AM AVUT ȘANSA să fac parte dintr-o generaţie extrem de valoroasă, dar evoluţia noastră la meciul cu Argentina, vice-campioana mondială de la ediţia trecută, a fost o surpriză și pentru mine.
Cu o seară înainte de joc erau câteva incertitudini. Răducioiu nu putea să joace și nu aveam atacant. Anghel Iordănescu a pregătit jocul, dar a lăsat un semn de întrebare legat de cine va juca vârf. Nimeni nu știa ce se va întâmpla. Pe la 12 noaptea, Iordănescu a venit la mine în cameră și a spus că vrea să-mi vorbească. Noi nu dormeam – nici eu, nici Hagi, care era colegul meu de cameră – pentru că aveam emoţii, o stare de surescitare... Era puţin probabil să poţi să dormi știind care era miza meciului. Mi-a spus că voi juca vârf de atac, eu fiind mijlocaș. Se gândise că nu este bine să introducă o rezervă, care nu mai jucase cu noi. „Nu pot să fac acum experienţe”, mi-a zis. „Așa că vreau să încep cu tine vârf. O să-ţi dau libertate de mișcare. Știu că ești rapid, elimini ușor adversarii, poţi să faci treabă bună.”
Am fost surprins. Chiar nu mă așteptam să fiu eu vârf. De emoţie, n-am mai putut să adorm până la 4 dimineaţa, iar pe la 7 m-am și trezit. M-am dus la Pompiliu Popescu, doctorul echipei, care s-a crucit. „Nu se poate să te trezești la ora asta, trebuie să fii odihnit!” Dar m-a înţeles. Am stat la o cafea. Pe la 8 a apărut și Ionel Stoica, de la TVR: „Dom’le, am visat că o să batem Argentina și că tu o să dai două goluri”. „Ioane, să te audă Dumnezeu!”, am zis. Dar cu visele... eu nu cred în chestii d-astea.
Am făcut încălzirea, am ajuns la stadion. La ieșirea pe teren, i-am spus lui Iordănescu: „Mă simt foarte bine. Poate fac și eu ceva astăzi”.
A fost lovitura liberă în care am marcat primul gol. Cu o zi înainte, la antrenamente, Hagi mi-a zis că dacă avem o fază din asta, să dau direct pe poartă, că dacă vom avea vreo deviere și ei vor ataca colţul scurt, putem să scoatem ceva. Am ţinut minte. Dorinel Munteanu voia să execute el, să centreze sau ceva, și i-am zis: „Lasă-mă pe mine”. Cum am lovit mingea, am simţit. Am știut că am lovit-o foarte bine. Când am văzut că s-a dus pe centru... Era primul meu gol la Mondiale.
Apoi am dat al doilea gol. Hagi-Lupescu-Hagi-Lupescu, a ajuns iar mingea la Hagi, a întors-o pe interior, mi-am dat seama că va da în faţa porţii și am făcut o execuţie neobișnuită, de mare fineţe. Am interceptat și am deviat mingea în poartă – nici prea tare, să nu ricoșeze, nici prea slab, ca să nu se piardă. Portarul n-a mai avut reacţie, a rămas blocat. Am avut o inspiraţie de moment, o sclipire. O fază ca asta nu o faci de multe ori în carieră și nici nu o poţi prevedea. Mulţi ar fi dat cu dreptul, mulţi ar fi oprit mingea. Eu am pus piciorul, am văzut-o acolo și a intrat.
Apoi, în a doua parte, la un corner al lor, a ajuns mingea pe la 35 de metri, i-am luat faţa lui Caseres, care mă marca, m-am întors și am făcut o cursă de vreo 35-40 de metri. Acolo a fost o dovadă de forţă, de capacitate și de maturitate, o lecţie de contra-atac. Conduceam balonul cu viteză și Selymes m-a strigat: „Dă-o! Dăo!”, în sensul că s-a demarcat și puteam să îi dau pasă. Atunci am luat o decizie pe care i-am spus-o și lui mai târziu: „Dacă i-o dau lui Selymes, dă o centrare în spatele porţii sau cine știe ce prostie face”. El era foarte bun defensiv, dar ezita la fi nalizare.
Am văzut din dreapta că vine ceva galben, că nu vezi exact, ești cu ochii pe minge. Și atunci mi-am zis: mai bine o dau în dreapta, oricine ar fi, Petrescu, Hagi, decât lui Selymes în stânga. Și am dat în dreapta, o pasă foarte bună lui Hagi, la întâlnire. Hagi, spre surprinderea mea, a fi nalizat nu cu stângul, ci cu dreptul. Și eu am dat golul doi cu stângul, în loc de dreptul; nici unul cu piciorul de bază. A fost ziua noastră.
Nu am realizat ce va fi în București. M-a sunat fratele meu și mi-a spus ce era la Universitate, unde lumea stătea în genunchi și scanda numele noastre, al meu, al lui Hagi.
Aceste 90 de minute mi-au schimbat viaţa. Aveam 25 de ani, maximum de formă. Am primit oferta de a juca la Tottenham și am devenit primul român în Premier League. Orice am făcut în viaţă, orice voi face, indiferent dacă lumea mă place sau nu, nimeni numi va lua niciodată momentul și gloria acelui meci. Asta rămâne pentru totdeauna.
*Ilie Dumitrescu a jucat în naţionala României între 1989 şi 1998. Acum este consultant la emisiunea Realitatea Sportivă la Realitatea TV.
