Se împlinește un deceniu de când, cercetându-și ghiulul, premierul Radu Vasile a împărtășit guvernului o observaţie dezola(n)tă: „N-a mai rămas mare lucru de furat în ţară”. Observaţia a fost întâmpinată cu surâsuri indulgente și ridicări neîncrezătoare din sprâncene. Dar nu numai atât. Începând din ziua următoare, numeroși cetăţeni cu iniţiativă, relaţii și cazier au ţinut să infirme concluzia prim-ministerială și au trecut la fapte. Demonstraţia a dat rezultate. S-au scurs de atunci zece ani și, iată, există încă destule lucruri de furat – nu doar în ţară, ci și în afara ei. Radu Vasile a vrut să spună de fapt altceva: „La un moment dat o să se sature”. O bănuială pe cât de imprecisă (cine „o să se sature”?), pe atât de nedreaptă.
Nu trebuie să citeşti Rădulescu-Motru la micul dejun, Drăghicescu la prânz şi Patapievici după cină ca să te lămureşti cum arată compatrioţii şi ce-i pune în mişcare pe unii dintre ei. Te poţi edifica şi altfel. De pildă, constatând cât de prezent e verbul „a fura” în pedagogia naţională. Frecvenţa apariţiei înlătură nevoia de explicaţii. Antrenamentul pentru furt începe de la grădiniţă, căci – se ştie – mintea copilului e buretele cu cea mai mare putere de absorbţie. Nu întâmplător, şlagărul suprem al vârstei preşcolare îl găzduieşte pe „a fura” de două ori în patru versuri: „Căţeluş cu părul creţ / Fură raţa din coteţ. / El se jură că nu fură, / Dar l-am prins cu raţa-n gură”. Astfel vitaminizate mental, vlăstarele înfrunzesc respectuos în faţa ideii că pungaşul, escrocul, trişorul, panglicarul şi hoţomanul binemerită de la naţie contemplare admirativă, invidie şi statui. De restul – vilă împiscinată, limuzină şmecheră, amantă cu doctoratul la universitatea Bamboo şi picioare lungi ca ziua fără cafea – se vor ocupa dumnealor personal, când va fi să fie. Având grijă să-şi împodobească intrarea în salon cu o definiţie delicioasă: „A fura înseamnă a găsi un lucru înainte ca el să fi fost pierdut”.
Hoţiei nu-i trebuie mult să parcurgă drumul de la încercare la obicei şi de acolo, mai departe, la reflex. În mitologizarea versificată a lui Alecsandri, Andrii Popa nu e doar „cel vestit”, ci şi „hoţ bărbat”. În textul poeziei, „hoţ” poate să însemne mai multe lucruri – abil, curajos, descurcăreţ, brav sau complice – , dar românul ştie să se fixeze asupra sensului propriu şi să ignore figuratul când îi cade bine. De aici la chirurgia lexicală pasul se face fulgerător. „Hoţ” devine „’oţ”, iar acest cuvinţel ca o răsteală scurtă, ca o interjecţie altoită pe un strănut, reprezintă certificatul de supravieţuire pe care tot mai mulţi se înghesuie să şi-l procure de la ghişeele vieţii. Literele astea două, cu apostroful care le prefaţează, îmbină cotrobăirea prin buzunarul străinului cu o întreagă filozofie a adaptării şi a conivenţelor. Hoţul fură de-a dreptul, hoţomanul escrochează – uneori sentimental, alteori nu – , iar ’oţul păcăleşte, duce cu preşul, profită de neatenţia interlocutorului şi farmecă interesat. Cele trei direcţii nu sunt paralele, iar când se întâlnesc înseamnă că ne aflăm în prezenţa unui maestru emerit în ale matrapazlâcului.
Elogiul raptului continuă pe măsură ce ochii se deschid spre viaţă. Dau întâmplător peste câteva cuvinte scrise anul trecut – tot pentru Esquire – şi mă minunez cât de bine se potrivesc şi în acest context. Iată-le: „Firile speculative care au vrut să gloseze pe această temă au folosit şi alte exemple din rastelul hoţiei metaforice. Diverse expresii inocente s-au trezit demonizate brutal, de oameni...
