Trebuie că prin sângele meu curge și ceva bragă turcească. Altfel n-aș avea nici un temei serios să mă simt ca acasă când ajung la Istanbul. Dar cum mă apropii suficient, îmi cresc pe loc fluturi în stomac de atâta îndrăgosteală.
Abia mai reuşesc să ţin cumsecade volanul când văd ce mi se întinde la picioare. Şoseaua devine covor roşu lucrat special pentru mine de mâna dibace a celor 12 milioane de rezidenţi. Este a 10-a oară când merg la Istanbul. Şi asta pentru că nu mă pot abţine să nu iau la intervale regulate o gură zdravănă de musulmanism tras în pojghiţa de marţipan european.
Şoseaua scobeşte printre zgârie-nori şi o ţine aşa kilometri întregi pe post de preludiu SF pentru marele oraş. Mă prind că am ajuns când turcii devin câtă frunză, câtă iarbă. Şi acum istoria se repetă.
Pentru că se îngroaşă treaba şi turcii mă cotropesc din toate părţile. Maşina mea e strânsă ca într-o menghină între mii de maşini otomarsan, tirsan şi otosan. În timp ce conduc, jumătate din mine iese în consolă afară, pe geam. Este acum rolul şoldului meu drept să ţină volanul. Trebuie să arăt prin viu grai că vreau să trec şi eu, o blondă venetică. Şi apoi să mulţumesc, făcând temenele adânci, spre deliciul turcimii care îmi face loc să mă strecor.
Din şoseaua asta cu 5-6 benzi scapă cine poate. Dar ştiţi cum e, norocul şi-l mai face şi omul. Mă zvârcolesc, zâmbesc, înjur, ţip, implor, mă bucur şi până la urmă reuşesc să fiu o xena de succes. Dintre zecile de posibilităţi, aleg o ieşire care pare să semene cel mai bine cu numele scris pe hârtiuţă. Deşi, dacă e să fiu sinceră, toate ieşirile de pe autostradă se cheamă sultan mohamed bey abdulah ahmed aksaray sau – oricum – o combinaţie shuffle între toate astea.
Istanbulul la prima-mbucătură
Ştiu că ştiţi clişeul. Dar îmi vine să mai trag şi eu încă un pic de el, cum faci cu guma de mestecat: sunt în oraşul care se întinde pe două continente. Ce văd primul lucru? O aşezare cu proporţii de fantasmă, înţepată cu mii de minarete cu atitudine hi-tech. Şi plină de zgârie-nori nou-nouţi, cu înfăţişare otomană.
Întâi mă reped în zona turistică veche, Sultanahmet, să dau bineţe oraşului. Pe strada cu tramvai turcesc sunt îndesaţi neguţători care mă îmbie cu kestane, kestane: castane coapte, grase şi tăiate pe burtă. La fiecare metru curge un râu cu fresh de portocale, care costă 4,3 roni paharul plin. Când mi se taie de atâta portocaliu, mai schimb cu un suc făcut din rodii trupeşe din care picură sânge proaspăt.
Simt în nări savoarea Bosforului şi ameţesc plăcut. Mă aşez într-o rână pe nişte perne îngrămădite pe jos şi încep să pufăi la o narghilea de măr. Vorbesc alene în timp ce mă desfăt cu shot-uri de ceai aburind, tot de măr. Mă cuprinde pacea, o pace turcă fără de egal pe lume. De-aia am venit.
Turcii şi turiştii se contopesc claie peste grămadă. Toată lumea urlă că vinde ceva şi eu trebuie să cumpăr acum, altfel o să-mi pară rău. Pe deasupra capului îmi trec cu viteză baloţi cu ciorapi şi tava cu mâncarea de prânz a turcului mai bogat dusă de către turcul mai sărac. Nimeni nu scapă nimic pe jos, nu primesc nici un brânci sau cot în cap. Tot furnicarul ăsta dement, colorat în fucsia şi mirosind a mirodenii, funcţionează ca un ceasornic. Un ceasornic de precizie germană pe meleaguri necredincioase.
