ESQ: Aţi lansat de curând volumul Scrisori către fiul meu. Unele ziare l-au receptat ca pe un volum de confesiuni și au scos în evidenţă, legate de persoana autorului, lucruri de genul „ce femei preferă, ce prăjituri gătește, ce creme folosește”. Vi se pare o linie corectă de receptare a cărţii dvs?
G.L.: Ziarele au un singur ţel: să se vândă, așa cum canalele de televiziune fac orice pentru rating. Iar felul în care se obţine acest lucru este cultivarea spectaculosului cu specia lui cea mai decăzută, scandalosul. Iar scandalosul nu are nimic sfânt: se filmează o agonie, se calcă în picioare sentimente, crezuri, aspiraţii, se distrug oameni, relaţii etc. Nimic nu este precupeţit pentru a-l obţine, pentru a-l pune în pagină și a-l vinde.
ESQ: Dar cum poate fi extras spectaculosul ca scandalos din cartea dvs? Sau e doar inventat?
G.L.: Cartea despre care vorbim e o carte tandră, gravă, duioasă, sinceră, disperată, crudă pe-alocuri, este cum vreţi, numai scandaloasă nu e. Ea a avut vânzări spectaculoase la Târgul de carte la care a fost lansată, dar nu pentru că e scandaloasă, ci pentru că vorbește de lucruri care ne privesc pe toţi: întâmplările inimii, felurile în care ne alegem viaţa, întâlnirea cu celălalt sex, confruntarea cu moartea și altele asemenea. Mai are poate și un fundal exotic (persoana care scrie scrisorile e în America, iar destinatarul, în Japonia), apoi în sejurul american se întâmplă lucruri care pot stârni curiozitatea...
... sau interesul. Iar toate astea se petrec în sosul vieţii de zi cu zi. Cartea nu este o schemă, nu e un tratat, ci e o carte despre viaţă, iar viaţa e făcută din amănunte, nuanţe, detalii. Orice poate fi în felul acesta scos din context și transformat în element de scandal.
ESQ: Un exemplu?
G.L.: De pildă, felul în care un băiat își descoperă, la 13 ani, trupul. În carte, există un capitol care descrie așa ceva. Aici se pot petrece două feluri de răstălmăciri sau confuzii. Se poate mai întâi citi în cheia aceasta: „Liiceanu ne povestește cum și-a descoperit corpul” și, decodată astfel, povestea își pierde – cum să spun? – universalitatea. E o formă de primitivism al lecturii să citești totul într-o carte de literatură în cheie autobiografică. Apoi se poate citi și se poate spune așa: „Vai, ce subiect impudic! Ce nerușinat e autorul!”. Aici e vorba de o enormă ipocrizie. Toţi ne-am descoperit trupul
cândva și orice om mare a fost cândva copil, apoi puber. Am pretenţia că acel capitol despre descoperirea trupului puberal este unul dintre cele mai frumoase ale cărţii. A făcut-o, cu alt talent, înaintea mea, Cărtărescu, dar lui i se permite, pentru că el este „scriitor”, pe când mie nu mi se permite, pentru că sunt „filozof”, iar imaginea mea publică nu rimează cu așa ceva. Numai că eu nu sunt o „imagine publică”, ci un om în carne și oase, care s-a întâmplat să fie și copil, și adolescent etc.; așadar să traverseze, slavă Domnului, toate vârstele vieţii.
ESQ: Nu există deci subiecte interzise, ci doar abordări vulgare. Pe noi nu mai trebuie să ne convingeţi, am citit paginile despre care vorbiţi și ni s-au părut de-o desăvârșită suavitate.
G.L.: Așa și e. Un copil devenit puber este un înger care cade într-un corp de pământ și care, astfel, se descoperă într-o nouă ipostază a vieţii. Paginile acelea trebuie citite ca a doua noastră ridicare în picioare, ca poveste a ieșirii la lumină din indistincţia copilăriei. Este trezirea, acolo, e pubertatea în splendoarea ambiguităţii ei, ca deschidere simultană către fericire și chin. Descoperirea trupului e o minune, iar cultivarea lui de-a lungul vieţii, o datorie. Spiritul există doar ca spirit întrupat și din întruparea lui se nasc toate „stările de spirit” ale vieţii noastre.
