Sfârşit

„Ce faci, maestre? Ai dispărut în ceaţă?”

„Deloc, Bobo. Chiar la tine sunam.”

„Văd c-ai învăţat s-o dregi. Când vrei să te evapori, zici: «Acum te sun!» sau «Vorbim. Te caut eu!». Şi trece luna. Te pomeneşti că la fel faci şi cu studenţii?”

„Studenţii nu mă caută pe mobil”, am mârâit, indispus că mi se bate obrazul.

„De ce, oi fi timid? Sau te dai indisponibil?”

„Nici, nici. Chestie deontologică. Ai probleme, există consultaţii. Te programezi şi vii la facultate. Nu suni acasă ca disperatul.”

„Mda... De-aia te rupe puştimea pe bloguri, că le-o bagi pe‑asta cu-ontologia.”

„Auzi, domnu’ avocat, m-ai sunat pe bune sau de morală?”

S-a lăsat un moment de tăcere. Priveam pe geamul din dreapta şi vedeam casa de pe Visarion, rotundă, cu molozul răvăşit spre ceruri. Tencuiala pleznise-n fluturi de praf şi cărămidă roşie. Parcă aruncase cineva o bombă sub rochia Reginei Elisabeta.

„Ne vedem diseară la White Horse”, m-am decis brusc, gândindu-mă la Maria; nici de data asta n-avea să vină-n birtul ei preferat. „Zece fix. Şi sună-l şi pe Andi, că l-au apucat pandaliile.”

„Gata, şefu’”, a devenit Robert dintr-o dată conciliant, „S-a aranjat. Ultimu’ dă un rând de beri!”

Am închis mobilul şi-am învârtit cheia-n contact. Cu dreapta, mi-am tras centura. Pretensionată, în trei sau cinci puncte, mă ţintuia regulamentar în scaunul Recaro. Zburam fără pericole, departe, în lumea pe care doar eu mi-o doream. Nici nu-mi trecea prin cap ce m-aştepta acolo...

La zece fără cinci, eram în faţă la White Horse. Nimereai cu ochii-nchişi, mirosul de whisky şi porridge te trăznea de la colţ. Mai departe, trebuia doar să-ncaleci trotuarul strivit de maşini: Bentley, Carrera, M 3-uri Alpine. Din ele coborau borfaşi, fotbalişti şi fete năucitoare ca gândul primei despărţiri.

Mi-am scos mănuşile şi-am cercetat un Brabus. Prea multă literatură strică, începi şi vezi duşmani peste tot şi prieteni unde nu sunt. M-am uitat insistent, doar-doar oi găsi-o pe Maria la braţul şoferului. De pomană; prin geamul fumuriu nu vedeam nimic, nici măcar dacă merită să-l sparg cu lovitura de picior a lui Steven Seagal. Eroul lipsea din peisaj; Maria, la fel. Evolua prin vreo staţiune balneară, cu papiţoii de la H.R. roind în jurul ei. Brunetă, focoasă ca o amantă de lux, întâi îţi lua privirea, apoi minţile. Nu rămâneai întreg. După o oră, simţeai că te sufoci fără ea; după o zi, nu ştiai cum s-o zdrobeşti mai tare. Eu rezistasem cinci ani. Acum, îmi venise şi mie scadenţa: ruptura plutea-n aer şi-n creier, ca o catastrofă pe Discovery.

Cu mănuşile sub braţ, mi-am luat avânt şi-am împins uşa de la intrare. Un val de fum, tehno şi bere cu tequila m-a izbit în faţă. Printre lacrimi, i-am văzut pe Andi şi Robert la tejghea. Zâmbeau şi-mi arătau când obrazul, când halbele goale.

„Alex, eşti mâncat. Cine pleacă la plimbare pierde locul din dotare!...”

„Presupunând că eşti dotat, aşa, ca noi!...”, a râs Robert, invitându-mă-ntre ei, pe-un scaun cât o macara.

„Santimetri mulţi, n-ai tu treabă.”

Glumiţele astea ne cimentaseră prietenia: cu douăzeci de ani în urmă, am fi făcut moarte de om pentru ele. Acum, le stingeam în prima bere.

„Bagă mare, dom’ profesor, c-avem restanţă! Juma’ de cârciumă deja cântă tricolorul.”

