Jurnalul unui pantofar în Himalaya

Kathmandu, ora 6 seara. Copleşitoare este sărăcia acestui oraş. O fată tânără îşi clăteşte părul gros şi negru într-un lighean în stradă, câţiva bărbaţi urinează la marginea drumului şi o femeie grasă îmbrăcată într-un sari roşu îşi spală rufele câţiva metri mai încolo. Aici, totul se întâmplă în stradă: dinspre un ied, proaspăt măcelărit, curge un şuvoi de sânge printre maşinile de cusut a doi croitori, mai mulţi fierari stau cocoşaţi deasupra nicovalelor şi, la picioarele lor, o fetiţă împleteşte coşuri din bambus. Deasupra tuturor se amestecă mirosurile de gunoi, de dulce, de fum aromat dinspre temple, de excremente, de condimente şi de smog. Peste tot e plin de şanţuri, de biciclete, motorete, ricşe şi claxoane. Singurul semafor din
Kathmandu funcţionează pe galben intermitent şi semne de circulaţie nu există. Claxoanele sunt mai frecvente decât secundele, deşi în Nepal nimeni nu observă asta pentru că puţini poartă ceas. Străzile nu au nume, casele nu au numere, oamenii nu au serviciu şi, cu toate acestea, lumea lor se învârte funcţional, deşi haotic. La hotelul de trei stele în care sunt cazat nu este curent electric dar sunt lumânări, nu există boiler dar există un butoi uriaş şi negru pe acoperiş, în care soarele încălzeşte apa, liftul nu funcţionează dar funcţionează muşchii portarului care duce până la etajul patru bagajul meu de 20 de kg. Mă culc devreme pentru că mâine este prima zi în Himalaya. Şi sunt prea obosit ca să-mi mai fac griji.

Între Kathmandu şi Bhulbule, locul în care începe practic expediţia noastră, sunt aproape 200 de kilometri. I-am străbătut călătorind şapte ore într-un autobuz marca TATA, din a cărui caroserie ieşeau cuie groase. Pe dinăuntru. Din Bhulbule am urcat pe jos, vreme de o oră, până aici la Ngadi Bazaar, unde înnoptăm. Drumul a fost lin, pe lângă un râu. Satele sunt aşezate deasupra teraselor de orez care sapă riduri în fiecare versant. Garduri împletite din bambus mărginesc cărarea. Ngadi Bazaar este un sat cu străzi înguste şi scurte de tot. Sunt pavate cu piatră şi la fiecare două case este agăţată o tăblie pe care scrie: „hotel, restaurant, 24 hours hot-shower”. Camerele din „hotel” sunt pe cât de rudimentare pe atât de friguroase, fierbinţeala duşului depinde de capriciile soarelui iar toaleta este o tragedie. Însă totul este înconjurat de culmile înzăpezite din Himalaya.

Sunt acum în faţa casei în care vom dormi şi, la 50 de cm de mine, stă Regina. Are 10 ani şi o poartă pe sora ei cea mică, Sapana, legată de spate într-un săculeţ făcut dintr-o năframă vişinie. Regina este o fetiţă nepaleză brunetă şi tunsă scurt, are o rochiţă cadrilată din lână şi tricou albastru cu mânecă lungă. În engleză ştie să spună foarte răspicat cum o cheamă şi câţi ani are. Regina este numele ei „pentru turişti”. Numele nepalez este neinteligibil pentru urechile occidentale. Ea şi sora ei zâmbesc şi râd tot timpul. Acum, Regina mă priveşte cum zgârii cuvinte pe hârtie. Are ochi uriaşi şi multă răbdare, buze groase şi tăcute, degete date cu ojă albă şi se uită aproape, aproape de mine la hârtie. Nu ştiu ce gândeşte: se ţine cu degetele mici de bărbie, apoi ridică mâna şi o pune pe cap a mirare. Stă, scoate un: „Ţzţ”, îmi zâmbeşte şi se îndepărtează. Peste jumătate dintre femeile nepaleze nu ştiu să scrie sau să citească şi, pentru Regina, zgâriatul hârtiei este o îndeletnicire stranie. Acum a venit din nou lângă mine şi îmi zâmbeşte larg. Nu mă roagă să-i dau nici bani, nici bomboane, ci un creion: „Pen, please give me a pen”.

Renunţ momentan la bocancii grei în favoarea sandalelor. Dar noaptea e fără stele şi strada luminată doar de lumânări. Mă împiedic de o lespede din drum şi o tăietură apare la încheietura degetului mare de la picior. Sânge. Cel mai apropiat punct sanitar e la 4 zile de mers pe jos. Mă dau cu cremă de gălbenele şi sper ca până mâine să facă minuni. Altfel, acest mic incident poate să-mi năruiască şansele de a ajunge în Thorung-La.

