În 1997 şi-a pierdut jobul la The Observer pentru că a cedat nevoii de a lua heroină în timpul unui zbor electoral cu John Major. Între timp, Self s-a lăsat de droguri. Dar, la 48 de ani, rămâne băiatul rău al literaturii britanice contemporane, un mix narcotic de Burroughs, Kafka şi Tarkovski, plus multă imaginaţie drăcească. După Cum trăiesc morţii şi Cucul şi pupăza, romanul Măreţele maimuţe va apărea în mai, la Editura Polirom.
ESQ: Când scrii, bei ceai, tot felul de infuzii speciale. Ai o plită pe birou, dar şi un panou cu zeci de post-it-uri deasupra. Cum le deosebeşti, ce notezi pe ele?
W. S.: Scriu idei, metafore, tropi, gaguri, observaţii şi le aşez pe secţiuni diferite, iar fiecare secţiune corespunde unui proiect în lucru. Pe măsură ce lucrez la o carte, dau jos din post-it-urile pe care le-am rezolvat şi le lipesc pe bucăţi de hârtie aflate pe biroul meu. Notele astea au o viaţă a lor, în care ficţiunea e doar o formă exterioară, adiţională, aşa cum un mugure e parte a unui ciclu al vieţii. De îndată ce termin de lucrat la o carte duc toate post-it-urile, foile şi drafturile în mansardă. Acolo, formează un arhipelag!
ESQ: Ce ai alege dacă ar fi să numeşti un cuvânt intraductibil din proza ta?
W. S.: Unul dintre cuvintele mele preferate în engleză e, de fapt, unul împrumutat din limba franceză: „calenture“. În franceză înseamnă „fierbinte” sau „ardent”, dar în engleza secolului al XVIII-lea indica o formă specială de tulburare nervoasă. Era folosit ca să descrie o nălucă – imaginea amăgitoare a unei întinderi verzi ca cea a dealurilor Angliei – care li se înfăţişa marinarilor după luni petrecute pe mare, fără vreo bucată de pământ în raza vizuală. Sub influenţa acestei psihoze temporare, dacă nu-i opreai fizic, marinarii se aruncau de pe puntea vasului şi încercau să fugă, să alerge pe „uscat”.
ESQ: Ai un fetiş pentru maşinile de scris.
W. S.: Prefer maşinile de scris pentru că nu-mi place sunetul ultrasonic pe care îl scoate echipamentul electronic, nu-mi place felul în care îţi pătrunde în minte, oferindu-ţi pornografie, emailuri şi rahaturi de cumpărat cu un singur click. Şi obiectele electronice mi se par urâte, în timp ce maşinile de scris – ca bicicletele – sunt maşinării aproape perfecte, transferând energie umană în distanţe sau dând viaţă literelor lipsite de energie. Maşina de scris la care lucrez acum e o Groma Kolibri din 1959, acelaşi model care apare şi în filmul The Lives of Others.
ESQ: Dintre personajele tale, ai unul preferat?
W. S.: Am un psihanalist, doctorul Zack Busner, prezent în mai multe bucăţi de proză de-ale mele. Deşi nu-mi doream asta, am devenit destul de ataşat de Zack de-a lungul anilor. Totuşi, sunt apropiat de personajele mele doar când scriu. Odată ce am terminat cartea, sunt moarte pentru mine – şi sper că şi eu sunt mort pentru ele.
ESQ: Ai fost dependent de droguri. Cât timp a trebuit să treacă până să scrii din nou?
W. S.: Am continuat să scriu şi în timpul perioadei de recuperare – care e, oricum, perpetuă. De fapt, renunţasem la droguri şi pentru că nu reuşeam să termin cartea la care scriam atunci, Cum trăiesc morţii.
ESQ: Înainte să te laşi, ai apucat să vezi ce era de „partea cealaltă”?
W. S.: Da, într-un moment de claritate. Era nebunia. Era moartea.
ESQ: Cum arată scrisul?
W. S.: Scrisul e o formă lucidă şi conştientă de visare: scriitorul doarme în scaunul lui, cu degetele flexate în aerul mlăştinos al băşinilor nopţii.