M-am urcat la tejghea şi-am tras un ochi în jur. Fetiţe, câţiva peşti cunoscuţi, băieţii de pe Popa Savu, eleganţi şi dubioşi. Ciocneau pahar după pahar, îmbujoraţi de plictiseală. O faţadă pentru naivi; de fapt, scanau toată cârciuma, pândind greşeala. Un gest sau o privire-aiurea, şi-ncepea prăpădul: o bătaie cruntă, de care n-ai fi vrut să-ţi aminteşti nici dacă i se-ntâmpla altuia. Deocamdată pericolul ne ocolise – băieţii pluteau în aburi de ţuică şi vin fiert. Nu rămăsesem nici eu dator: cu 750 de Segarcea la bord, dominam situaţia; cine-i nebun să vină la cârciumă pe stomacul gol? Din turnul meu Eiffel, vedeam totul prin ceaţă, ca un Boeing în stand-by pe Otopeni.

„Ei, aşteptăm Paştele?”, a mormăit Andi. „Sau trecem la ordinea de zi?”

„Corect, respectiv corect!”, a bătut şi Robert cu halba-n tejghea. Spătos, cu-o cicatrice pe frunte luată de la un ucrainean pe gheţar la Kaprun, se înscria-n peisaj. N-ai fi ghicit că malacul ăsta-n blugi şi cămaşă albă ziua stă-n birou, îţi scoate acte şi te‑nvaţă cum să fentezi fiscul, respectând toate legile.

M-am eliberat de palton, îndesând mănuşile-n mânecă. În România, totul dispare cât ai clipi: căciuli, mobile, femeia deacasă; dacă nu eşti atent, îţi fuge şi locul de sub picioare. Apoi l-am împăturit şi l-am aşezat pe suportul din faţă: o bară orizontală, înconjurând dreptunghiul tejghelei. Când busola din creier o lua razna, ţineai pista nichelată şi, după trei sferturi de tură, te-ntâmpinau un spaţiu lipsă, două uşiţe batante şi zâmbetul barmanului Teddy. Dădea mâna cu tine, învârtea trei halbe şi-un shot şi te-mpingea mai departe, la drum. Când ajungeai înapoi, minune: o bere apăruse în dreptul tău, cu gulerul de spumă aranjat ca la recepţie.

„Un rând de Chimay!”, am decis, semnalizându-i lui Teddy. „Albastră, ca de-obicei.”

„Este!”, au sărit într-un glas Andi şi Robert. „Să trăiască dom’ profesor!”

Dom’ profesor s-a aşezat mai bine pe scaun şi-a continuat inspecţia. White Horse-ul încremenise-n timp, ca un vapor eşuat din Liverpool în Dorobanţi. Din ’90, un fir nu i se clintise: mesele pătrate, din stejar negru; fumul de termocentrală; clopotul auriu din tavan (dacă se găsea cineva suficient de treaz încât să-l scuture, trebuia să facă cinste). Până şi barmanii erau aceiaşi, tunşi unu, cu tricourile prea strâmte şi iataganele de cerneală zvâcnind pe braţele nervoase.

Ne-am adâncit în halbe, înghiţind încet, dar cu poftă. O sâmbătă seara normală, într-un loc cunoscut, cu prietenii de-o viaţă. Ce să-ţi doreşti mai mult, în afară de-un revolver?

„Auzi”, m-a luat Robert din scurt, „da’ Mari pe unde-i?”

Andi i-a tras un şut (fără succes; m-a nimerit pe mine), apoi a-nceput să studieze tavanul. L-am măsurat din cap până-n picioare: slăbănog, nebărbierit, ochi verzi sub o chică etern trezită din somn. Profil tipic de copywriter, cu hainele atârnând într-o dezordine studiată: pulover dungat cu trei numere mai mari, jeanşii antisociali de la Outwear, converşi culoarea gazonului. În alte circumstanţe, l-aş fi făcut ferfeniţă, cu ideologia lui cu tot.

„Covasna. Braşov. Predeal. Habar n-am. Pe unde-i duce firma ...

... la spălat de creiere. Web-designerii-n acţiune.” Nu degeaba lucram la Litere; oferisem rezumatul perfect al unui dezastru.