Mă trezesc la 5.30 dimineaţa. De la agenţia din Kathmandu care organizează expediţia am primit patru ghizi şi câte un porter, un cărăuş cu o geantă portocalie atât de uriaşă încât am putea încăpea cu toţii în ea. În geantă îmi pun tot bagajul: sac de dormit, patru tricouri power-dry şi alte patru de bumbac, suprapantalonii, parazăpezile, o jachetă de goretex, două perechi de pantaloni, o pufoaică, mănuşi, folia de supravieţuire, două polare groase şi ciorapi cât cuprinde. Pe munte totul este purtat în spate de un porter care leagă încărcătura cu o bandă lată şi lungă ancorată de frunte. Mi se spune că noi suntem „sahibi”, în timp ce ei fac parte dintr-o castă inferioară. În dimineaţa asta l-am cunoscut pe Sardunap cel sfios, un porter care are doar 19 ani. Are deja riduri pe frunte de la zecile de kilograme sprijinite cu ea. Aici, confortul sahibilor este purtat de fruntea câte unui Sardunap îmbătrânit prematur. Sardunap nu îndrăzneşte să mă privească în ochi. Este plătit cu 3 euro pe zi, nu ştie să trişeze la cărţi şi într-un an nu este angajat în mai mult de trei expediţii. Rucsacul din spatele meu cântăreşte doar 7 kilograme şi, în timp ce îi privesc pe porteri, mă cuprinde ruşinea. Dar ştiu că în Himalaya, fie că eşti pantofar, fie că eşti alpinist renumit, fără porteri nu ai nici o şansă. 

La micul dejun primim o lipie nedospită numită chapati, ouă fierte, ceai negru şi nişte clătite groase şi ciudate cu nume amuzant: papad. Însă stomacul meu nu are simţul umorului. Curând după ce pornim la drum, o senzaţie de greaţă mi se urcă în gât. Strâng din dinţi până ajungem la baza unui urcuş care, de jos, pare infernal. Pe cărarea foarte abruptă forfotesc în ambele direcţii asini, copii şi ţărani. Este singura cale de acces între Ngadi Bazaar şi Bahundanda, satul aflat pe culme. Gâfâi amarnic, obrajii mi se înroşesc şi simt pulsând tăietura de la picior. După o sută de ani ajung în vârf şi îmi privesc ceasul. Suta de ani a avut doar 45 de minute. În faţă se deschide o vale adâncă plină de terase, păduri tropicale, ţărani care ară cu pluguri din lemn şi puzderie de copii care îşi doresc bomboane. Împart dulciuri din punguţa pe care am cumpărat-o în Kathmandu, unde fusesem avertizat de fenomen. După ce trec peste un pod suspendat – care, deşi este solid ancorat, se clatină îngrijorător – ajung la locul prânzului. Îmi este din nou greaţă şi nu pot să mănânc nimic. Mirosul unei supe de usturoi cu ceapă mă indispune şi mai tare. După 6 ore de mers înnoptăm în Jagat, fostă vamă pe drumul comerţului cu sare care vine dinspre Tibet. La ora 9 seara adorm fără să mă spăl, descurajat şi slăbit după o zi de post.

Râsete şi clopote. Sunt primele sunete pe care le-am auzit astăzi. Râsetele sunt ale porterilor, iar clopotele ale asinilor încărcaţi cu marfă şi cu ciucuri coloraţi agăţaţi de urechile clăpăuge. Mănânc precaut dar cu poftă pâinea tibetană tocmai scoasă dintr-un cuptor de pământ. În jurul lui, aşezaţi pe podea, porterii au degetele pline de orez lipicios. Sunt doar câţiva kilometri pâna la graniţa cu Tibetul şi, aici, toţi localnicii mănâncă doar cu mâna dreaptă. Cea stângă este considerată impură. Mă întreb cum mănâncă stângacii.

