Un organism care nu-şi dezvoltă anticorpi din vreme riscă să se îmbolnăvească din te miri ce. România nouă, cea de după 1989, continuă să aibă trup de adolescent şi fişă medicală de pensionar.
Fragilă până la nevroză, vulnerabilă de la prima veste proastă a știrilor până la ultimul cod portocaliu al specialiștilor, ea e gazda multor maladii cărora le deschide ușa cu temenele, invitându-le înăuntru, pe linia onor (și sonor) trâmbiţatei ospitalităţi. Și nu numai că se simte rău, dar nici nu face mare lucru să se externeze și să se aștearnă odată drumului, fără să se uite înapoi la salonul unde a bolit. Căci România noastră, a celor care au uitat (sau nici n-au știut vreodată) că „Partidul e-n toate, e-n cele ce sunt / Și-n cele ce mâine vor râde la soare”, e un bolnav mai ciudat ca Pacientul englez și mai greu de înţeles ca un legământ nipon netradus. Ea e primul bolnav care, departe de-a încerca să scape de sub robia bolii, întreţine cu aceasta o complicitate de-a dreptul afabilă. Dacă tot ni s-a pus eticheta simply surprising, dacă tot ne place să fim văzuţi ca un neam etern și fascinant, măcar să ne ridicăm la nivelul reputaţiei.
Dincolo de icoana lucrată în lemn de esenţă tare de manualele unice, de flașnetele mitizării naţionale și de patrioţii cu normă întreagă, românul – vorba unui hâtru – „are uneori obiceiul să se aplece brusc sau să-și pună poalele-n cap, lăsând să i se vadă deontologia”. O știm, am aflat-o din diverse guri necomplezente, dar ne place să negăm evidenţa: avem destul de puţine asemănări cu tabloul oficial din care surâdem larg și tolerant. Nu suntem crinii absoluţi pe care-i cântă maculatura de pe vremea Congreselor. Nu avem deprinderi samaritene, zbor de albatroși intangibili, calm hindus și detașare olimpiană. Pe lângă snopul de calităţi, purtăm cu noi o tonă de hibe, metehne, defecte – spuneţi-le cum vreţi. Propaganda care insistă obsedant asupra românașului descurcăreţ, șarmant și amabil trebuie tratată cu apă rece, emetiral și comprese. Românul adevărat, hrănit cu toate sosurile zilei, surpat de griji și ...
... atras de coţcării, seamănă foarte puţin cu varianta abuziv-folclorică pe care ne-am obișnuit s-o exportăm. El e inteligent și adaptabil, de acord, dar în același timp poate fi laș, invidios, bănuitor, ordinar, corupt, rău, cusurgiu, frustrat, agresiv sau poltron. Iar de aici până la apariţia bolilor naţionale de tranziţie distanţa e mai scurtă decât ne place să credem. În ceea ce le privește, bolile cu pricina nu pot fi găsite în dicţionarele sau în tratatele de medicină, dar au făcut deja o oarecare carieră în metaforistica noastră de uz imediat. Cele mai frecvente sunt suspicionita, scenareea, duplicitoza și – citez din Dan C. Mihăilescu – caprovecinita.
Alături de aceasta din urmă, boala care domină autoritar clasamentul e suspicionita. Nici nu-i de mirare, câtă vreme infecţia a cotropit organismul naţional înainte de decembrie 1989. Cine a prins vremurile acelea poate reproduce și azi cursurile de pedagogia comunicării pe care le primea, cu mâna pe clanţă și gata să iasă în lume, din partea unor părinţi, unchi sau bunici mefienţi: „Ai grijă lângă cine te așezi. Vezi să nu vorbească gura fără tine. Să nu cumva să spui vreun banc politic la școală/facultate”. Dar asta era partea bună – sau, în orice caz, scuzabilă – a lucrurilor. Îndemnul la prudenţă venea, în aceste cazuri, din partea unor oameni care aveau toate motivele să îmbrăţișeze religia bănuielii. Statul, partidul și autorităţile
le jucaseră diverse renghiuri (ba un bilet dus la Canal, ba o proprietate confiscată; aici – o demolare mică, dincoace – o turnătorie pentru vina de-a asculta Radio Europa Liberă etc.) și-i obligaseră la vigilenţă și neîncredere. Bănuiala reflexă era la fel de explicabilă în cazul lor precum în cazul părinţilor care-și avertizau copiii să nu deschidă ușa necunoscuţilor și să nu accepte bomboane sau invitaţii la cofetărie de la străini. Suspicionita de acest tip nu avea nimic blamabil și nu putea fi tratată bășcălios.
