ESQ: Ne surprindeţi atât prin opţiunile uneori şocante din emisiunea TV Omul care aduce cartea, dar şi prin natura de istoric literar. Prin ’90, când eraţi aşteptat cu o carte despre Cioran, făceaţi antologii Caragiale şi traduceaţi din J. F. Revel. Când vi se aştepta cartea despre Caragiale, aţi tradus integral teatrul lui Ionesco. Pe urmă aţi tipărit trei volume despre literatura română de după ’89. Acum, când păreaţi definitiv captivul criticii de întâmpinare, publicaţi la Humanitas Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu.
D. C. M.: Da, însă nu uitaţi că am debutat editorial în 1982 cu Perspective eminesciene, nu demult reeditată tot la Humanitas. Din adolescenţă (apoi în studenţie, la cursurile speciale de la Filologie cu Ioan Alexandru) am fost un iubitor de Eminescu şi un împătimit de complementaritatea lui cu Caragiale. Dar cum omul nu este numai propriul ADN, ci şi ceea ce face lumea din el, aşa m-am lăsat şi eu pe val şi am trecut de la una la alta: din istoria literară în gazetărie, de la bibliografii la traduceri, din Revel la Emmanuel Todd şi la Bucureştii veacului 19, ca să ajung acum la scrisorile lui Eminescu către părinţi, Veronica Micle, Maiorescu, Iacob Negruzzi ş.cl.
ESQ: Ce v-a determinat să faceţi cercetarea tocmai acum?
D. C. M.: Vă rog să nu mă luaţi în râs dacă v-o spun aşa, direct: ura faţă de e-mail. Am fost zeci de ani un maniac al corespondenţei. Or, astăzi, noi nu ne mai împărtăşim reciproc, nu mai schimbăm impresii, nu mai dialogăm în scrisori, ci comunicăm sec, rece, prin poşta electronică. Semn de dezumanizare. Ritualul scrisorii era ceva minunat. Însăşi caligrafia – care, atenţie, nu e decât un reflex al kalokagathiei! – era o purificare, o ritualizare a fiinţei. Totul, de la netezirea paginii albe, pregătirea cernelei şi a tocului, până la lipirea şi sigilarea plicului avea ceva magic, plin de fervori şi mistere voluptuoase. Câtă lume se mai gândeşte la codurile epistolare din veacurile 17-19 faţă de tumultul corespondenţei ca literatură din secolul 20 şi impersonalitatea administrativă a mailurilor de azi?
ESQ: Numai din conservatism aţi revenit la secolul 19?
D. C. M.: Pe de o parte, da. Din exasperare. Mi-am găsit o vizuină literară, un refugiu sufletesc, o evadare mentală scormonind în jarul iubirii dintre Mihai şi Veronica şi încercând să văd în ce măsură se plia expeditorul Eminescu pe specificul destinatarilor săi. Până acum n-a mai fost făcut un astfel de demers la noi. Pe de altă parte, în anul 2000, când dedicam cu entuziasm cinci foiletoane în revista 22 acelei teribile revelaţii care a fost volumul de scrisori Dulcea mea Doamnă/Eminul mei iubit, de la Polirom, rezistenţa furioasă (şi pe alocuri stupidă, ignorantă, când nu grobiană) pe care a întâmpinat-o a făcut ca lumea să nu adopte cum se cădea extraordinara substanţă umană din cele aproape o sută de inedite eminesciene. Am simţit că-i timpul unei reevaluări.
ESQ: Din prefaţă reiese că planul a fost – şi este – mult mai cuprinzător.
D. C. M.: Păi da, utopia era să actualizez cartea lui Alexandru Săndulescu din 1972 despre literatura noastră epistolară şi să merg de la Kogălniceanu, fraţii Goleşti, C. A. Rosetti, Odobescu, Caragiale, junimismul, până la Cioran, Blaga şi Eliade, către Dinu, Pia şi Cornelia Pillat, dar şi Ion D. Sârbu, Leonid Dimov ş.a. Mi-am dat iute seama că aşa ceva ar fi presupus cel puţin vreo cinci ani de muncă perfect targetată, timp în care ar fi trebuit să părăsesc gazetăria asta care ne devorează, dar ne fascinează. Astfel încât am luat-o la pas. Sper să lansăm acum Eminescul, iar la Bookfestul din 2010 Cioran. Ce-o urma nu mai ştiu. Măcar să-mi dea Dumnezeu zile... Până atunci, gândul meu este la liceenii de azi. Pentru ei am scris în primul şi-n primul rând.
