călduroase și furtuni încărcate de electricitate și precipitaţii așa de abundente, că râurile și-au ieșit din matcă și puteai să vezi la televizor casele ţăranilor luate pe sus de potop. Dumnezeu promisese că n-o să mai înece lumea întreagă încă o dată, dar nu existau garanţii că n-ai fi putut să ţi-o furi la nivel personal sau municipal.

Într-o seară, în timp ce zăcea într-o ceaţă dulce de alcool, în apropierea pielii și a mirosului ei, a observat ceva atârnând de un cârlig pe peretele din dormitor. Tocmai o întrebase: „Crezi că suntem perverși?“, și ea îi răspunsese: „Probabil că tu ești, eu doar te ajut un pic“. Era mirat că nu-i dăduse mai multă atenţie până atunci. Era o păpușă foarte banală – prea urâtă să fi e jucăria unui copil – făcută din niște zdrenţe cusute laolaltă, niște bucăţi aspre din material de sac. Avea două trăsături distinctive. Avea o pereche ciudată de urechi de iepure. Și avea un penis minuscul însoţit de o pereche
de testicule. Echipamentul din urmă îi stârni cea mai mare atenţie. Penisul era un beţigaș roșu, foarte mic, în poziţie erectă. Testiculele, la scară ceva mai mare, dar strânse de dorinţă.

— Ce naiba e asta, zise el arătând cu degetul?

— Ăsta e iepurașul meu!

O spusese de parcă „Iepurașul“ era un prieten de-al ei foarte special.

— Ești un pic cam mare pentru păpuși împăiate.

— Iepurașii nu sunt pentru fetiţe. Fetiţele primesc iepurași abia când le crește părul în zona pubisului.

Iepurașul, îi explică ea mai departe, îi fusese adus de un prieten care vizitase o insulă în Indonezia. Ca o glumă. Nu-și aducea aminte ce insulă era aceea. Erau multe insule în Indonezia, toată Indonezia era numai insule. Povestea era că femeile tribului aveau fiecare câte un iepuraș dintr-ăsta, mascul, pe care îl ţineau deasupra patului ca să-și poată controla bărbaţii. Echipamentul genital era menit să le ţină bărbatul într-o stare inepuizabilă
de virilitate, în timp ce urechile erau ca să-i facă docili și să nu-i lase să se rătăcească. El a întrebat-o cum își ţineau bărbaţii femeile sub control și ea i-a zis că nu crede că era genul ăla de trib. Bărbaţii aveau tot ce-și puteau dori, iar femeile își rezolvau disputele între ele, ca niște surori. Bărbatul bău o gură de vin și își aprinse o ţigară din pachetul ei.

Ea se ridică, luă iepurașul din cârlig și-l strânse un pic. El se înfioră. Adică bărbatul, protagonistul poveștii, se înfioră, nu păpușa de cârpe, evident. Vinul roșu i se scurgea în intestine. Femeia sărută beţigașul cel roșu al iepurașului și agăţă păpușa la loc în cârlig. Apoi se întoarse în pat.

— Sper că nu se apucă să și înfigă ace în el sau ceva de genul ăsta, zise el.

Femeia începu să râdă și se întinse să-i atingă sexul, cuprinzându-l în palmă și strângând ușor.

— Nu fi tâmpit!

O cioară uriașă stătea pe pieptul lui, sfâșiindu-i inima cu ciocul. Se ridică brusc în capul oaselor, pasărea zbură dizolvându-se în tavan și el văzu păpușa în cuiul ei. Se sculă, amintindu-și cum calea lui Hristos spre cruce se chema a Patimilor. Cuvântul patimă însemna suferinţă. Aceea prin care trebuie să treci. Ceva nu era în regulă cu intestinele lui. Ea dormea sforăind firav și, în lumina uscată a fulgerelor, trăsăturile ei, cum stătea cu faţa întoarsă spre fereastră, erau albe-argintii. Își puse în liniște hainele și coborî în stradă. Se plimbă puţin și răcoarea îl făcu să se simtă, pentru scurt timp, ceva mai bine. Cerurile îndepărtate trosneau și huruiau, furtuna plana încet și sigur dinspre câmpiile vestice de dincolo de oraș. Un jet de vomă
explodă din el, portocaliu fosforescentă, sub lumina unui felinar, în timp ce un tremur puternic scutura copacii și o perdea de ploaie mătura străzile la ceva distanţă, repezindu-se în direcţia lui. În câteva secunde era muiat tot de o apă călduţă. Lumea devenise lichidă. Cerul devenise lichid și intestinele lui erau lichide, prelingându-se din el cu bulbuci pe măsură ce înainta. Abia dacă se mai deranja să se aplece, pentru că toată voma era instantaneu spălată de pe el. Nu-și mai dădea seama de câte ori vărsase în timp ce mărșăluia spre casă pe străzile pustii. Se simţea slăbit și nu-i venea să creadă. Nu mâncase și nu băuse așa de mult în ultima săptămână. Cascade neverosimile de vomă. Fie era o iluzie din cauza ploii, fie avea halucinaţii. În sfârșit, pe măsură ce se apropia de casă, începuseră râgâielile, gemetele și gâfâiala și în sfârșit lichidul care, presupunea el, ar fi fost fierea. Avea un gust acid, de baterie, în gură și cerul se scutura și trosnea pe măsură ce se dezlănţuia furtuna. În clipa în care își băgase cheia în broască, acasă la el, începură și artificiile. Mai jos, o durere ascuţită i se instalase în vintre. Reuși să intre în casă și să ajungă la baie. Încă o explozie de fluide. Nu era ...