„Mie-mi spui...”, s-a agăţat Robert, „pe noi ne-au pus să recităm şi să cântăm la chitară. Sibiu, Fântâniţa Haiducilor. Avocaţii, cu marketingul şi financiarul. «Ca-n familie!», zice o deşteaptă de la H.R. Dac-o vezi cum arată, înţelegi de ce doarme noaptea-n firmă. Trei’j de-ani, rinichiul zob şi extra-bonus la salariu. Şi-a luat şi canapea de la Ikea, a adus-o-n birou. Familia lu’ peşte! Te zbaţi ca animalul cinci zile şi-n loc să fugi în weekend pe Valea Dorului, te iau ăştia la muncă patriotică! După ora de poezie, ne-au scos afară-n curte. Ne-au dat nişte lemne şi câte-o trusă de scule: să construim o jucărie colectivă. A ieşit o maşină de lemn, cu volan şi pedale. N-o mişcai un milimetru. «Un vehicol pentru spiritul de echipă!», ne-a aplaudat C.E.O.-ul. Pe urmă, am trecut la friptane şi mingling. Mănânci un mic-doi şi stai cinci ore la gargară.”

„De mare efect...”, am mimat voioşia. Gândul îmi fugea când la Predeal, când la Brabusul din faţa cârciumii. M-am uitat spre ieşire. Pe unde putea fi Maria?

„La noi e-altfel...”, a-ncercat şi Andi, privindu-mă circumspect.

„Nu ne mai scot din oraş nici să-i pici cu ceară.”

„Normal”, l-a-ntrerupt Robert. „Ce-are copywritingul cu excursiile de corporaţie? De-aia sunteţi plătiţi, să staţi la cutie şi să scoateţi idei. Nu să bateţi câmpii prin păpădii, cu şefii din Austria.”

„E invers, deşteptule!”, a revenit Andi, sorbind din bere. A pus halba înapoi pe tejghea şi-a continuat: „Noi suntem primii care să ieşim, nu voi! Păi unde să faci creaţie dacă nu-n teambuilding?! Că doar n-oi vrea să «scoatem idei» pe hol?”

„Bine, şefu’…”, a admis Robert, atacând şi el berea. L-am imitat, privind din ce-n ce mai insistent spre ieşire. „Şi-atunci, care-i problema, de ce nu vă mai duce-n excursie? S-a spart grupa mare?”

„Mai degrabă puşculiţa...”, a bombănit Andi. Robert l-a auzit imediat:

„Aha, n-aveţi buget! Faliment la patron!”

„Sclavi pe plantaţie...”, am ridicat şi eu din sprâncene, cu ochii tot spre ieşire. Nu se mişca nimic acolo. „Firmă mică, resurse limitate. Bobo are dreptate.”

„Are o laie!”, s-a enervat Andi, „de când ştiţi voi cum e firma mea?”

„Păi ai tu grijă să ne spui mereu: pe butuci.”

„Auzi, dom’ profesor, nu te-a-njurat nimeni astă-seară? Nu toţi sunt boieri ca tine...”

„Boier cu GTC...”, a zâmbit Robert. „Bursele să trăiască!”

„Sau prozele cu dezaxaţi...”, a comentat Andi. I-am ignorat ironia. Am ciocnit din nou, printre vibraţii de nervi şi fum violet.

„Mă scuzaţi...”, mi-am anunţat prietenii. „Vin imediat.”

Mi-am croit drum spre uşă. Un sentiment de nelinişte începuse să-mi dea târcoale. Ca un bâzâit pe creier, pe care trebuie să-l rezolvi, altfel te rezolvă el pe tine.

Afară, aerul îngheţat de martie m-a izbit ca o dimineaţă la Cota 2000. Iarna, mergeam acolo cu Robert şi Andi, când Maria era plecată. Zburam pe schiuri şi, până seara, scăpam de griji. Acum de-abia mă concentram. Muzica încă bubuia, Depeche şi Fleetwood ţâşneau prin toţi porii clădirii, remixaţi de Klingon şi Deep Dish. Dacă stăteam să ne gândim puţin, toată viaţa noastră era un remix, o orgă de stări şi-amintiri pe care nu le mai puteam aduce cu sila înapoi.

Am pus mâna pe mobil şi-am apelat un număr. Primul din agendă. Am aşteptat câteva secunde. Nimic. Am trecut pe mesagerie; iritarea creştea. Mi-am umplut plămânii cu frig, după care am tastat câteva cuvinte: Pe unde eşti? Am dat Send, apoi am ascuns mobilul în buzunar. Un mesaj scurt,
antipatic şi impulsiv ca toată viaţa mea.

Înapoi în birt, m-am oprit în prag. Ledul de-alarmă pâlpâia: piticul meu preferat tocmai îl băgase-n priză. De data asta, nu mă-nşelam. Categoric, ceva nu era-n regulă.