Turcimea e foarte zâmbitoare şi prietenoasă. Când aud că sunt româncă explodează toţi de bucurie, încât mă fac să mă simt chiar puţin prost. Mă gândesc că ăsta trebuie să fie rodul unei campanii iscusite de PR, impusă de diplomaţia turcă modernă bieţilor localnici, ca să se scuze pentru cât ne-au asuprit în trecut. Pentru necinstirea fecioarelor cinstite, prăduirea holdelor bogate şi alimentarea cu ieniceri şi spahii cu ochi deschişi la culoare şi dulce ghiers moldovenesc.
Deşi nu vorbesc boabă engleză, încât îţi vine să îi întrebi încontinuu ce-ai mă, eşti turc?, compensează cu faptul că sunt dornici de comunicare şi până la urmă treaba iese unsă. Mă prind că e suficient să folosesc cu dezinvoltură, pentru orice aş vrea să exprim, cuvintele de bază pe care le ştiu. Cu ciorap, baklava, caldarâm, chiftea, ciorbă şi tamam (bine, ok, da) pot să umblu la fineţuri de comunicare. Şi uite cum toată lumea îmi zâmbeşte mulţumită.
Sunt femeie, deci exist
Acasă la mine trebuie să ţin o mingiuţă pe nas şi să fac triplu tulup sau poate să-mi crestez puţin venele ca să atrag atenţia semenilor mei. Dar turcii îmi ridică pe dată self-esteem-ul la cer. Se uită la mine cu ochii ieşiţi din cap. Mă aplaudă frenetic când ies din cafenele. Mă simt o zeiţă care ţine în mână pâinea şi cuţitul. Am veşti bune pentru oficialităţile române: i-am supus pe turci. Mi s-au predat fără vărsare de sânge.
Dar nici ei nu sunt de lepădat. Să fii femeie în Istanbul nu e pentru neiniţiate. Turcii au pielea făcută din măsline, ochi care scuipă jăratec şi nasuri coroiate care ar înduioşa orice femeie mai nepăsătoare în ale dragostei. Din când în când, se pare că e un obicei naţional, ei ţin la spate câte un trandafir roşu, pe care ţi-l oferă brusc când treci pe stradă, ta-daaaa. Pasămite e impregnat cu otravă, pentru că altfel nu pot să-mi explic de ce, înaintând cu el la rever, nu pot uita chipul turcului ce mi l-a oferit.
Înaintez prin furnicarul de semizei bruneţi şi sunt forţată să îmi tamponez buzele din când în când cu o batistă, pentru a înlătura urmele jenante ale dorinţei. Staţi puţin, să mă opresc la o cafea, să îmi mai treacă din of. De fapt aduceţi-mi vă rog trei cafele, ca să fiu sigură. Sunt delicioase, dar mult prea mici. Turcii beau cafele tip neghiniţă.
Chiar nu pot să înţeleg, nedumerirea mă îngenunche: nu pot în ruptul capului să pricep de ce se zbăteau atâta domniţele moldo-valaho-danubiano-pontice. De ce se fereau să fie urcate în şa din fuga armăsarului şi să încapă astfel pe mâna necredincioşilor.
De ce preferau să se arunce în fântâni, să se târască pe burtă prin codri zile întregi fără să cineze sau, în final, cele mai aprige să-şi ia chiar zilele, în loc să se instaleze într-un salon încăpător. Unde cişmele susurau plăcut din pereţi, erau perne ca într-un lounge (nouă ne-a trebuit atâta timp să ajungem la formula asta). Şi unde se lăfăiau probabil tăvi pline ochi cu delicatese şi cofeturi de mare excepţie. Şi unde mai erau şi alte femei, cu care puteau să sporovăiască în voie despre câte şi mai câte, ca-ntre fete.
