S-a terminat!, îmi spuneam, printre înghiţituri de fum spirtos. De-acuma, nici un copilaş nu va mai spune: „Uite, mamă, trec soldaţii!”.
Pe miriştea minţii mele de om beat, uniformele soldăţeşti se decolorau de la kaki-ul iniţial spre verdele fierii. A doua zi, zăcând pe gresia băii, am decis că nu mai am ficat pentru unele nostalgii, pe care trebuia să le îndur într-un repertoriu nealcoolic.
Ce noimă aveau bocetele mele, când n-am fost vreodată membru al fan-clubului denumit, să zicem, „Zilele de aur ale armeţii”? N-am fost fan al armeţii, deşi parcă nici fără ea viaţa bărbatului nu-i în regulă. Dar tema asta – dacă armata strică sau ajută – a fost mereu teren de instrucţie a contradicţiilor.
Mulţi susţin că era perfect în armată: gândeau alţii pentru tine, astfel că mintea ţi se relaxa ca-n staţiune; şi-apoi, mâncare moca, haine şi cazare aşişderea... Alţii, dimpotrivă, spun că doar simplul fapt că erai silit să primeşti ordine de la nişte tâmpiţi, superiori însă în grad militar, făcea armata inumană. Cât despre gratuităţile ei, slăvită fie fasolea cu pietricele incluse, slăvit fie duşul rar, glorie eternă eczemelor şi bocancilor rudimentari, care-ţi paradeau picioarele!
Armata pregătea pentru viaţă nişte ageamii culeşi din seră, făcându-le cunoştinţă cu o ţaţă parvenită: demagogia. Promo-ul făcut stagiului militar se ducea pe linia absorbţiei fiorului patriotic în sânge: fiindcă ţărişoara dă, însă şi cere, că nu-i nici ea câştigată la belciuge. Paradoxal, tocmai umblătorii cu refrenul ăsta în gură îşi scuteau odraslele de taina încorporării. Ni se dădea a-nţelege că a-ţi face armata e o chestiune de onoare, dar practica arăta că e rezervată prostimii. Trebuia să dai cu tunul ca să găseşti un pui de ştab în uniforma confecţionată din tablă şi glaspapir, special parcă pentru a-ţi zdrenţui pielea gâtului.
Dar se mai găsea câte un prim-secretar de judeţ ori chiar câte o zeitate naţională numită „ministru”, care-şi pregătea odrasla pentru viitor, înglobând-o temporar în cirezile armeţii. „Vezi cum e viaţa, dragul tatii? Vezi cum te aliniază fără milă, în plutoane ...
... şi-n batalioane?” Era drept. Toată viaţa urma să fim aliniaţi după originea părinţilor, după situaţia lor materială, după lungimea părului...
Se zvonea că nici fiii lui Ceauşescu nu fuseseră scutiţi de privaţiunile milităriei; iar eu i-am avut drept camarazi de arme pe-un fiu de şef la „Paşapoarte” şi pe-un fecior de prim-secretar al judeţului Bacău, un flăcău de o spontaneitate care îmi trezea invidii. Îl chema Găinuşe, Silviu Găinuşe, iar taică-su, cât era de zmeu judeţean, riscase enorm trimiţându-l la oaste c-un asemenea nume. Spre lauda lui, Silviu îşi scotea numele neşifonat din toate ambuscadele. Îmi amintesc răspunsul oferit unui general venit în inspecţie, care ori n-auzise al cui fiu era, ori o făcea pe prostul, lucru la care generalii se pricep mai bine decât caporalii.
– Cum de te cheamă Găinuşe, în loc de Găinuşă, tovarăşe soldat? Ce, sunteţi mai mulţi fraţi?
Obrajii soldatului Găinuşe şi-au îmbrăcat cracii celei mai stupide expresii de care era în stare. A eliminat o rafală de 16 cuvinte:
– Tovarăşe general, permiteţi să raportez! Nu suntem mai mulţi fraţi, nici veri... E vorba doar de pluralul majestăţii!
Generalului i-a plăcut răspunsul „à la soldatul Švejk”. Dacă-n locul lui era caporalul, majestatea sa Găinuşe risca o pedeapsă exemplară. Dar caporalul, şeful suprem de grupă, nu se căţăra la subtilitatea unui astfel de spirit:
– Ce-aţi găsit, mă, de râs, când cu gheneralu’, aud? Cum vine socoata cu pruralu’ de-i a lu’ majestănţii?
Stâlcea cuvintele fără să-i pese. Fiindcă nu-i ofeream explicaţii corespunzătoare, echilibra balanţa cu sancţiuni cazone, între care se detaşau flotările. Când i se opăreau nervii, ne ordona „culcat!”, silindu-ne să executăm serii de flotări, până când muşchii ne tremurau ca nişte corzi de chitară.