Am cercetat din nou scena. White Horse-ul nu dispăruse. Puntea lui trăznea-n continuare a trabucuri şi-Armani penultimul răcnet. Mulţimea tropotea apatic, dar încăpăţânat, ca-n fiecare sâmbătă. Nimic nu se clintise, nici măcar clopotul magic din tavan. Atâta doar că-n mijlocul sălii, unde-i lăsasem pe băieţi, se-ntâmplase ceva.

Andi şi Robert nu evadaseră nicăieri. Îşi luaseră înc-un rând de beri şi trăncăneau. În spate, Teddy scutura un shaker mai rău ca Beyonce rochiţa ei cu paiete la Cluj. Problema venea din altă parte.

Am făcut slalom prin mulţime şi m-am convins că nu greşeam. Scaunul meu era ocupat.

Andi m-a ochit şi-a-nceput să rânjească. Robert îi ţinea isonul, ziceai că-i frate cu Dexter, mai puţin cicatricea.

„Bine-ai venit înapoi, dom’ profesor. Ea e Cristina.”

Am tresărit. Puştoaica din faţă semăna izbitor cu Maria: acelaşi aer provocator, aceeaşi privire aprinsă, acelaşi zâmbet ironic. Părul de culoarea şi strălucirea onixului, întins din placă şi retezat brusc la baza omoplaţilor. Buzele nu foarte cărnoase, dar cu-n mic V sexos în vârf, pe care-ţi venea să-l lingi înainte să-l plezneşti. Până şi degetele arătau la fel; subţiri şi nevrotice, ţi le imaginai oriunde, mai puţin pe tejgheaua din White Horse.

M-am liniştit, încercând să evaluez situaţia. Micul meu univers tocmai fusese invadat. Două cizme drăceşti, o pereche de dresuri roşii şi-o fustă mai scurtă ca o baveţică se lăfăiau pe locul şi-amintirile ce-mi aparţineau de drept.

„Încântat”, am zis, evitându-i mâna. Robert mi-a indicat alt scaun cât o macara, hoţeşte, tot în mijloc. Invadatorul purta ochelari de soare pe creştet, un breton à la Nelly Furtado şi-o bluză neagră cu nasturi mărunţi şi mulţi: doar cel din mijloc era închis. În buric îi sclipea o bilă minusculă, cu focuri reci de-argint.

„Şi, cu ce se-ocupă Cristina?”, m-am interesat, urcând prudent în turn. Cizmele de lac s-au mişcat scurt şi precis ca nişte foarfeci pe retină. Andi a clipit repede, apoi s-a prefăcut că mai vrea o bere. Ca să scape, mi-a împins-o mie pe-a lui.

„Sunt studentă la A.S.E. Şi vicepreşedintă a M.E.F.”

„În traducere?...”

„Mişcarea pentru Eliberarea Femeilor. E-o asociaţie independentă, recent înfiinţată. Milităm pentru egalitatea de şanse a femeilor, după secole de oprimare socială şi culturală. Cerem bărbaţilor măsuri urgente de acţiune afirmativă, care să ne garanteze locuri în Parlament, Guvern şi administraţia publică. Vrem să instaurăm o nouă lege: democraţia oportunităţilor egale.”

Surprizele se ţineau lanţ. Parcă urmăream o plenară cu nea Nicu. Bretonul urcase la prezidiu, iar cizmele luaseră poziţie de-atac, ca ale miliţianului din Romană. Robert mustăcea, iar Andi vâslea cu nasul prin berea pe care Teddy tocmai i-o adusese. Am tras şi eu o duşcă din Chimay – mi se părea mie sau fumul o făcuse mai amară?

„Auzi, Bobo... Ştii clipul cu zevzecu-ăla pe care-l călăreşte Madonna la discotecă? Tipul cu dioptriile cât binoclul.”

„Austin Powers. Beautiful Stranger. Ce-i cu el?”

Am făcut o pauză, timp în care Teddy a butonat nişte reflectoare verzi. Ne-am ferit privirile. Doar Cristina, imperturbabilă, şi-a coborât ochelarii de soare. Şi-a aranjat bretonul la loc, după care s-a aplecat spre mine. Suficient cât să-i simt parfumul, dar să n-o pot atinge:

„Da?”

