Go West. Banii pe care am început să-i avem în buzunare ne folosesc pentru ca să ne gâdilăm orgoliul statutului de cetăţeni UE la Londra, Paris sau Barcelona. Ne întoarcem acasă şi povestim cunoscuţilor, cu sau fără complexe de superioritate, cât de civilizate şi grozave sunt oraşele pe care le-am vizitat. Noi, românii, suntem ca ei, parizienii, berlinezii, londonezii. Şi totuşi traseul invers e nu numai posibil, ci şi foarte interesant. O ţară ca Albania îţi spune mai multe despre ceea ce eşti, te aduce cu picioarele pe pământul scormonit de asfaltiere şi tractoare. Iar piramida lui Enver Hodja conţine mai multă istorie decât aceea de la Luvru.
După ce treci de controlul vamal, aerul încins îţi arde o palmă grea peste faţă. Eşti direct în praf, afară, la 35 de grade. Fără salon de aşteptare, aer condiţionat şi alte chestii la care te aştepţi odată ce depăşeşti momentul „Nothing to declare” şi uşile care se deschid singure. Pur şi simplu, în colb, în mijlocul unei adunături de taximetrişti traci gen Băneasa, care vociferează cu toţii, în păsăreşte: „Qwertuiop! Qwertuiop!”
Ce-am căutat în Albania? Oficial, un simpozion despre televiziunea digitală. Neoficial, bancurile cu armata albaneză, coniacul Skanderbeg şi ţigările Dürres Special. Parfumul comunismului defunct, al casei de comenzi şi al lumânărilor de pe Magheru, decembrie 1989. Le-am survolat băftos şi fără incidente, pe 22, ca tot omul, fumând delicatesele albanezilor şi împărţind soldaţilor bomboanele alea verzi, mentolate, câh, ale lui Fidel. Şi acum mai vreau. Ce mai vreau?
În praful de la aeroportul Nene Tereza – la albanezi, „nene” e „maică”, „bunică”; e loc de inserat o glumă idioată – nu sunt bomboane, nici coniac şi nici lumânări. Doar câteva chiştoace heteroclite, care Dürres?!
Pionierul din mine simte pentru prima oară un fior de Congresul paişpe în contactul cu muşamaua de pe scaunul microbuzului, incandescentă, ţesută
de chimista Elena Ceauşescu, care mi s-a lipit de coapse (nu Elena...). Microbuzul e o maşină a timpului cu scaune strâmbe, un fel de strămoş comun al GAZ-ului, Imeseului, al lui Tudor şi al lui Vladimirescu.
Ador mirosul de beton dimineaţa
Dăm în gropi. Ca un politician în campanie, printr-un dezastru presărat cu cadavre de camioane, fiare, bulgări de ciment şi diferite substanţe cu consistenţă şi nume incert. Singurele chestii care par întregi în toată tocătura seamănă la prima vedere cu trovanţii de la Costeşti. Dar, după câteva minute de dezorientare şi greaţă de la mirosul chimic al navetei spaţiale, mă lămuresc: sunt ele, buncărele.
În general, dictatorii comunişti fac blocuri în care aduc muncitori de la ţară. Muncitorii se mută în ele, muncesc, nu gândesc, vor linişte, fac copii care fac gălăgie, ies la pensie, mor de foame. Mai puţin albanezii. Lor, dictatorul Enver Hodja le-a dat vreo 750 de mii de buncăre, nişte calote de beton în care e mai greu să trăieşti, cu atât mai mult să faci sex, poate doar de unul singur, date fiind dimensiunile de ascensor. Beleşti ochii, cu mâna streaşină, fioros. Asta-i radiolocaţia albaneză! Americanii sunt nişte scârbe imperialiste, ruşii ne-au trădat de mult, în anii ’60, când cu Hruşciov, iar chinezii, după un început promiţător, l-au primit pe Nixon, în 1978.
Adevărul e că nimănui nu-i păsa de buncăre când am fost eu acolo, în 2006. Albanezii locuiesc totuşi în blocuri, unde e treaba lor ce fac. Blocurile lor sunt mai puţine şi mai dărăpănate ca ale noastre, fiindcă şi ei, albanezii, sunt doar trei milioane. Printre blocuri se amestecă benzinăriile dintr-un lanţ al cărui nume e şi el o glumă idioată, Kastrati.
Lego pe axe
Am ajuns în centru, iar lucrurile încep să se coloreze. La propriu. De vină e primarul Edi Rama, care a fost pictor pe vremea comuniştilor şi e socialist pe vremea capitalismului. Edi Rama a desenat pe faţadele blocurilor peşti, trifoi, tilde şi alte semne astrologice sau de punctuaţie. De unde reputaţia de unul dintre cei mai grozavi primari din Europa, nominalizarea în lista Eroilor Europeni din Time Magazine 2005, şi al treilea mandat, obţinut în 2007. Înainte, Tirana arăta ca o grămadă de piese de domino tocite şi murdare; acum, e un lego pe care se chinuieşte să-l asambleze primarul cu nume de margarină.