Astăzi lucrurile arată diferit. Suspicionita și-a păstrat tenacitatea, dar i s-au schimbat condiţionările. Dacă înainte eram bănuitori fiindcă în jurul nostru se tăcea prea adânc, acum o facem fiindcă se vorbește prea mult. Fiecare dintre noi se mișcă în viaţă înconjurat de zvonuri, aluzii, bârfe, insinuări și reproșuri. Bariera autocenzurii s-a blegit definitiv, ceea ce se traduce într-o negestionabilă explozie de zgomote. Fiecare poate spune orice oricând oricum oriunde despre oricine. Fandacsia mirobolantă, cleveteala la colţ de stradă sau în scara de bloc, zvonistica trecută din gura șoptitorului pe tastatura blogger-ului – toate acestea asigură climatul optim de înfl orire a suspicionitei. Mai devreme sau mai târziu, fiecare dintre noi devine ţinta unei bănuieli. Colportorul de azi e victima de mâine, într-un cadril nociv și smintitor. Nimeni nu e scutit de obsesia interesului impur, a agendei ascunse. Iar partea cu adevărat interesantă e că în România ultimului deceniu nici măcar nu mai trebuie să fii om ca să atragi bănuieli. Reacţii de aceeași natură au provocat tornada de la Făcăieni, biserica de la Maglavit, gripa aviară, raportul dintre leu și euro sau ultimul meci al naţionalei de fotbal.
Există câteva repere obligatorii pe traseul suspiciunii românești în tranziţie. Primul și cel mai important mi se pare teribila siguranţă de sine a bănuitorului. În cazul lui nu avem de-a face cu tatonarea unui fapt sau a unui context, cum ar fi de așteptat. Nu, nici vorbă. Bănuitorul carpatin nu bănuiește, iată marea găselniţă. El știe de-a dreptul. De unde? Nu ...
... contează. El vede, pricepe și prelucrează mai repede decât ceilalţi, cărora le face doar hatârul de-a le trage vălul de pe ochi. Bănuitorul nostru nu operează cu presupuneri, intuiţii, impresii, presentimente sau informaţii puse cap la cap. Impulsul dubitativ nu-l ia în stăpânire niciodată, ceea ce produce un (nou) paradox carpatin de toată frumuseţea. Materia primă a bănuitorului nu e impresia, ci certitudinea – motiv pentru care părerile
lui sună ferm ca niște sentinţe. Dacă în mod normal suspiciunea se leagă de supoziţie și de nesiguranţă, românul la început de mileniu reformulează datele problemei. El bănuiește știind și acuză bănuind. E cu neputinţă să-l convingi de șubrezenia argumentelor cu care operează. Va găsi întotdeauna un răspuns, o justificare, o relaţie între lucruri pe care nimeni altcineva n-a sesizat-o.
Această siguranţă de sine nu are variaţii de nivel sau de intensitate. Îi suspectăm de lucruri infamante pe toţi cei care nimeresc în raza noastră de interes, indiferent de vârstă, educaţie și profesie. În spatele imaginii publice pe care o proiectează, fiecare dintre aceștia are un scop parșiv, o ţintă condamnabilă. Altfel nu se poate. Există la toţi acești bolnavi din pavilionul suspicionitei o veritabilă voluptate a învinovăţirii, a arătatului cu degetul. Exemple? Cu duiumul. Cunosc medici suspectaţi de averi colosale din cauză că refuză plicurile pe care pacienţii încearcă să li le vâre în buzunar. Cunosc, de asemenea, oameni ștampilaţi drept trădători fiindcă n-au participat la un miting de susţinere a nu știu cărei personalităţi politice, deși la data cu pricina erau plecaţi din ţară. Cunosc ziariști sportivi care ţin cu Farul și sunt bănuiţi de simpatii dinamoviste.