... cu ochi aprigi şi certitudini nezdruncinabile. «A fura o sărutare» şi «a fura meserie» au fost arătate cu degetul ca simptome ale derivei. Ce să mai aştepţi de la o naţie care a ajuns să cultive trişul ca pe o formă de negociere a destinului? Ce pretenţie să ai de la cartofori, de pildă, când două dintre ipostazele cele mai candide ale tânărului – îndrăgostitul şi ucenicul – nu reuşesc să-şi împlinească ţelul decât apelând, fie şi simbolic, la furtişag?”.
N-are rost să trasezi distincţii savante între furt şi păcăleală. La o privire superficială şi grăbită, furtul pare o operaţiune fermă, scurtă şi brutală, pe când păcăleala presupune (într-un fel anume şi nu de fiecare dată) participarea, dacă nu cumva chiar consimţământul molatic al celui tras pe sfoară. În schimb, e interesant să observi că seria sinonimică pentru „a fura” ocupă câteva rânduri de dicţionar. Consolarea e palidă: stăm prost la caracter, dar bine la argou. La fel ca în cazul substantivelor care denumesc organele sexuale (unde surclasăm vesel Anglia, Franţa şi Ungaria la un loc), şi domeniul furtului se bucură de un veritabil răsfăţ lexical. În Hoţia la români, Marius Ghilezan croieşte un inventar cu mijloace empirice şi enumeră următoarele echivalente pentru „a fura”: a şuchea, a şuchiri, a ciuşdi, a hârşni, a paşli, a sfeterisi, a ciordi, a subtiliza, a şparli, a şterge, a şterpeli, a mangli, a panghi, a şucări, a şuti, a furgăsi, a completa. Sigur, lista întreagă e mult mai mare, iar ramificaţiile ei vizează deopotrivă registrul bulevardier şi regionalismele. Prin comparaţie, „a păcăli” are o soartă ingrată, căci sinonimele sunt mai puţine, iar percuţia lor, nespectaculoasă. Cu toate acestea, cifra păcăliţilor creşte pe zi ce trece. Cum spuneam în articolul trecut, mă număr printre ei şi sunt gata să exemplific în continuare.
Cu aproape zece ani în urmă, la recomandarea unei prietene, m-am lăsat sedus de un agent al unei companii de asigurări şi am semnat o poliţă pentru douăzeci de ani. Compania îmi inspira încredere nu atât prin apariţia leonină de pe antet şi frontispiciu, cât prin comentariile pe care le prilejuise unor oameni avizaţi. Am achitat prima rată şi am trăit – pentru scurtă vreme – mulţumirea celui care îşi organizează o bătrâneţe fără griji pecuniare. La plata celei de-a doua rate, am constatat că suma pe care trebuia s-o plătesc se dublase. L-am sunat pe agent şi l-am întrebat de ce. Mi-a răspuns că din cauză că eram supraponderal. I-am răspuns că fusesem la fel de supraponderal în clipa când semnasem contractul, moment în care m-a trimis la pagina 16, rândul 3 de jos în sus, unde privirea omului obişnuit ajungea foarte greu şi unde scria, cu un corp mai mic decât al notelor de subsol, ceva ce doar Ochi-de-Şoim ar fi zărit: „Asiguratorul îşi rezervă dreptul să modifice prima de asigurare lunară”. Nedumerit, am făcut apel la logică şi am spus că e absurd ca un contract, adică o înţelegere între părţi, să fie modificat unidirecţional, fără consultarea partenerului de acord. Mi s-a răspuns cu o ridicare din umeri şi cu un surâs stingher. „Vă înţeleg, dar aţi semnat.” Aşa era, semnasem. Nu mi-a rămas decât să reziliez contractul, să împrăştii vorba că respectabila firmă vegheată de leul oranj se preta mizeriilor şi să privesc cu mefienţă, din acel moment, toate companiile de asigurări. Lucru pe care-l fac şi azi, deşi am mai slăbit.