Jocul de lego stă pe două axe perpendiculare. Una e Bulevardul Martirilor...
... Nu-Ştiu-Cum (traduceţi voi Dëshmorët e Kombit), care are ca lucruri demne de luat în seamă capetele: Piaţa Universităţii şi Piaţa Skanderbeg. Cealaltă axă, care începe nu se ştie de unde şi se termină la fel, e Lana, un râu mic, subţire şi liniştit ca o perfuzie.
S-o luăm pe rând. Piaţa Universităţii e, bineînţeles, locul unde acum vreo 18 ani a fost Piaţa Universităţii din Tirana, în sensul de Tien-An-Men. Noi, la Bucureşti, ţipam în faţa Ambasadei Albaniei: „Ramiz Alia, Ceauşescu să te ia”. Pe Ramiz, succesorul lui Enver Hodja, monstrul cu buncărele, nu l-a luat nimeni, dar s-a dat singur la o parte pentru a-i ceda locul lui Sali Berisha, un doctor care, aţi ghicit, preda la Universitate.
Aşa a început istoria democratică a Albaniei care, după 1996, şi-a pierdut brusc din viteză ca urmare a Caritas-urilor care umpluseră ţara. Populaţia a acuzat guvernul că i-a furat banii; a spart cazarmele în care Enver Hodja îi lăsase moşternire vreo jumătate de milion de kalaşnikoave şi a plecat cu ele. Pentru a evita moartea de om, Sali Berisha şi-a dat demisia.
Azi, Piaţa Universităţii e liniştită, bej, prăfoasă şi din când în când vizitată de maşini. O parte din arme au asigurat prosperitatea albanezilor, ca marfă de schimb în conflictul din Kosovo. Ramiz Alia trăieşte bine mersi şi, după ce a stat închis vreun an, prin 1996, e very influential, cum mi-a zis o albaneză. Iar prim-ministrul Albaniei e, n-o să ghiciţi, Sali Berisha.
Îşi face apariţia Regele Zog
Şi cu asta am ajuns la celălalt capăt al istoriei albaneze şi totodată al Bulevardului Martirilor. Acolo, Skanderbeg se fandoseşte nu pe o sticlă de coniac, ci pe un cal ca al lui Mihai Viteazu, cel de la Universitatea noastră. Skanderbeg (de la Iskander Bey, creştinii îi spuneau Gjergj Kastrioti) n-a
avut nici o treabă cu Mihai, ci cu Iancu de Hunedoara, cunoscut restului Europei sub numele de Hunyadi. Skanderbeg era un fel de fundaş central de marcaj al creştinătăţii, în timp ce Hunyadi era un mijlocaş defensiv cu şut puternic şi dese incursiuni în atac, numite cruciade. Restul e nu tăcere, ci Wikipedia, aşa că sărim direct la un rege cu nume de chiuvetă, Zog, succesorul preşedintelui cu acelaşi nume (şi acelaşi buletin), care prin anii ’30 pusese pe roate o afacere lucrativă: trimitea un om pe la hotelurile cu turişti străini, cu invitaţii la curte. Pentru audienţa la rege, aceştia trebuia să se îmbrace într-o fustă specială, care se comanda la o croitorie ce aparţinea întreprinzătorului Zog. După Zog au venit fasciştii (dacă nu-l socotim pe Zog) şi după aceştia, cercul se închide cu Enver Hodja.
Dincolo de buncăre, amintirea acestuia răsare din pământ cam în locul unde perfuziva Lana se taie cu vigurosul, dar denivelatul Bulevard al Martirilor. (Regele Zog mă obsedează în aşa hal încât nu mă pot opri să spun că numele lui se poate scrie şi cu cifre, 709.) Omul care a declarat Albania primul stat ateu din lume (nu Zog-709, ci Hodja) în anii ’60 a căpătat, post-mortem, o jucărie esenţialmente religioasă, sub formă de piramidă. Cea care i-a făcut-o cadou a fost fiica lui,...
... Pranvera, de profesie arhitect. În stilul accidentat şi accidental caracteristic istoriei albaneze, lucrurile se înnoadă din nou după 1990, când albanezii au apucat să se bucure de căderea comunismului şi au transformat piramida lui Enver şi a lui Pranvera în discotecă. Răposatul dictator n-a apucat să danseze acolo, pentru că nici rămăşiţele lui n-au apucat să fie mutate acolo.