Iar grădinile palatelor Topkapi şi Dolmabahce, credeţi-mă, sunt mult mai fun decât Herăstrăul. Şi ce poate fi mai plăcut decât să te scoli în fiecare dimineaţă cu briza Bosforului trecându-ţi prin cosiţe? Unde mai pui că aveau asigurat şi traiul zilnic, fără prea multe responsabilităţi pe job description. Fără să trebuiască să mai facă cine ştie ce munci sau matrapazlâcuri (tr). Au dreptate bărbaţii, cine să le mai înţeleagă pe femei, dacă eu, o blondă, nu pot în ruptul capului.
Călare pe covorul fermecat
Bazarul, acest tărâm de poveste al unei Turcii pragmatice, e plin până la refuz de vitrine orbitor de galbene de aur. În plus, covoare periculoase pândesc la fiecare colţ. Deşi au aspect paşnic-inofensiv, ca un ceai de tei luat dimineaţă pe stomacul gol, pot fi fatale.
Rătăcind fără scop anume prin meandrele comerţului la el acasă, sunt poftită de turcul aprig cu ochi de genune şi păr de tăciune să vizitez magazinul de covoare. Intru din cauza insistenţei lui şi a ruşinii mele de a zice nu. Ies sleită de puteri şi de bani, după o oră de tocmeală. Care de fapt seamănă mult mai tare cu un ritual de împerechere în plină perioadă de rut la mamiferele mari.
Bine, noi ne-am mai târgui şi în continuare, dar prietenii nu mai suportă atâta tensiune care s-a instalat în prăvălie, groasă de poţi s-o tai cu satârul. Turcul îmi dă ceai să mă pun pe picioare. Îmi confirmă ce bănuiam deja, şi anume că sunt fericita câştigătoare a unui covor fermecat. Şi mă invită seara în oraş, să ne cunoaştem mai bine. Reuşesc să-mi ţin cumpătul şi să refuz. Am 500 de euro mai puţin în buzunar, un covor de culoarea cireşelor sălbatice la subraţ şi inima frântă în 69 de bucăţi egale.
Chiar şi acum, întoarsă printre creştini, păşesc cu mare băgare de seamă pe covor. Mi-e frică să nu cumva să zbor de nebună prin sufragerie şi să nu mă mai pot reabilita. Cum eu sunt mai slabă de înger, am plătit deci cu vârf şi îndesat pohta ce-am pohtit-o. Măcar voi, cetitorilor, să fiţi un pic mai atenţi. Vă spun, din bazar scapă cine poate.
Cocktail de picioare cosmopolite
Moscheea albastră este copleşitor de otomană. Turcii s-au sfătuit îndelung şi au făcut aici un statement de putere. Au amestecat în cozonacul ăsta uriaş exact ingredientele care trebuie încât să te simţi o furnică creştină şi fără speranţă în faţa tăvălugului turcesc. Pitică fiind, eu oricum sunt mereu ameninţată de obiectele sau fiinţele mai mari pe care le întâlnesc în cale. Dar asta întrece orice închipuire. Am piciorul otoman instalat pe gâtul meu fragil.
Dar tot copleşitor este mirosul de picioare nespălate emanat de turiştii descălţaţi cu forţa la intrare. Ai crede că musulmanii sunt responsabili cu miasma asta tulburătoare, care poate să omoare un cal, nu doar o femeie firavă. Dar îi văd cu ochii mei cum se spală înainte de intrarea în lăcaş. Aşa că mirosul este un melanj americano-germano-japonez.
După ce am gândul ăsta, leşin puţin şi silenţios pe mochetă. Turcii cred mă reculeg, aşa că mă lasă să zac acolo. Mă scol după ceva vreme, îmi netezesc hainele şi ies marcată. Moscheea albastră este absolut incredibil de frumoasă. Dar dacă aveţi o sensibilitate la ficat, mai bine vă gândiţi de două ori înainte să-i treceţi pragul: voi, cei ce intraţi aici, lăsaţi orice speranţă. Moscheea Sofia e în regulă, dar mai puţin spectaculoasă.