Oamenii cu o anumită notorietate publică primesc mereu propuneri de colaborare. Cu trei ani în urmă, o revistă cu un titlu foarte vivace şi coperţi închiriate cu obstinaţie divelor în exerciţiu mi-a solicitat semnătura pentru o serie de minibiografii ale unor sportivi iluştri. De obicei, produceam două asemenea materiale pe lună, dar au fost şi cazuri când a trebuit să livrez trei sau chiar patru. Era o muncă interesantă dintr-un singur punct de vedere: puteam să scriu despre nişte oameni cunoscuţi altfel decât recurgând la clişeele în care-i înfăşura în mod obişnuit presa de profil. Timp de doi ani am semnat conştiincios, n-am întârziat niciodată şi n-am încurcat pe nimeni. Redactorul-şef al revistei mă suna prieteneşte şi admirativ, adjunctul său îmi telefona lunar şi îmi atrăgea atenţia asupra termenului-limită. Totul a fost roz-bombon până când revista a uitat să-mi plătească articolele. Am trimis două emailuri, am dat două telefoane – nu mi-a răspuns nimeni. Într-un târziu, după al nu ştiu câtelea apel, redactorul-şef a pus mâna pe mobil şi mi-a spus, pe un ton destul de urzicat, să nu-mi fac griji. După alte două săptămâni, mi-am făcut totuşi griji şi am revenit cu telefonul. Nu mi s-a mai răspuns. Într-un târziu, cu chiu cu vai au venit şi banii, dar imediat după aceea revista a încetat colaborarea cu mine. Cu toate acestea, remarcabilă aici n-a fost sistarea raporturilor, ci felul cum s-a făcut: fără nici un mail, nici un telefon, nici un anunţ oficial, nici o înştiinţare. Revista a reacţionat prin tăcere împotriva faptului că nu tăcusem.
Fiindcă am ajuns la reviste, mai am un caz. Tot o experienţă personală – şi tot întristătoare, vezi bine. De data asta e vorba de o revistă cu pretenţii formative şi informative, care aparţine unui lanţ de librării. Am fost momit să scriu în paginile ei pe locul lăsat liber de Mircea Cărtărescu. Mi-am ţinut rubrica alţi doi ani, până când a apărut scurtcircuitul. Scenariul? Acelaşi din paragraful precedent. Neplata unui articol, apoi a altuia. Întrebări, nedumeriri, tăcere. La un moment dat, redactorul-şef m-a sunat şi mi-a spus că are câteva restanţe la mine şi îmi promite sub cuvânt de onoare că le va achita după Sărbătorile de iarnă. Am aşteptat cuminte, fără să se întâmple nimic. Am trimis un mail, am dat un telefon – degeaba. Până la urmă, am aflat colateral că patronul decisese închiderea revistei şi sistarea plăţilor către colaboratori, după care spălase putina cu sprinteneala tipică oamenilor hotărâţi, lăsând în urmă câţiva oameni cu buza umflată, o adresă de mail care nu mai era valabilă şi un „post telefonic deranjat temporar”.
Să dau oare vina pe criza care începuse deja să lovească? Pot s-o fac, dar asta înseamnă să accept că o criză nu şubrezeşte doar afacerile, ci şi buna creştere. Ei bine, nu accept. Criza te poate sărăci, te poate îmbolnăvi, dar n-are voie să te divorţeze de bunăcuviinţă şi de onestitate. Când pierzi bani, mai ai o şansă. Când pierzi respectul celorlalţi, te paşte o criză care îşi arată colţii când nu te aştepţi: criza de credibilitate. În cazul revistei despre care scriu, lipsa de caracter a patronului iese şi mai bine la iveală dacă pui alături „misiunea şi viziunea”, aşa cum reies ele de pe site-ul publicaţiei. Uneori contrastul e o tehnică utilă. Revista şi-a driblat colaboratorii, dar a avut grijă să-şi păstreze pe cartea de vizită electronică următoarea laudă de sine: „Valorile în care credem sunt: Ambiţia de-a fi campioni (ha!), Integritate (ha ha!), Respect (hi hi hi şi ha ha ha!), Curaj, Responsabilitate, Independenţă. Cu spirit de fair-play faţă de toţi partenerii noştri, dar şi faţă de concurenţă, vom fi mereu primii. Suntem integri atât moral, cât şi social. Păstrăm un comportament profesional cu toţi cei cu care intrăm în contact. Cinstea, corectitudinea şi incoruptibilitatea sunt calităţile noastre, ale tuturor angajaţilor. Avem şi promovăm o atitudine bazată pe respect atât faţă de clientul nostru, cât şi faţă de cei cu care colaborăm. Ceea ce ne face să fim unici este forţa morală şi curajul cu care rezolvăm cele mai provocatoare sarcini”. Să râzi sau să plângi, that is the question.