Acum chiar arăta ca Maria, îi copiase până şi aluniţa dintre sâni, în formă de virgulă. Preferata mea, pe care, înainte s-o sărut prima oară, o botezasem după numele unei stele: Vega. Am ridicat tonul, să ne-auzim sau poate să dau cu poezia de pământ: „Păi, vă mai amintiţi. Tipa vine-mbrăcată ca l-aerobic: două aţe şi-o foiţă. Imediat, îi cad ochii pe nefericit. Îi fâlfâie sânii sub nas, până-i abureşte ochelarii. Tipul behăie, da’ nu mişcă un deget. La sfârşit, când să deschidă gura, e-mpins înapoi în mulţime şi i se dau papucii. Iese clipul pe piaţă, Madonna e luată la-ntrebări: cum a fost? nu e prea dur? ce-a vrut să demonstreze? Ce credeţi că le răspunde ziariştilor: clipul e despre hărţuirea femeii de către bărbat. O satiră, un «imn social». Ăla, nefericitul, cel mai urât din discotecă, e vinovat: stă-n banca lui şi-o hărţuieşte pe Madonna. Crima are şi-un nume: «viol optic». Studiezi o jupă şi-un decolteu pe Magheru şi intri un cincinal la zdup! Democratic, nu?”

Robert a-nceput să chicotească, Andi mi-a ars un şut printre scaune, nimerindu-şi ţinta de data asta. Le-am zâmbit larg, la fel Cristinei. Dacă ai fi scos afară angrenajul ăsta de şuviţe, Chanel şi corectitudine politică, ai fi depopulat tot Dorobanţiul şi jumătate din Floreasca. Sau, dimpotrivă, ţi-ar fi venit două stadioane-n faţă la White Horse.

„Ştii că maică-mea nu mai aude, când îşi pune ochelari de soare?!”, am insistat, sorbind fără zgomot din halbă. Am făcut o pauză, apoi am continuat senin: „I se rupe filmul. Poţi să ridici tonul, poţi s-o faci în toate felurile – nimic. E-acolo, dar nu te‑aude: azi o vedem şi nu e...”

Femeile sunt fiinţe ciudate; cu cât le-nţepi, cu-atât se ţin mai rău după tine. Maria nu făcea excepţie; Cristina, nici atât. S-a aplecat peste braţul meu şi bila din abdomen a strălucit orbitor, refractar, indiferent cum.

„Eşti un dulce...”

Şi, până să mă feresc, şi-a ridicat ochelarii şi m-a sărutat pe gură. Încet, familiar, cu limba printre dinţi, ca-ntre prieteni vechi; sau poate doar duşmani de-o clipă.

Nici Andi, nici Robert n-au apucat să se dezmeticească. Cristina a coborât de pe scaun şi s-a-ndreptat cu paşi leneşi spre toaletă. Un cor de fluierături a acoperit muzica, urmate de-o privire care ştiam cui îi aparţine şi, mai ales, cui îi este adresată. Cristina se uita lung după mine, dar, odată cu ea, se mai uitau şi alţii. Şi nu cu duioşie.

Dacă doamna doctor ar fi fost de faţă, m-ar fi avertizat din timp. Nu faci pe eroul sâmbătă seara, şi‑n nici un caz în cârciumile cu-o singură ieşire. Din privirile care nu se uitau duios, una s-a ridicat de la masă. Aparţinea unui hăndrălău, genul Vitali Klitchko, dar mai pătrat. A mişcat scurt din arătător şi Cristina s-a făcut nevăzută. Mulţimea s-a tras la o parte şi, până să numărăm de la unu la trei, ne-am trezit cu hăndrălăul lângă noi:

„Ce faci, microb? Te dai la fetiţa mea?”

Întrebarea mi-era adresată, dar pumnul a zburat spre Robert: o halcă mare şi lată, c-un ghiul de aur în mijloc. Bobo, deştept, a văzut-o din timp şi s-a ferit – un sfert de rotaţie stânga, spre stâlpul de susţinere al barului. Aşa că halca doar l-a şters, a ...

... trecut mai departe printre halbe şi s-a-nfipt în umărul lui Teddy, care se-aplecase s-audă conversaţia. Curiozitatea, ca şi prietenia, e-un mare defect: întotdeauna dai mai mult decât primeşti. Cu Teddy, lucrurile stăteau exact pe dos. A luat izbitura-n plin, s-a-nvârtit cu desfăcătoru-n mână şi-a căzut peste un rând de sticle.

