ESQ: Din 2003, de când a ieşit Examen, nu s-a mai auzit de tine. Ai stat ascuns?
TM: În primul rând, a durat o vreme până am înţeles că am făcut un film (unii spun că interesant). Nu ştiu de ce a durat, poate pentru că naşterea lui a fost cam prin cezariană. Apoi, am încercat să supravieţuiesc în economia de piaţă, am fost la piaţă, m-am îndrăgostit, am reparat un fotoliu, am râs cu prietenii. Nu neapărat în ordinea asta. Ah, şi au fost şi câteva revelioane.
ESQ: Noul tău proiect e, de fapt, mai vechi. Ai încercat de două ori la CNC. Ai schimbat acum producătorul? De ce te ambiţionezi să faci filmul ăsta?
TM: Ca şi în cazul muzicii, nu cred că există proiecte vechi sau noi, ci doar bune sau proaste. Cu producătorii încă n-am avut o relaţie de „love of my life”, poate o să vină după pubertate. Ambiţia mea e să reuşesc să fiu suficient de tenace pentru meseria asta, filmul. Cred că povestea din Caravana... merită să fie făcută pentru că e puternică, în sens uman, dar şi pentru că vorbeşte despre o perioadă pe care filmul a neglijat-o.
ESQ: E o adaptare liberă sau fidelă?
TM: Eu cred că e fidelă. Lumea descrisă de Groşan acolo e foarte vie, foarte reală, chiar dacă a trăit acum aproape 50 de ani. Personajele sunt puternice, au „carne”, cum spun cineaştii şi măcelarii. Eu n‑am făcut decât să ordonez acea lume conform specificului unui scenariu de film. Dacă vrei, e ca şi când am pune pe o hârtie pilitură metalică de foarte bună calitate şi am aşeza un magnet dedesubt: pilitura se aranjează frumos după liniile de forţă. Nu vreau să zic că nuvela lui Groşan nu avea structură, ci doar că, în cazul unui scenariu, acele linii de forţă trebuie să fie ceva mai accentuate.
ESQ: Bani? Distribuţie? Când începeţi să filmaţi?
TM: În momentul de faţă aşteptăm rezultatele concursului CNC. Am participat, în afară, la mai multe sesiuni de întâlniri cu potenţiali co-producători şi/sau distribuitori. Din fericire, în Europa facilitarea acestui tip de contacte e bine pusă la punct. Proiectul a plăcut, dar relaţia rămâne platonică până câştigăm pe teren propriu. Încă nu m-am decis asupra echipei şi distribuţiei, mai bine zis m-am gândit până la un nivel care încă nu poate fi spus. Trag nădejde să putem răcni „Motor!” în toamna lui 2008.
ESQ: Continui să „nu crezi în păianjeni”?
TM: Ha, ha, într-adevăr, continui să nu cred în păianjeni, deşi sunt de acord că au opt picioare. Cred cel mai mult în râs. Nu gravitaţia, nu forţa tare sau moale (ce poeţi, fizicienii ăştia!) ordonează Universul, ci râsul. Vorbesc de râsul inteligent, fireşte. Cred că Dumnezeu a râs copios în cele şapte zile de muncă. Cum altfel ar fi putut inventa tucanul sau buldogul francez sau toţi peştii ăia abisali? Sau pe Gigi Becali? Problema e că dacă râzi singur se duce jumate din farmec, şi de-aia a trebuit să plămădească omul, ca să râdă împreună. E un fapt demonstrat ştiinţific, cu aparatură bine pusă la punct: nici calcarul, nici mărarul, şi nici măcar melcii nu ştiu să râdă. Cum ar fi fost să stea Dumnezeu în grădina Raiului, aplecat peste un muşuroi, povestind un banc unei cârtiţe?