Când bucătăria bate filmul
Bucatele turceşti se lăfăie în galantare, la vedere, pe strada principală din centrul vechi. Se trezeşte în mine o dorinţă primordială, de mult uitată. Îmi dau seama jenată că degeaba a investit familia în mine. În zadar m-au dat la pian, m-au învăţat limbi străine, mi-au pus apăsat în mână cărţi bune. Descopăr aici că sunt tot o femeie simplă. Şi că trăiesc ca să mănânc, şi nu invers, cum s-ar cădea.
Începi dimineţile cu premise cu 56% mai bune când ai la îndemână iaurt îndoit cu apă şi presărat cu mentă (ayran) şi plăcintă caldă plesnind de brânză şi spanac. Dacă vrei să îmbuci ceva rapid, pe malurile Bosforului găseşti sandviş cu peşte proaspăt fript şi pâine pufoasă.
Adana şi urfa kebab sfârâie la foc mic, de sorginte turcească. Ochii mei fac precum ochii lui Kaa, din Cartea junglei. Pentru un kebab satisfaction guaranteed mă aflu în Taksim, cartierul cu cele mai mari plăceri culinare, magazine şi cluburi pe centimetru pătrat. Peştişori argintii fermecaţi, care îndeplinesc nu doar trei, ci oricâte dorinţe, îmi cântă cântec de sirenă. Chiar dacă e în limba turcă, înţeleg magia şi mă predau. Oricum, după ce mănânc aici pe săturate, intru în oricare din cluburile de la etaj, de unde urlă muzica tare. Şi o să-mi fie sigur bine.
Mă împiedic de un munte de cataif din care picură elegant miere. E o vitrină plină cu sugiuc şi smochine în care cineva a îndesat cu grijă nuci. Văd şi un turc cu bonetă care este stăpân peste toate astea. Îmi fac o socoteală rapidă în cap. Cam câte cămile îmi trebuie ca să pot încărca totul, să le duc degrabă la cei dragi. Şi cam cât trebuie să trag la sală ca să mă pot înfrupta măcar acum, azi, pe săturate.
Baia de emoţii turceşti
Am tot auzit de baia turcească, dar n-am ştiut la ce mă înham. Şi uite cum intru complet nepregătită psihic într-o cameră plină până la refuz cu femei goale de toate rasele pământului. Hei. Staţi aşa, nu m-a prevenit nimeni că o să am parte de erotism împins la extrem, într-o ţară în care o parte din populaţie încă poartă văl pe cap. Eu am crezut că o să fac doar baie. Poate una mai specială, aşa, dar totuşi doar o baie.
În mijloc e o masă mare de marmură pe care sunt întinse, ca pentru un sacrificiu imediat, multe femei umede, lipite carne lângă carne. Îmi găsesc şi eu cotlon şi mă aşez în vârtejul de trupuri care aşteaptă să fie săpunite. Sala e plină de abur, masa emană căldură, din tavan picură apă caldă, flop! flop! flop!, la răstimpuri, pe mine şi pe ele şi iar pe mine.
Pe marginea mesei sunt spălate în timpul ăsta, la unison, multe doamne şi domniţe. N-am văzut în viaţa mea atâtea femei despuiate şi fericite la un loc, sporovăind ca nişte vrăbii. Turcoaica pricepută mă apucă, mă întinde şi mă umple de clăbuc cu miros transcendental. Mă toacă dulce de la degetul mic de la picior până în creştetul capului. Mă freacă ferm cu o pânză tare, apoi aruncă peste mine ligheane cu apă caldă.
Mă simt o femeie nou-născută, mai bună decât cea veche, care nici ea nu era de lepădat. Ies, împleticindu-mă de atâtea senzaţii, care mai de care mai subtilă. Îmi jur mărunt în barbă că nu o să mai treacă vizită la Istanbul fără baie turcească. Şi de fapt îmi propun să îmi fac acolo sediu central, în mijlocul oraşului istoric. Sunt multe băi, dar o recomand călduros pe Cemberlitas, una din cele mai vechi şi prestigioase. Cereţi varianta cu masaj complet după. Nu spun mai mult, buzele-mi sunt pecetluite.
