Amarcord

Neștiutorilor, România le pare o ţară de bani gata. Dar adevărul e că România contemporană s-a născut săracă, iar acum se chinuie prea tare să-și uite trecutul.

Una dintre amintirile mele de la grădiniţă e legată de o coadă la alimentară. Nu mai ţin minte ce se dădea, dar mi-aduc aminte că bunicul m-a trezit cu noaptea în cap, că am mâncat foarte pe fugă și că am stat vreo oră la coada care se târa de-a lungul unui bloc, pentru a se încolăci apoi în magazin ca un șarpe cenușiu și flămând.

Motivul pentru care trebuia să particip și eu la acest ritual matinal, deși nu aveam nici măcar șapte ani, era că, în felul acesta, puteam cumpăra mai mult decât ar fi putut să obţină bunicul singur. După ce ne-am luat raţia, ne-am întâlnit cu un vecin, tot pensionar, care l-a întrebat pe bunicul dacă nu mă împrumută pentru încă o tură de coadă. Bunicul s-a scuzat că trebuie să-l refuze („întârzie la grădiniţă”), dar toată conversaţia avea un aer firesc, ca și cum ar fi fost vorba de împrumutul unei umbrele pe o ploaie torenţială.

Tot la grădiniţă s-a întâmplat și povestea cu guma de mestecat. „Ciunga” era pe vremea aceea o delicatesă, greu de găsit și care trebuia folosită îndelung. Într-o dimineaţă, am plecat de acasă mestecând o bilă verde sfărâmicioasă, care s-a transformat repede într-un gumă elastică, gălbuie și fără gust. Seara, când m-am întors acasă, ai mei au descoperit că mestecam în continuare ceea ce părea a fi „ciunga” cu care plecasem de dimineaţă. Chestionat, am recunoscut că i-o dădusem puţin și lui Cristi, iar în timpul somnului de după-amiază o lipisem de tăblia metalică, ușor ruginită, a patului – pentru a o recupera, sub formă de piatră semipreţioasă, la trezire.

Un prieten îmi povestea că plescăie în somn, așa cum alţii sforăie sau scrâșnesc din dinţi, din cauză că, atunci când era mic, dacă găsea o „ciungă” o ţinea în gură chiar și când dormea și o mai mesteca, să nu se întărească. Altcineva își amintește că mânca pelicanol, pentru că era dulce.

Prima amintire puternică de după Revoluţie e legată tot de o coadă. La alimentară se băgaseră banane. Erau coapte, nu verzi, și puteai lua oricâte voiai. Am fugit acasă, l-am luat pe tata și am stat vreo trei ore la coadă. L-am întrebat dacă putem lua 10 kilograme sau altă cifră imposibilă. Nu mai știu ce mi-a răspuns, cu siguranţă a făcut o glumă; dar, când am plecat acasă cu un kil jumate de banane, am înţeles că, deocamdată, nu ne permitem mai mult. Le-am mâncat pe toate deodată, ca să-mi dovedesc că, totuși, ceva s-a schimbat. A fost un festin pe care n-am avut ocazia să-l repet foarte curând.

Raţiile au dispărut la Revoluţie, dar în locul lor au apărut porţiile. Se găsea ciocolată, dar bunica ne dădea câte o singură pătrăţică după masă, iar apoi împacheta restul cu grijă în staniol. Am câștigat apoi dreptul la o sticlă de Coca-Cola pe zi, pe care o savuram lent în faţa televizorului. O masă la un fast food era încă un răsfăţ. Când am terminat clasa a VIII-a, am sărbătorit îndopându-ne cu junk food la McDonald’s și cred că tot atunci am băut primul shake. Ambrozia trebuie să fi avut un gust asemănător.

Nu vreau să fac figură de nostalgic al tranziţiei sau al perioadei totalitare. Dar în toată mizeria în care am crescut am avut un mare avantaj faţă de congenerii mei occidentali. Pentru că m-am putut bucura de fiecare lucru pe care dezvoltarea economică l-a adus cu ea; de la igienă și infrastructură până la cultură, bunăstare economică și delicioasa ei decadenţă. Aud acum că vine recesiunea și la noi și că o să fim puţin mai săraci. Pe occidentali asta are de ce să-i sperie, dar nu pot să nu fiu puţin condescendent când observ panica din ochii românilor, disperarea cu care privesc spre următorul cincinal.

Depănam într-o zi amintiri ca acestea, când o prietenă a pus punctul pe i: „Dumnezeule, voi vă daţi seama cât de săraci am putut să fim? Cum să ne sperie pe noi recesiunea?!”. Chiar așa, am impresia că uităm cu toţii de unde am plecat.

www.bucurenci.ro

Autorul a donat Asociaţiei Tășuleasa Social onorariul cuvenit pentru acest text.