Prezentul, în fine: crupieri cu ambasador
Până la urmă, e mai bine să pui Madonna şi Maicăl Giaxon în mormântul dictatorului decât să faci ce-am făcut noi de Crăciun, în 1989. Povestea cu piramida, Enver şi Pranvera zgâlţâie stereotipurile despre albanezi (de care am abuzat până aici) cam la fel ca pretzel-ii de pe blocurile lui Edi Rama, dar nu numai. Tirana are şi ea un Cartier al Primăverii, pe nume Blok. Aici însă nu găseşti porţi somptuoase de viloaie după care se iţeşte întrebător
mutra de Jedi a vreunui membru al CCului încă în viaţă, ci un şir lung şi vesel de terase agitat-primitoare. O atmosferă de malul mării, deşi acesta e la câteva zeci de kilometri, la Dürres.
Parcurile luxuriante şi adormite din Tirana fac trecerea către problema diasporei româneşti din Albania. În 2006, ea era compusă din aproximativ 50 de crupieri, de care avea grijă ambasadorul Constantin Eremia. Atunci când l-am întâlnit, Excelenţa Sa era cam sastisit de unele probleme ale vieţii diplomatice în Capitala Albaniei, cum era aceea a adresei incerte a Ambasadei României. Aceasta se afla – şi probabil se află – pe Rruga Temistokli,
ba la numărul unu, ba la numărul doi, în funcţie de expeditorul corespondenţei sau cartea de vizită. În rest, linişte şi pace, poate prea multă, mai puţin problemele cu crupierii. Unul dintre aceştia avusese poftă să se plimbe într-unul din parcuri, unde fusese jecmănit de câteva mii de euro de către doi colegi. Printre cei doi se număra, ca să spun aşa, şi un alt român, care risca să putrezească în închisorile albaneze. Ambasadorul Eremia se chinuia să-l scoată din ghearele nemiloasei justiţii trace, ca să facă omul puşcărie la noi acasă. Românul jefuit îşi retrăsese plângerea, dar asta nu simplifica prea mult problema.
Loisiruri, vin, agrement
Dincolo de şocul din microbuz şi alte câteva detalii de culoare, n-aş putea spune că am ajuns la esenţa Tiranei. Am parcurs oraşul oarecum pe pilot automat, prin grija fundaţiei care ne-a dus acolo. Hotelul la care am stat, un Rogner, era grozav. Atunci când au bani, albanezii ştiu să trăiască: restaurante pe terasa blocurilor, bucătărie italo-grecească, miel în vase de lut, vin uşor italienesc şi toate cele. Dar câţi au bani?! Valutiştii din piaţa Skanderbeg execută un dans marţial, cu teancuri de leka în mână, pe care le flutură ca pe maracas. Pe internet scrie că nu muşcă, vând cinstit, nu
dau ţepe. Merită să-ncerci? Hotelul are o casă de schimb care pare OK. Şi dacă nu e OK, oricum, ca în alte ţări de felul Albaniei, ţeapa e sub tariful echivalent al serviciului din Bucureşti.
Dincolo de restaurantele cu apus de soare, vin italienesc şi miel în vas de lut, lucrurile stau cu totul altfel, măcar din auzite. Ambasadorul îmi povestea că la un moment dat a închiriat un microbuz, cu aparenţă OK, care a fost oprit de poliţie pe un drum de ţară. Şoferul a coborât şi s-a iscat o ceartă prelungită. După vreun sfert de oră a scăpat de poliţist şi a revenit la volan, supărat, pentru a-şi continua drumul: „E culmea, ăsta vrea şi carnet. De unde dracu’ să-i mai dau eu şi carnet?”.
Ce-am căutat şi ce-am găsit
Albania e un loc în care nostalgia – cine nu suspină după propria copilărie sau adolescenţă, chiar dacă aceasta s-a petrecut în comunism? – se transformă în prejudecăţi. Ajungi să conştientizezi prejudecăţile şi aşa îşi pierd puterea de a vrăji. Există ceva adevărat în locurile comune despre Albania? Da, dar acel ceva e o aură abia decelabilă de balcano-comunism, un liant care amestecă lucrurile prin zonă mai mult decât varză, viezure, capră, mânz, substratul lexical comun de care vorbea Al. Rosetti. Bancurile cu armata compusă din trei tancuri, legendele despre sărăcie şi înapoiere,
amintirea dictatorului sunt o oglindă în care ne vedem propriile spaime şi complexe.
Drumul către Tirana e, de fapt, o călătorie în timp, şi nu în spaţiu. Dar ca să ajungi la concluzia asta trebuie să zbori până la München şi după aceea înapoi, în Balcani.