Diferenţa culturală care lasă urme
Trebuie să stai foarte bine cu nervii ca să nu te pierzi cu firea în toiul nopţii, când imamul îndeplineşte funcţia de DJ religios. Emisiunea lui de matinal începe la 4 dimineaţa cred, la toate moscheile în acelaşi timp. Slujba e dată prin staţie şi urlă incredibil de tare în noapte.
Ţi se pare că dau turcii. Trebuie multă muncă să-mi aduc inima la un ritm normal. Îmi repet că sunt o turistă inofensivă într-un oraş prietenos. Sunt o turistă inofensivă într-un oraş prietenos. Dacă ai ghinion, stai într-o zonă cu mai multe moschei şi deci beneficiezi de mai multe slujbe simultan. Discursurile diferă de la realizator de emisiuni la realizator de emisiuni, astfel încât enoriaşii au parte de învăţăminte diferite.
Istanbulul asiatic e mai lipsit de turişti şi de sclipici, mai sărac şi mai religios. Încă de cum pui piciorul jos de pe vaporul de tranzit, dai nas în nas cu un pilaf cu năut strălucind de untul în care a fost perpelit. E de trei ori mai ieftin şi mai bun şi te bucuri ca un copil. Asta ar fi chintesenţa, dar pe mine mă mai mişcă ceva aici.
Există un turn, Leander, care e aşezat convenabil în apele Bosforului. Legenda zice că un tată antipatic şi absurd a închis-o în turn pe fiica sa, o domniţă turcă, să o ferească de iubitul ei de rang diferit. Dar pentru că dragostea adevărată învinge vicisitudinile vieţii (măcar pentru o vreme), amanţii au găsit o metodă. Domniţa aprindea noaptea o flăcăruie şi iubitul ei, turc aprig, înota până la ea. Se căţăra ca o bagheră pe turn, se strecura ca o vietate din Bosfor în odaie şi apoi făceau dragoste în draci, îmi închipui eu.
În fine, tatăl s-a prins şi a obligat-o să stingă într-una din nopţi flăcăruia. Turcul n-a mai ştiut pe unde să înoate, s-a pierdut prin faldurile Bosforului şi în final s-a înecat. Tatăl a crezut că a rezolvat problema, dar a fost in denial. Domniţa s-a aruncat şi ea pe urmele iubitului şi a murit rapid.
Mă rog, ideea e că în turn este o cafenea-restaurant unde cântă un jazz în surdină şi se gătesc delicioase specialităţi turceşti. Lumina este potrivită, iar de aici se vede cel mai bine Europa, cum stă ea cuminte vizavi.
Postludiu
Istanbulul are tot ce-i trebuie sau, de fapt, tot ce-ţi trebuie. Un Bosfor frumos presărat cu vaporaşe, pescăruşi şi istorie. Cele mai gustoase mâncăruri la care poţi râvni, ca pământean. Locuitori care când sunt frumoşi, sunt foarte frumoşi. Turcoaicele au ochi migdalaţi şi păr negru de Albă-ca-Zăpada, deşi ele sunt un pic mai dark decât ea.
La asta adăugăm pieţe de peşte proaspăt şi cineva care se oferă să-ţi frigă unul acolo, pe loc. Apoi oameni zâmbitori, haine de piele, perechi de mănuşi în care ambele sunt pentru mâna dreaptă, porumb copt, cireşe trase-n zahăr, ciorapi cu două călcâie şi saci de fistic. Şi mai punem deasupra un topping de rahat cu nucă, ei bine, cam asta iese. Un oraş fabulos, colorat, forfotind încontinuu. Un oraş uriaş, mirosind tot a ceai, castane coapte şi narghilea.
În ce zi suntem azi? Cred că mai am un pic şi plec din nou la Istanbul. Iertare, Ştefan cel Mare. Mă dau de bună voie lor, mă dau turcilor.