Afară e soare şi se văd clar şi aproape piscurile alb-strălucitoare ale Annapurna II şi Annapurna IV, ambele vârfuri de peste 7000 de metri. Moralul îmi creşte datorită mâncării săţioase şi a cerului adânc şi albastru. Urc abrupt pe o cărare îngustă înfiptă în versant. La zeci de metri în jos, printre bolovanii rotunzi de proporţii supranaturale, se aude răcnind Marsyangdi Khola, un râu despre care nepalezii cred că e o zeitate cu un temperament infernal. Soarele arde din ce în ce mai tare aşa că îmi întind pe piele un strat gros de cremă protectoare. Urc şi îmi simt muşchii vibrând ca o coardă de chitară. Din când în când sunt depăşit de un porter încărcat care merge cu viteza unui expres. Cu fiecare pas devin din ce în ce mai mărinimos, astfel încât ajung să evit chiar şi furnicile de pe cărare. Deasupra mea întrevăd silueta dreptunghiulară a unei porţi tibetane albe, făcute din piatră. Nerăbdare. Ajung pe culme şi ochii mi se măresc. La picioarele mele se întinde o vale cu maluri grase pline de nisip alb care încadrează un sat pe ale cărui acoperişuri flutură zeci de steguleţe. Sunt colorate în alb, roşu, verde, galben şi albastru. Spiritul, focul, apa, pământul şi cerul sunt simbolurile budiste ale culorilor de pe steagurile de rugăciune tibetane. În mijlocul lor este desenat Ta, căluţul care poartă în spate cele trei flăcări ale lui Buddha. Tibetanii îi spun lung ta, calul vântului, şi de fiecare dată când o adiere le mişcă, bunăvoinţa tibetanilor se răspândeşte deasupra lumii.

Tal, satul din mijlocul văii, este prima aşezare din ţinutul Manang – unul dintre cele mai izolate districte ale Nepalului – deschis străinilor în urmă cu doar 30 de ani. În Tal toată lumea salută zâmbind. Cu o excepţie. Trecând pe lângă un zid lung şi îngust încărcat de pietre mani, nişte dale mari, unele foarte vechi, în care sunt cioplite mantre budiste, un strigăt răstit mă opreşte în loc. Un bătrân mă prinde de mână şi mă trage după el. Îmi explică prin semne că nu am voie să trec decât prin stânga zidului mani, căci altfel risc să supăr vreo zeitate a locului. Privindu-mă cum apuc calea cea bună, bătrânul slobozeşte un scuipat furios printre dinţi în acelaşi timp cu zgomotul unui tunet care umple valea. De-a lungul întregii zile am fost blagoslovit cu o ploaie perseverentă, mai mult rece decât udă. Dar, deşi l-am înfuriat pe zeul văii Tal, în această seară adorm fericit. E prima dată când mă prinde ploaia în paradis.

Privesc pământul. E negru şi stâncos. Îmi bate pulsul în tâmple şi am toată faţa amorţită. În vale, undeva departe jos, se vede Manang-ul (3570m). E ultimul sat întâlnit pe drumul spre Thorung-La şi acolo am dormit două nopţi încercând să-mi împac corpul cu altitudinea. Cu excepţia unor scurte dureri de cap în prima seară, aclimatizarea mea în Manang a decurs fără probleme. Deasupra satului, încremenit ameninţător, împrăştie răcoare gheţarul Gangapurna. Când am ajuns în sat, m‑am oprit puţin în mijlocul uliţei pentru a mă bucura de respiraţia gheţarului. În faţa mea, despărţite de câteva sute de metri, erau două grupuri de bărbaţi. În stânga, zece turişti occidentali făceau coadă la singurul computer din sat, conectat prin satelit la internet. În dreapta, câteva duzini de nepalezi stăteau încordaţi, privindu-l pe cel care se pregătea să elibereze dintr‑un arc o săgeată de lemn înspre o ţintă mare şi rotundă. Două lumi paralele care alunecau una pe lânga alta, aproape fără să se atingă.

Aici, turismul este singura activitate care poate aduce bani. Cele mai multe familii cresc iaci şi cultivă cartofi mici în solul stâncos. Casele din piatră sunt clădite unele peste altele, iar vecinii se plimbă de pe un acoperiş pe altul. Stăteam în dreptul unei astfel de case, încercând să trag cu ochiul pe fereastra fără geamuri. Un tânăr negricios cu o pereche de ochelari, tot numai zâmbet, a ieşit la poartă şi m-a invitat înăuntru. Ramesh Gurung este profesor de engleză la şcoala din Manang şi tocmai cina împreună cu doi dintre colegii lui. Mi-a pus în faţă o gamelă în care abureau trei cartofi înroşiţi de iuţeală şi o cană plină de rakshi, un fel de ţuică slabă din orez. Mi-a spus că speră să apuce ziua în care costul unei ore la internet va scădea suficient încât să-şi permită şi el. Mi-a povestit despre elevii lui şi despre hârtia pentru care trebuie să călătorească pe jos patru zile. După câteva pahare de rakshi, Ramesh mi-a spus aşa: „Ştii, eu locuiesc în Manang de trei ani şi am venit aici pentru că nu am găsit altundeva de muncă. Aici vremea e foarte friguroasă şi asta m-a îmbolnăvit. Dacă aş fi rămas în satul meu natal nu aş fi arătat atât de bătrân ca acum, ci tânăr aşa cum eşti tu. Pentru că eu nu sunt bătrân. Dar din cauză că e atât de frig, am început să beau alcool, ceea ce în satul meu nu făceam”. Ramesh a râs şi mi-a umplut din nou paharul, apoi am jucat împreună ludo, un fel de „Nu te supăra, frate”. În timp ce zarurile se rostogoleau, Ramesh m-a luat de umăr şi m-a întrebat: „Noi ştim de ce suntem aici, dar tu de ce ai venit atât de departe de casa ta?”.

