ESQ: În ce fel a influenţat Palme d’Or-ul scrierea scenariilor?
C. M.: Nu poţi începe să construiești o girafă și la jumătate să decizi s-o transformi în bursuc. Amintiri din Epoca de Aur a început și a continuat ca o comedie pentru publicul larg, ecranizând întâmplări hazlii din perioada anilor ’80. Experienţa Cannes-ului mă obligă cumva să-mi regizez filmele în așa fel încât să rămân coerent – cu o răspundere faţă de personaje și faţă de profunzimea filmului –
dar, în final, Amintirile... tot un film cu „faze” rămâne. Scenariile sunt scrise de mine, dar fiecare regizor a intervenit la filmare după cum a dorit. Până la urmă, ăsta e hazul unui film cu episoade. Cum zicea și Forrest Gump: You never know what you’re going to get.
ESQ: Unde începe și unde se termină ficţiunea?
C. M.: În revista „Pentru patrie” erau niște povești cu final neașteptat. Pornind de la ele, am încercat să fac scenarii care să zică ceva despre perioada de atunci. Era acolo o poveste despre un pensionar care joacă table în faţa blocului, omorând timpul până la 12 noaptea, cândavea tren către Olănești. Pe la zece seara urcă să se pregătească de plecare, dar, pentru că mai are timp, se întinde pe pat și adoarme. Pe la unu noaptea îl trezesc niște zgomote. E un hoţ, pesemne unul dintre chibiţii care au aflat că pleacă. Pensionarul nu știe ce să facă, apucă la repezeală un castron de mămăligă și se așază lângă ușă, gata să-i dea cu el în cap. Hoţul încearcă să deschidă ușa cu un șperaclu și stă cu urechea lipită de broască să audă declicul. De spaimă că e așa liniște, pensionarul își pierde cumpătul și izbește cu castronul în broasca ușii. Hoţul face infarct și moare. E o poveste bună, dar am ales să n-o ecranizez pentru că nu zicea nimic anume despre regim și perioadă.
ESQ: Ai intervenit în filmele regizate de ceilalţi?
C. M.: În limite rezonabile, am intervenit încercând să păstrez o anume coerenţă, pentru ca la sfârșit să avem un singur film și nu 1001 de articole. Nu s-a supărat nici unul, suntem buni prieteni în continuare. Filmul va fi mai dificil de distribuit decât unul obișnuit pentru că e lung, dar numele meu încă vinde. La Berlin, în februarie, l-am prevândut în patru ţări fără să fie gata. Unul dintre formatele pentru
străinătate e foarte simpatic: cele șase episoade să ruleze încontinuu. Să intri când vrei și să vezi de la ce episod ai nimerit până când se revine la același episod. E un film pentru public. Mi-aș dori ca la festivaluri să nu concureze decât cel mult pentru Premiul Publicului.
ESQ: De ce atâtea animale?
C. M.: Poveștile iniţiale aveau destule animale și, în plus, la filmare întotdeauna îndemn în faţa camerei toate animalele din preajmă. Când am filmat Legenda șoferului de găini ne-am plimbat o dimineaţă întreagă pe o pășune ca să avem o turmă de oi între noi și Vlad Ivanov. Iar la sfârșit ne-am tratat găinile-actriţe cu respect: nu le-am dus la abator.
ESQ: Crezi că occidentalii ar putea spune după ce văd Amintiri din Epoca de Aur: „Uite, nu era așa rău pe vremea aia”?
C. M.: Primele reacţii pe care le avem sunt exact invers: „Așa de groaznic era?”. Oamenii înţeleg că umorul aparţine povestirii și că perioada în sine era mai degrabă tragi-comică.
