ESQ: Vechiul Hollywood sau noul cinema românesc?
NC: Ambele, dar în doze şi moduri de administrare diferite. Vechiul Hollywood ar fi „casa părintească din Humuleşti”, unde mă întorc ori de câte ori prezentul cinematografic mă dezamăgeşte grav. Noul cinema românesc e biroul de firmă la care semnez condica zilnic, cu un amestec tipic funcţionăresc de înverşunare şi sastiseală, scufundându-mă între vrafuri de dosare, ceşti de cafea, intrigi de culise şi elanuri de team-building. Noul cinema românesc e un challenge. Vechiul Hollywood e un refugiu.
ESQ: Oscar sau Palme d’Or?
NC: Oricare ar fi disponibil, pe mine mă coafează. În ignoranţa noastră dâmboviţeană, confundând locaţia acestor distincţii cu miza lor, trăim cu impresia că unul ar fi un trofeu american, iar celălalt, un premiu european. Alo, domnilor, deşteptarea! Vorbim de competiţii planetare, de campionate mondiale, de olimpiade internaţionale... Sigur că modul de atribuire a celor două diferă sensibil, se poate discuta la nesfârşit care sistem e mai „obiectiv” şi care mai „populist”, dacă un juriu format din somităţi internaţionale e superior sau inferior unei echipe de 50 de membri ai Academiei Americane de Film etc. Pierdere de timp. Fiecare sport are propriul său regulament. O fi baschetul superior snooker-ului?
ESQ: Unde e cinematografia noastră?
NC: Aş putea să răspund: pe Himalaya! După triumfurile succesive ale ultimilor ani şi după Cannes-ul din această primăvară, nu-ţi mai rămâne (ţie, cinematografie) decât să cobori calmă şi împăcată cu tine pe versantul dulce, având doar grijă să nu scapi Palme d’Or-ul pe drum. Mai există, totuşi, un vârf neexplorat, un trofeu necucerit (şi nu vorbesc de Oscar...). Mai rămâne de câştigat spectatorul român. Iată unde e cinematografia noastră: în plin paradox! Pe podiumuri internaţionale şi cu sălile goale acasă. Oare cum s-ar numi premiul al cărui prestigiu ar fi capabil să strângă public în cinematografele noastre? Micul de Aur? Berea de Bronz?
ESQ: Regrete… filmice?
NC: Da, faptul că am alergat atâta vreme de unul singur printr-un deşert unde sintagma „film românesc” părea o contradicţie în termeni. Măcar una sau două din peliculele pe care le-am semnat ar fi avut un alt destin dacă beculeţul ce indică locul României pe hartă ar fi fost aprins mai devreme.
ESQ: Să zicem că n-am văzut Restul e tăcere. Cum mi-l vinzi?
NC: „Du-te. E de Nae Caranfil.”