Îmi bate pulsul în tâmple şi am toată faţa amorţită. Încerc să găsesc cu privirea casa profesorului din Manang. Stau pe un bolovan, la 4000 de metri altitudine, simt cum lipsa de oxigen îmi despică capul în patru şi nu ştiu încă ce răspuns aş putea să-i dau lui Ramesh.

De când am plecat din Manang îmi e rău. Se pare că peste 4000 de metri corpul meu nu reacţionează tocmai bine. Friedrich Josef a mers alături de mine, deşi în zilele anterioare obişnuia să o ia în faţa mea chiar şi cu o oră. Am o senzaţie accentuată de plutire şi, când merg, simt cum stâncile îmi cresc sub tălpi. Mă tem de AMS, sindromul care poate provoca edem pulmonar şi chiar moarte. Am citit multe despre el şi ştiu că singura soluţie este să cobori cât mai repede de pe munte. Acasă mă linişteam spunându-mi că, dacă nu mă simt bine, mă pot întoarce oricând. Însă aici, la 4400 de metri şi la 10 zile de mers de cel mai apropiat punct sanitar, întoarcerea nu pare a fi o opţiune. Dimineaţa am luat o pastilă de Diamox, un medicament despre care se spune că poate preveni AMS-ul. Deocamdată nu simt nici o schimbare, în afară de faptul că am urinat de 11 ori în aceeaşi zi. Îmi curge nasul şi ochiul drept îmi lăcrimează constant. Mi-au amorţit şi tălpile iar durerea de cap nu mai trece. Ghidul cel bătrân mă încurajează să urc şi o fac, pas cu pas, până la Thorung Pedi, ultimul popas peste noapte înainte de Thorung-La. Aici beau ceai mult şi îmi fac provizii de apă pentru mâine. De când sunt în Nepal beau doar apă îmbuteliată, pentru că cea folosită de localnici este plină de Giardia. Dar dacă în Kathmandu un litru costa 20 de rupii, aici preţul este de 210 rupii. La 7.30 seara, după ce am înghiţit cu greu o supă, şi eu şi Friedrich Josef ne vârâm epuizaţi în sacii de dormit, fără să schimbăm vreun cuvânt. Ştim că mâine avem un drum de zece ori mai greu decât astăzi. Într-o singură zi trebuie să urcăm o diferenţă de nivel de o mie de metri şi să coborâm o diferenţă şi mai mare: 1700 de metri. Doamne-ajută!

După cinci ore de somn, am avut un coşmar: cineva îmi îndesa o cârpă în gură, încercând să mă sufoce. M-am trezit ţâşnind speriat din sacul de dormit şi aşteptând ca senzaţia de sufocare să dispară. Ceea ce nu s-a întâmplat. Am moţăit în capul oaselor, precum cardiacii, până la 3 noaptea, când ghizii au dat deşteptarea. Durerea de cap îmi trecuse, în schimb Friedrich Josef a început să se simtă rău. Am băut două căni de limonadă fierbinte, am luat două vitamine şi, la 4 dimineaţa, am început, la lumina lanternelor, partea cea mai dură a ascensiunii.

Deşi sunt înfofolit în pufoaică, îmi e când cald, când frig. Lipsa oxigenului mă obligă să mă opresc la fiecare 10 paşi şi să aştept, aplecat deasupra bocancilor, ca ritmul propriei mele respiraţii să mă ajungă din urmă. Fiecare gură adâncă din aerul rece îmi arde plămânii. Mi-am pus cagula, sperând că aşa voi încălzi aerul inspirat, dar după numai cinci paşi am smuls-o de pe faţă exasperat de senzaţia de sufocare. Friedrich Josef urcă şi el din ce în ce mai greu. În jurul nostru, în noapte, munţii înzăpeziţi respiră fantomatic şi liniştit.

