ERAM UN COPIL. Eram fericit, eram mai mult decât entuziasmat. Asta m-a împins ca la vârsta de 18 ani să ajung în echipa naţională de fotbal. Urcasem, în numai un an, de la juniori în lotul pentru Euro ’84, la Campionatul European din Franţa. Înaintea competiţiei, care era primul meu turneu final, ne pregăteam în Italia. Se spunea că Juventus Torino ar fi vrut să mă transfere, dar atunci era greu să pleci din România. La încălzirea dinaintea meciului amical cu Fiorentina, toţi jurnaliștii erau după mine, să mă fotografieze. La care Mișa Klein îmi zice: „Hai, mă, Gică, hai că vin și eu lângă tine să intru în poză”. A fost fabulos!
În lunile dinaintea turneului, am jucat de la început în meciurile amicale. Eu voiam să rup lumea în două, așa de pregătit mă simţeam, nu voiam să mă duc la turneu doar ca să fiu acolo, doar în vizită.
Prima confruntare era cu Spania, iar eu mă așteptam să joc titular. Înainte de fiecare meci, nea Mircea Lucescu ne dădea câte o hârtie fiecăruia dintre cei 11. Scria rolul de pe teren și câte ceva despre adversar. Stăteam în cameră cu Romică Gabor și... i-a dat lui hârtia. L-am văzut, mi-am dat seama că nu voi fi titular. Am fost puţin dezamăgit. Am fost introdus în teren abia spre sfârșitul meciului. Am jucat atunci cu numărul 11.
Mai multe emoţii am avut înaintea celui de-al doilea meci, cel cu Germania, când am intrat pe teren din primul minut. Jucam împotriva unei echipe cu mulţi jucători foarte buni – de la fraţii Forster, care erau fundași, până la Rummenigge în atac. Nea Mircea m-a certat foarte tare la pauză. La faza golului marcat de nemţi, eu m-am dus la numărul 10 de la ei, care voia să centreze. S-a făcut că centrează... eu am sărit... m-am întors cu spatele. La vestiar, de faţă cu toţi coechipierii, nea Mircea mi-a spus că nu trebuia să mă întorc la centrarea adversarului. „M-ai dezamăgit!”, mi-a zis în faţa echipei întregi. M-a înlocuit și am rămas pe banca de rezerve. Apoi noi am egalat, printr-un gol al lui Marcel Coraș.
Și la următorul meci, cel cu Portugalia, am fost ţinut pe bancă. După primele minute, nea Mircea m-a trimis la încălzire. Și m-a ţinut așa tot meciul, m-am încălzit deci aproape 90 de minute. A fost prima și ultima oară când m-am încălzit un meci întreg. Nu eram obișnuit să fiu rezervă. Mi se mai întâmplase când aveam 13 ani, la juniori. Atunci, antrenorul de la echipa naţională de juniori, nea Titi Ardeleanu, mi-a spus: „Te pun rezervă numai pentru că posibilităţile tale sunt foarte mari, iar tu dai foarte puţin. Vreau să te ambiţionez”.
După ce am fost învinși de portughezi, am fost eliminaţi în Franţa încă din grupe. Dar pe aeroport, la plecare, nea Mircea Lucescu m-a tras deoparte, părintește. Mi-a spus că de atunci încolo va miza pe mine sută la sută, că eu reprezint viitorul echipei naţionale, că eu sunt viitorul număr 10 al echipei României.
Aveam mare nevoie de încurajări. Mă întorceam după un campionat european unde debutasem și ar fi trebuit să fiu foarte fericit. Însă veneam cu foarte multe gânduri mai puţin bune. Nu știam ce va fi în continuare, dar faptul că nea Mircea mi-a zis ce se va întâmpla mâine mi-a dat încredere, încrederea de care avea nevoie un puști. Și ambiţia să demonstrez că sunt foarte bun, că pot deveni o piesă grea.
O carieră lungă așa începe, nu vine totul pe tavă. Astea au fost dușurile scoţiene de care aveam nevoie. Ca și ceilalţi antrenori dinainte, nea Mircea Lucescu a făcut asta ca să vadă probabil cum reacţionez și ca să mă pregătească pentru marea performanţă. Atunci mă clădeam mental.
Au urmat și alte dușuri reci, cum a fost plecarea de la Real Madrid la Brescia, în divizia B din Italia, care a fost poate dușul cel mai rece, înaintea Campionatului Mondial din America. Sunt șocuri care te fac să fii mai puternic, să te maturizezi, să fii mai experimentat.
Le datorez mult antrenorilor mei, cărora eu le-am spus „profesori”. La 11 ani jucam la Cupa Cravatelor Roșii. De aici a plecat Cupa Hagi, turneul pentru copii pe care îl coordonez. Fotbalul mi-a dat mult, așa că mai întorc și eu ceva, exact acolo unde e mai multă nevoie: la copii.
* Gheorghe Hagi a jucat în echipa naţională între 1983 şi 2000. A fost ales, în anul 2000, cel mai bun fotbalist român al tuturor timpurilor.
