AM JUCAT MULŢI ANI în Divizia A, și la Rapid, și la Steaua, și la Sportul, și am multe amintiri; dacă stăm să depănăm, nu mai terminăm. Dar pentru mine cea mai frumoasă perioadă, cea mai adevărată, este când am venit să joc la Rapid, în 1965. Nici nu visam eu, băiat simplu de la ţară, care bătea mingea pe maidan, să ajung să joc cu fotbaliștii adevăraţi. Veneam de la Flacăra Roșie București, din divizia C, iar Rapid era una dintre cele mai bune echipe din ţară. Să fiu acolo era o satisfacţie de nici nu pot să vă descriu. În fiecare zi mă minunam.
Ca să înţelegeţi cât de copil eram și ce a însemnat pentru mine să ajung la o echipă mare, să vă povestesc cum am plecat prima oară în turneu cu Rapid, în Iran. Că am avut noroc, m-au băgat repede pe teren și m-au și luat în turneu. Eu, cum v-am spus, copil, abia aveam șaptesprezece ani și jumătate. Stăteam după ăștia mai mari, să le fac servicii, să le car valize, să le aduc o bere. Să mă bage și pe mine în seamă. Știţi cum e, toţi am fost copii. O dată e rândul tău să faci asta, altă dată este rândul altora să stea după tine.
Eu nu mai zburasem niciodată cu avionul. M-am învârtit de colo până colo tot drumul, deh, eram tânăr, puteam să ţopăi, acum abia mă mai mișc. Valentin Stănescu, antrenorul, stătea în spate, că îi era frică de zbor. Fotbaliștii erau mai la mijloc, jucau cărţi. La un moment dat, văzându-mă că mă fâţâi pe acolo, mi-au zis să le aduc trei beri. Se dădea bere în avion, la sticlă. Am adus berile și am rămas pe lângă ei. Îi tot întrebam: „Mai vreţi ceva? Vă mai trebuie ceva?”. Mă credeam stewardesă. La care Puiu Ionescu îmi zice: „Rică, ia sticlele astea goale și aruncă-le pe geam”. Puiu era atacant, golgeterul echipei, vă daţi seama cum îmi era că vorbea cu mine. Am luat sticlele și m-am dus în spatele avionului să caut un geam. Noroc că m-a văzut antrenorul: „Ce faci, Rică?”. „Vreau să deschid un geam, să arunc astea.” Ce știam eu cum e cu avioanele, că nu poţi să deschizi geamurile?!
Așa am început. Apoi am avut 10 ani foarte buni la Rapid. Am câștigat Campionatul în ’67. Am ajuns și la naţională și ne-am calificat la turneul final din 1970, din Mexic. Le spuneam ăstora, în glumă: „A trebuit să mă nasc eu ca să ia Rapid campionatul și să ajungă România la Cupa Mondială”. Nu mă mai simţeam copil neștiutor, pus în faţa unui vis împlinit. Îmi știam valoarea.
A fost o perioadă frumoasă. Jucam pe bune, făceam performanţă. Păcat că nu erau salariile care sunt acum în fotbal. Dar trăiam mai bine decât omul obișnuit. Plecam afară, mai aduceam un Kent, o cafea, ne descurcam. Dacă am fi avut șansa să jucăm la echipe străine, altfel de cariere am fi avut. Puteam să merg să joc în America. Am avut oferte, ne voiau străinii pe unii dintre noi, pe Dobrin, pe mine, dar nu ne-au lăsat. Găseau ei motive să nu te lase să pleci.
Acesta a fost botezul meu la Rapid. Copil de la ţară urcat în avion, pus în rând cu fotbaliștii adevăraţi. Am mai zburat cu avionul după aia de multe ori, dar nu m-a mai păcălit nimeni.
*Rică Răducanu a fost portar la Rapid între 1965 şi 1975 şi a jucat 61 de meciuri pentru echipa naţională.