... decât un sac de rahat și vomă, scuturat fără milă de spasme. În cele din urmă se prăbuși în pat, fără vlagă și cu frisoane. Avea niște coșmaruri înfiorătoare, cu iepuri uriași și bărbaţi mărunţei.

Ca să își revină mai ușor, se apucă să scrie o poveste. Mai bine să fii autor decât personaj. Citise o lucrare de a mea, Scene dintr-un bordel căzăcesc, și se gândise că eu aș fi un cititor receptiv, deși admitea că era dezamăgit de anumite aspecte ale rezultatului la care ajunsese. Întotdeauna trebuie să râcâi prima clătită de pe fundul tigăii, i-am zis eu, răsfoind paginile. Am citit-o în timp ce beam vodcă și suc de grepfrut cu cuburi mari de gheaţă clincănind în pahare, la mine în bucătărie, într-o după-amiază senină și fierbinte, spre sfârșitul verii. Și când am terminat i-am zis că aș putea s-o folosesc la ceva, desigur, dacă nu-l deranjează. Mi-a zis să fac ce vreau cu ea. M-am ridicat și am turnat în pahare.

— Știi, i-am zis, îmi aduce aminte de Nabokov, cum i-a venit ideea cu Lolita. Cică auzise de maimuţa asta, sau gorilă, dintr-o grădină zoologică de la Paris. Îi dăduseră o foaie de hârtie și o carioca, să vadă ce-ar fi în stare să facă cu ele. Știi care-a fost primul lucru pe care l-a desenat?

El dădu din cap că nu.

— A desenat barele de la cușca ei.

— Serios?, m-a întrebat el, ridicându-se în scaun, cu interes. Și zici că povestea mea aduce un pic cu Nabokov?

— Mă gândeam mai degrabă la maimuţă...

Viaţa mai departe cu iubita lui, după perioada de instabilitate sau frenezie sexuală, cum vrei să-i spui, se reîntorsese la normal. Trăiau vremuri bune. Se plăceau unul pe altul foarte mult și aveau interese comune. Mergeau împreună la film, se plimbau în parc, făceau feluri noi de mâncare, vorbeau despre cărţi și filme și făceau dragoste pe îndelete. Amorul era doar încă unul dintre lucrurile acelea bune pe care le făceau împreună, era o parte în chip natural legată de celelalte lucruri și îl făcea să se simtă curat și întreg. Era fericit că scăpase de toată nebunia, o lăsase în urmă.

Prin natura lui, viciul lasă tânjirile să zacă adormite în fiecare celulă. Uneori observa câte o femeie pe stradă și vechiul drog începea să-i zumzăie în sânge, iar vederea îi devenea înceţoșată și rea. Apoi își amintea de iepuraș, atârnând în cârligul lui. Deși ar fi o exagerare să spunem că asta îl aducea înapoi la calea cea bună, măcar îi dădea un timp de respiro. Vremea se îmbunătăţise. Descărcările electrice și precipitaţiile se mutaseră să chinuie altă parte a planetei, iar porţiunea de cer sub care trăia el se bucura de vara însorită și senină după care tânjise atâta timp. Oamenii ieșeau la picnicuri și grătare, făceau excursii la mare, urmăreau priveliștea la munte.

Totul părea să meargă bine. Din păcate, într-o zi, în timp ce era în mașină, la un semafor, ducându-se să rezolve una dintre problemele acelea triviale de care trebuie să ai grijă, altfel viaţa într-o metropolă urbană devine de nedescâlcit, îi sună telefonul. Era prietena lui. Înecându-se în lacrimi
îi cerea să-i spună adevărul. Numai adevărul. Găsise ceva scris de el, citise și ajunsese la o anumită concluzie.

Și acesta a fost și sfârșitul acelei povești, cu plimbatul prin parc împreună și tot restul.