Zgomotul a explodat în tot White Horse-ul, ca o grenadă pe-un vârf de munte. Nici cel mai ritmat beat al celor de la Depeche nu l-ar fi putut acoperi.

A urmat un moment de tăcere. Cineva a oprit muzica şi, în cuminţenia generală, s-a auzit vocea hăndrălăului: „Scuze, şefu’, n-am nimerit bine!”.

Apoi, din spatele tejghelei, o femeie a-nceput să ţipe, isteric şi sacadat: „Săriţi, băieţi, îl omoară pe Teddy!”.

De undeva din mulţime au răsărit vreo cinci bodyguarzi, cu braţele cât Istoria lui Călinescu, dar mai rotunjită şi cu nişte ciocane la capăt. Lumea încremenise. Cu paşi mari, băieţii s-au apropiat de tejghea. Jurai c-atât aşteaptă, un imprudent pe care să pună ciocanele alea-n mişcare.

Hăndrălăul s-a-ntors brusc şi-a luat poziţie de apărare, ignorându-ne. L-am tras de mânecă pe Robert: „Hai, Bobo, acum!”.

Andi deja luase startul. Cineva a dat drumul din nou la muzică şi-n timp ce Teddy se clătina ud de bere, cei cinci au sărit pe hăndrălău. Hăndrălăul n-a aşteptat recolta. A fluierat o dată şi, din zona Popa Savu, au apărut întăririle. Vreo patru vlăjgani s-au ridicat cu tot cu mese. Tricourile plezneau pe muşchii dopaţi cu steroizi. În mâini le jucau boxuri argintii, iar din sacouri ieşiseră un fel de şosete umplute cu nisip. Nu-ţi trebuia cine ştie ce imaginaţie ca să pricepi la ce folosesc: te frigea ceafa înainte să vină lovitura.

„Acum!”

Sunt curajos, dar nu temerar. Eroismele merg în filme; în realitate, n-ajungi să prinzi finalul. Ne-am înşfăcat hainele, retrăgându-ne strategic spre uşă. Am tras-o-n forţă. Cu coada ochiului, am mai apucat să zăresc pumnii spărgând aerul fiert şi pe Teddy înjurând de mama focului, roz la faţă şi buimac. Şi tot atunci, la mesele celor din Popa Savu, mi s-a părut c-o văd pe Maria: o fracţiune de secundă, mai scurtă ca o iluzie, mai intensă ca o lovitură de cuţit. Apoi uşa s-a-nchis, în zgomot de scaune rupte.

Ne-am retras fără să privim în urmă. Noaptea ne-a îmbrăţişat pe loc, cu furie şi bucurie. Am mers repede, aproape alergând. Eu ceva mai greu, cu paltonul în vânt. Abia la Victoriei ne-am oprit, lângă Guvern. Gâfâiam şi râdeam ca proştii-n faţa soldaţilor. După ce ne-am calmat, i-am condus pe băieţi la taxi. Am mai râs o tură, şi-ncă una. Apoi ne-am despărţit: Andi în centru, Robert pe-Aviatorilor. I-am privit ca pe vremuri, când băteam mingea-n Herăstrău – mândru şi-admirativ. Scăpasem şi de data asta.

Am întins-o la rândul meu, ocolind port-avionul de-aluminiu urcat peste Muzeul Antipa şi jumătate din cer. În stânga şi-n dreapta, Bucureştiul arunca mii de focuri, mai ceva ca buricul Cristinei. Atunci mi-am dat seama că-mi vibrează mobilul. Intrase mesageria.

Am scos telefonul din buzunar, luminându-i ecranul. Pe dreptunghiul bleu pluteau câteva cuvinte – fluxuri minuscule de biţi şi sentimente, gata să strice echilibrul fragil al universului: M-am întors din training. Sunt în White Horse.

Mi-am închis mobilul şi l-am vârât în buzunar. Apoi m-am aşezat pe prima bordură: solidă, proaspătă, cu numele primarului pe ea. Am stat aşa câteva minute, privind ultimele burţi de zăpadă ale oraşului. Se topeau şi ele, ca toate aşteptările noastre. Doamna doctor nu se-nşelase. Trecusem de prima jumătate a vieţii şi mai aveam încă mult de lucru. Singur, cu prietenii mei, oricum.

Cu gândul ăsta reconfortant în minte, m-am ridicat şi-am luat-o decis spre casă. Ştiam limpede ce-am de făcut: să-mi duc piticul la culcare. Puteau să tragă alţii clopotul din tavanul White Horse-ului.