Păcăleala nu se rezumă la înşelătoria la cântar – un meşteşug trecut cu pedanterie de la o generaţie la alta, în virtutea căruia vânzătorul de telemea îţi spune preţul bucăţii (cu zecimale) în timp ce acul cântarului continuă să se mişte. Există şi zone aerisite ale păcălelii, iar una dintre ele este onor teatrul românesc. Păstrez de la această nobilă artă două cicatrice – una veche de un deceniu, cealaltă din 2008. Prima se leagă de traducerea piesei Trei vlăjgane de Edward Albee, jucată la Teatrul de Comedie în perioada 1997-1998 şi pusă în scenă de un regizor tânăr şi foarte cunoscut, cu nume italienesc şi comportament reptiliniu. Regizorul m-a abordat prin nişte cunoştinţe comune, după o nuntă în judeţul Alba, şi mi-a propus să traduc piesa. Am acceptat, am încheiat contractul şi m-am pus pe treabă. Omul m-a pisat cu telefoanele, vrând să se asigure că predau la timp. Am predat, iar apoi am aşteptat să se respecte celelalte clauze ale contractului Inutil. Regizorul a devenit brusc ocupat şi n-a fost chip să dau de el. M-am dus la teatrul unde era angajat, i-am explicat situaţia directorului-adjunct de atunci şi am plecat scârbit. După o vreme, a avut loc premiera piesei, prilej cu care regizorul cu nume mascalzon şi-a probat întreaga capacitate de curtoazie: nu mi-a trimis o invitaţie, cum ar fi fost normal, dar s-a grăbit să pună numele altcuiva pe afiş, în dreptul traducătorului. (Ce-i drept, piesa nu se mai numea Trei vlăjgane ci Trei femei înalte, ceea ce, nu-i aşa, schimbă dramatic datele problemei.)
La mai bine de un deceniu distanţă, scena românească mi-a mai servit o delicatesă. Un domn care s-a recomandat ca director al unui teatru cu un nume stupefiant-halucinatoriu din Braşov (vă las să-l descoperiţi) s-a înfiinţat la editura unde lucrez şi m-a rugat să-mi dau acceptul pentru o adaptare după cartea mea, Ghidul nesimţitului. Insul a venit echipat pentru o discuţie oficială cu cineva pe care-l vede pentru prima oară: tricou, şlapi, pantaloni scurţi şi-un rucsac în cârcă. Fiind vorba de o carte despre nesimţire, coincidenţa mi s-a părut amuzantă. Musafirul mi-a acceptat condiţiile (inclusiv cele financiare) şi m-a asigurat că plata se va face fix la termenul prevăzut. Fix la două luni după acest termen, am întrebat cărui
fapt se datorează întârzierea. Omul mi-a trimis un sms enigmatic. După altă lună, am revenit cu întrebarea. Nu mi s-a mai răspuns. În fine, când l-am ameninţat cu acţionarea în justiţie, directorul mi-a trimis un mail pe care-l reproduc cu precizarea că am păstrat topica şi ortografia din mesaj: „În cea ce priveşte spectacolul discutat sponsorul nostru este o bancă (şi care are probleme ca orice bancă în clipa asta) şi care sa retras, noi find un teatru independent depindem de sponsori. Îmi pare rău că n-am răspuns la telefon, nu obişnuesc, dar suntem d-aţi peste cap total. În ce priveşte
jucarea spectacolului, a-ţi fost greşit informat”. Ar fi interesant de văzut cum scrie cortinierul acestui teatru.
Pour la bonne bouche, am ales un episod petrecut în birourile Televiziunii Române. Mai precis, o întrevedere cu Mioara Negesc, înlocuitoarea temporară a Danei Deac. După ce am fost curtat câteva luni, am acceptat să moderez o emisiune despre cărţi pentru postul public. Am convenit asupra contractului şi am aşteptat prima zi de filmare. Ea n-a mai avut loc, căci între timp M.N. m-a declarat indezirabil din cauza unui articol în care criticasem o emisiune de o odioşenie revoltătoare de la TVR 1. Evident, articolele în care lăudasem acelaşi post în trecut pentru alte lucruri îşi pierduseră relevanţa. Conta doar ultima impresie. M.N. a avut laşitatea (şi totodată imprudenţa) de a nu-mi comunica direct decizia, mulţumindu-se să-i paseze misiunea celui care urma să mă înlocuiască. Acesta mi-a explicat situaţia stânjenit şi m-a încunoştinţat că, după părerea lui M.N., „am lins unde scuipasem”. Văzând cu cine am de-a face – şi mai ales constatând cât de sigur se scufunda postul public în mocirla pe care singur şi-o amenajase – , n-am putut decât să fiu recunoscător pentru această (deocamdată) ultimă păcăleală.