Deasupra şi dedesubt se văd şiruri-şiruri de luminiţe. Sunt lanternele altor occidentali nebuni care încearcă să ajungă în Thorung-La. Nepalezii nu înţeleg de ce albii înalţi şi blonzi insistă să-şi dea sufletul urcându-se pe acest munte, fără să aibă nici o treabă pe aici. Pentru ei, pasul Thorung-La are doar un rol funcţional. E singura legătură dintre valea Manang şi ţinutul Mustang, două regiuni foarte izolate. Ei nu înţeleg că, pentru albi, orgoliul e la fel de important ca însăşi viaţa, că provocarea îi scoate din letargia betoanelor şi că apropierea muntelui îi sperie făcându-i mai umani.

A început să se lumineze şi simt nevoia să fac o pauză mai lungă. Beau ceai fierbinte din termos şi îmi deschid ochii dureros de tare, încercând să-mi impregnez în memorie fiecare particulă din imaginea incredibilă pe care o văd. Un răsărit de soare la 5000 de metri nu poate fi nici povestit, nici fotografiat. Îl simţi cu fiecare celulă. Îl simţi atât de liber încât îţi vine să urli. Şi o faci. Din vale, mi se răspunde cu un alt strigăt. Nu sunt singur.

Pornesc din nou la drum cu o senzaţie amestecată: putere şi în acelaşi timp teamă. Am intrat într-o zonă cu zăpadă dificilă şi echilibru precar. Dar încep să mă obişnuiesc cu urcuşul şi să găsesc ritmul de melc ca fiind cel mai confortabil.

Soarele este blând şi vântul moale, o vreme ideală pentru ascensiune. Dar la astfel de altitudini eşti pe cont propriu. Ghidului nostru i s-a făcut rău, are o formă uşoară de AMS. Se clatină ca un beţiv şi delirează. AMS-ul poate lovi pe oricine, indiferent de condiţia fizică sau de experienţa anterioară. Este felul muntelui de a ne spune că, oricât de bine pregătiţi am fi, nu avem ce căuta aici.

Pe ultima porţiune urcuşul nu este abrupt dar, la fiecare cinci paşi, lipsa de oxigen îmi aplică un pumn în plex. Urc pe cărarea îngustă, respiraţie cu respiraţie, înconjurat de gheţari şi de cer. Încerc să grăbesc puţin ritmul, dar gheara sufocării mă strânge imediat. Mă aplec sprijinindu-mă de beţe şi gâfâi setos după aer, fără nici un alt gând. Încet, încet, reînvăţ ce este răbdarea. Încep să simt în gură un puternic gust amar-coclit. „Ficatul, să nu mă lase ficatul”, dar sper că nu este decât un semn de deshidratare. Beau apă şi gustul dispare. Reînvăţ să-mi ascult corpul. Însă, la un moment dat, mă cuprinde descurajarea: au trecut şase ore de urcuş şi m-am înşelat de multe ori asupra finalului, păcălit de cinci culmi false. Când urci atât de încet şi respiri atât de concentrat, şase ore trec ca şase minute, dar culmile false mi-au strivit treptat psihicul. Ajutorul vine însă la ţanc: un porter care coboară din Thorung-La mă încurajează: „Hai că nu mai ai mult. Ai ajuns aproape. Te simţi bine? Aici suntem aproape de culme!”. Este primul om cu care vorbesc în ultimele cinci ore şi simt cum cuvintele lui toarnă aer proaspăt în mine. Într-adevăr, în scurt timp văd siluetele colorate ale steagurilor de rugăciune care flutură la 5416 metri. Mă opresc, fac o poză şi ajung calm în Thorung-La, cea mai înaltă trecătoare din lume.

Uşurare. Un bob de orgoliu. Recunoştinţă: pentru fiecare respiraţie, pentru strălucirea munţilor din jur, pentru norii de sub mine, pentru cer, pentru muşchii mei neantrenaţi, dar totuşi sănătoşi. Şi repede o cană de ceai fierbinte. Dar unde e bucuria? Unde e Friedrich Josef? Îmi aştept prietenul pentru că singur nu mă pot nici bucura, nici mândri, nici zâmbi. Îl văd cum  urcă, un roşcovan deşirat şi obosit care, odată ajuns lângă mine, mă îmbrăţişează în tăcere. Bucuria fără părtăşie nu e altceva decât singurătate. Ne întărim împreună cu ciocolata din rucsac, bem ceai şi ne fotografiem plănuind cum ne vom făli pe Facebook. Aici sus, timpul curge cum are el chef. Stăm de o oră la 5416 metri şi parcă au trecut doar zece minute. Zece minute de fericire.