ÎN 1998, LA 22 DE ANI, eram un puști prin TVR; comentam rezumate de Champions League. Totuși, am prins în acel sezon un meci din grupe: Galatasaray – Athletic Bilbao, la Istanbul, pe Ali Sami Yen. S-a terminat 2-1 pentru Galata; Hagi a marcat golul victoriei în minutul 91. Eram mai bucuros decât milioanele de turci, pentru că unul de-al nostru adusese victoria. Când am plecat de la stadion, taximetristul m-a auzit vorbind la telefon și mi-a spus: „Ești român, ești Hagi, nu-ţi iau nici un ban”. M-a dus gratis la hotel, fluturând fularul pe geam tot drumul.
Așa a început perioada mea Galatasaray. Comentatorii experimentaţi se ocupau de Champions League, iar Cupa UEFA, fiind în planul doi, mi-a revenit mie. Când aveam, comentam echipă românească. Când nu, mergeam pe unde juca generaţia de aur la final de carieră. Și ce să vrei mai mult decât Galata lui Hagi și Popescu?
În sezonul 1999-2000 de UEFA am comentat aproape fiecare meci de-al lor – unele din studio, altele de la faţa locului. La Istanbul m-a dus Giovanni Becali în cantonament și stăteam pe lângă Hagi și Popescu. I-am cunoscut și pe Tafarel, Bülent, Ergün. Erau simpatici și m-au adoptat ca pe unul de-al lor. Și acolo ziariștii sunt daţi la o parte, dar eu eram avantajat. Amândoi Gică spuneau: „Ăsta e copilul nostru, garantăm pentru el”.
Era fabulos să fiu lângă așa jucători mari – oameni de neatins, practic. Am descoperit însă niște oameni fără nici un fel de superioritate faţă de un copil. Le spuneam „dumneavoastră” pe atunci. Ei erau cine erau, eu eram la început de carieră. Hagi și Popescu îmi spuneau lucruri care nu erau de găsit altundeva. Le aveam doar eu, erau ale mele, eu le dădeam pe TV.
Ajunsesem să-i cunosc mai bine decât pe vreo echipă românească. Nu mai aveam nevoie nici de echipă de start – îi știam după cum arată. În sezonul ăla au ajuns în finală, la Copenhaga. Se spunea că Arsenal îi vor face praf. Televiziunile din Turcia aduseseră o grămadă de camere, gata să transmită tot. Și sosirea aeronavei a fost dată în direct la TV. La aeroport era atât de multă lume, încât organizatorii au zis: nu putem să-i scoatem pe aici. Au trimis autobuzul pe pistă, i-au luat din avion și i-au dus direct la hotel. Băieţii mi-au spus că se duc la hotel, așa că am pornit încolo. Am prins un loc în faţă și am vrut să-l trag de mână pe Popescu să facem un interviu. Mi-a zis: „Vlade, ești nebun? Dacă mă opresc acuma, ăștia toţi se aruncă peste noi. Exclus”.
Finala, pe care am comentat-o cu Cornel Dinu, a fost una dintre cele mai bune transmisiuni pe care le-am făcut. Dinu a stat umăr la umăr cu Zubizaretta, care era expertul pentru spanioli. Au intrat în vorbă. Au venit echipele și Dinu i-a așezat în teren pe o hârtie. Îi știam bine și îi puneam stânga, dreapta, faţă, spate, fără probleme. Zubizaretta i-a așezat diferit. Probabil că nu-i urmărise. Dinu, în glumă, mi-a zis: „Mă, ăsta nu știe nimic”.
A fost un meci intens – atmosferă superbă pe stadion, suporteri numeroși, toţi cântau și ne-au ridicat un pic și pe mine, și pe Dinu. Când tensiunea e mare, trebuie să ai puterea să-ţi echilibrezi trăirile. Dar era o atmosferă fantastică și era greu să mă controlez, mai ales că erau români în teren. Hagi a fost eliminat în prelungiri. Meciul a ajuns la penalty-uri. Popescu l-a marcat pe ultimul și a câștigat cupa. A fost o chestiune spontană și m-am ambalat. Dinu n-a zis nimic. L-am întrebat mai apoi de ce. Mi-a zis că eram atât de entuziasmat și că am vorbit atât de bine, încât nu vroia să strice
momentul.
A fost apoi o fază frumoasă, în anul 2002, la Mondiale. Tocmai mă cazasem în orașul japonez Myagi. Când cobor din cameră, realizez că naţionala Turciei stă în același hotel. Un tip de la securitatea echipei m-a văzut și s-a bulbucat. S-a dus aţă la recepţie și a venit cu managerul general, care mi-a zis elegant: „Domnule, vă rugăm, cei de la naţională locuiesc aici”. Mi-a oferit un apartament în alt hotel – doar ca să nu fi e ziariști în preajma unei naţionale. Cât timp vorbeam, coboară liftul. Bülent și Ergün. Când m-au văzut, au venit spre noi.
„Hey, my friend from Romania!”
„Hey Bülent, how are you?”
Îi explic ce se întâmplă și el le spune: „E omul nostru. A fost cu Galatasaray peste tot. Nu vă faceţi probleme. Răspundem noi pentru el”.
Omul de la securitate a rămas blocat. Eu am rămas în hotel.
*Vlad Enăchescu conduce redacţia Emisiuni – transmisiuni din cadrul Departamentului Sport al TVR.