Un caporal cu opt clase la comanda unei formaţii de viitori intelectuali? Desigur! Era un obicei al armeţii ca viitorii studenţi – cei care fuseseră admişi în universităţi, beneficiind ca recompensă de un stagiu de doar nouă luni – să aibă, drept comandanţi de grupă şi de pluton, tocmai militari eşuaţi la aceleaşi examene. Între ei se instala ura de clasă, ca de la viitor proletar la viitor intelectual, imposibil de aflat azi, când tot prostul intră pe alese la facultate.
După ce se îmbăta, comandantul nostru de grupă, un caporal altfel la locul lui, din judeţul Bihor, ne scula noaptea, ne scotea în împrejurimile cazărmii şi ne tăvălea în noroi. Nopţile ploioase îl atrăgeau, rod sigur al firii sale bacoviene. Când opera îi era desăvârşită, uniformele noastre nemaiavând un strop neîntinat de kaki, ceea ce însemna că restul nopţii trebuia închinat curăţirii lor, viteazul caporal triumfa, deasupra capetelor noastre plouate:
– No, mă bolunzilor, apăi asta a fost numa’ aşe, să vă iasă o ţârucă injineria din cap!
Dar şi noi ne răzbunam perfid, fumând în faţa lui ţigările „Kent”, pe care Majestatea Sa Găinuşe le primea din belşug de‑acasă. Ce mai suferea caporalul, fumător nevoiaş de „Carpaţi”, mai ales că nu se putea coborî să ceară tutun unor răcani!
– Fumaţi, injinerilor, fumaţi, fi-v-ar maţele!
Glorioase zile trăia cuvântul „inginer”. Inginerul era un zeu, delegat să se implice în cele mai încâlcite treburi pământeşti, unde omul nu biruia. Cine să bănuiască deprecierea acestui cuvânt, în puţini ani ajungând o insultă?
Că veni vorba, cred că ăsta‑i principalul merit al armatei: m-a învăţat să primesc senin ordine care nu-mi convin, de la şefi mai stupizi ca mine. E-un joc folositor intestinelor minţii, ele izbutind să mistuiască lejer situaţiile delicate, cu care m-am confruntat pe parcursul stagiului pământean obligatoriu, în uniforma asta trecătoare de carne. De câte ori superiorii mei ierarhici, de pe la diferitele slujbe pe care le-am abordat, m-au umilit, în mintea mea i-am îmbrăcat în haine de caporal sau de sergent, şi toate hachiţele lor mi-au devenit dintr-odată suportabile.
Armata te includea şi în momentele artistice; producţii muzicale de gloată, de-un patriotism ţipător, ticluite parcă într-o tavernă de vreun majur, chinuit mai mult de gradele rachiului decât de gradele talentului: „Ţară scumpă, tu ne-ai dat / Haina de soldat / Şi la datorie, Românie, / Astăzi ne-ai chemat.”
Pe dracu’, „datorie”, „ţară scumpă” etc. Nimeni nu credea în balivernele astea, nici măcar majurul care le-a compus din burtă. De acord, pe câmpul muzical milităresc păşteau şi alte şlagăre, mai discret văcsuite patriotic, omagiind fătucile lăsate acasă, care aşteptau disciplinat ca flăcăii lor iubiţi să-şi împlinească datoria – again „datorie” – faţă de patrie, şi-n amintirea cărora flăcăii se familiarizau c-un alt obicei de lung folos în viaţă: onanismul. Dar cântecele săreau peste partea cu obiceiul de lung folos.
Era asta „defulare prin artă”? Era, deşi defilam cu vocea şi cântam cu bocancii. Dar, când o sută de inşi elimină din fiinţa lor muzicală strofe soldăţeşti de întindere naţională, tu, pierdut în formaţie, poţi cânta liniştit Angie de Rolling Stones. Eu aşa procedam, fiindcă lăsasem acasă o tipă grăsuţă pe nume Angela, excelentă pe timp de intemperii militare. Ah, Angie...
Sesizaţi potrivirea matematică între cele nouă luni ale stagiului militar pentru viitorii studenţi şi durata unei gestaţii. Asta era milităria, o gestaţie. La finele ei, te năşteai altul din uterul armeţii, sau mai precis din propriul tău uter. După o sarcină de nouă luni, bărbatul matur părăsea corpul puştanului. Ghearele societăţii socialiste multilateral dezvoltate te puteau apuca în voie, fără să-ţi mai audă scâncetele.
Notaţi vorba asta adâncă undeva. Iar dacă o să fiţi întrebaţi de unde o ştiţi, spuneţi-i curiosului că de la al dumneavoastră devotat, sublocotenentul în rezervă Cătălin Mihuleac.