Un alt reper al suspicionitei românești este puterea de răstălmăcire a bănuitorului. Doar naivii mai cred că un articol de ziar, de pildă, e scris pentru prezentarea unui fapt de interes. Cruciaţii suspicionitei știu mai bine și de data asta. Ei pleacă de la premisa că nimic nu trebuie apreciat intrinsec, ci prin relaţie cu altceva. Dacă ai criticat în ziar o emisiune proastă a postului de televiziune X, n-ai făcut-o fiindcă ţi-a displăcut emisiunea respectivă, ci fiindcă ai fost plătit de postul concurent Y. Dacă ai amintit de alunecările de teren dintr-o zonă anume, n-ai avut de gând să semnalezi un pericol, ci ai încercat să provoci o scădere a preţului fiindcă ai de gând să cumperi un teren. Dacă vrei să pui accentul pe ceva înseamnă că vrei să abaţi atenţia de la altceva. Suspiciunea funcţionează și în cazul în care te hotărăști să scrii ceva „de bine”, după cum am avut ocazia să aflu pe propria piele. Am comis cândva imprudenţa să laud o emisiune TV pentru simplul motiv că-mi plăcuse. N-au trecut douăzeci și patru de ore și am fost somat să răspund la singurele două întrebări pe care le-a putut naște mintea bănuitorului: 1. Cu cât mă plătise postul în chestiune ca să-i fac reclamă? 2. De când trăiam cu realizatoarea emisiunii?
Al treilea reper al acestei maladii greu (dacă nu imposibil) de lecuit se numește prezumţia de rea intenţie. Nimeni nu e bănuit că vrea să facă un lucru bun. Ceea ce întrezărește bănuitorul dincolo de gesturile și acţiunile celui suspectat este infracţiunea, trișul, abuzul, pungășia, compromisul, malversaţiunea. Se instaurează astfel un soi de cult al vinovăţiei în care balerinii bănuielii se simt ca peștele în apă. Flancată de invidie și de bârfă, suspiciunea încetează să fi e un cusur și devine un fel de-a fi . „Las’ că știm noi” nu mai e doar expresia suficienţei infatuate, ci și pecetea unui stil de viaţă. Cel care adulmecă nereguli pretutindeni are marota conspiraţiilor, a jocurilor dubioase, dar în același timp se simte îndreptăţit să arate cu degetul fiindcă „le-a văzut pe toate” și mai ales fiindcă „nu poţi să-l duci”. E trecut prin multe și a fumat destule. Deţine privilegiul infailibilităţii. Privește viaţa încruntat și manifestă o permanentă disponibilitate pentru șarade. E fudul, atotștiutor și – nu de puţine ori – resentimentar.
Însă poate cel mai spectaculos simptom al suspicionitei românești e somarea celui suspectat să aibă o reacţie. Dreptul la replică se transformă aici în obligaţie la replică. Dacă ești bănuit de ceva și nu ieși să te justifici, ești pierdut – oricât de gogonată bănuiala, oricât de inept emiţătorul ei. Profesioniștii suspiciunii au un fel anume de a-și încolţi victimele, de a le împinge în fundături. Ei știu foarte bine că persoana bănuită are doar două soluţii și că ambele pot fi spulberate din câteva vorbe. Exemplific printr-un episod care îmi stăruie în minte de mai bine de un deceniu. Invitat la o emisiune TV, Andrei Pleșu a fost încunoștinţat de moderator că un editorialist se străduise să-i franjureze reputaţia și-i pusese în cârcă o sumedenie de grozăvii. „Sunt adevărate toate aceste lucruri?”, a întrebat moderatorul. „Nu, sunt niște insanităţi”, a răspuns domnul Pleșu. „Bine, dar atunci de ce n-aţi demontat acuzaţiile? De ce n-aţi ieșit la bătaie?”, a insistat moderatorul. „Dacă spune cineva despre tine că ești elefant, iar tu ieși în arenă și dezminţi, te faci singur de râs”, a sunat explicaţia. Răspunsul a fost de bun-simţ, numai că logica simplă a acestui tip de reacţie nu va fi acceptată nicicând în lumea suspicioșilor compulsivi. Pentru ei lucrurile sunt mult mai simple. Dacă ignori bănuiala, trezești imediat o reacţie jubilativă: „Ai văzut? N-a scos o vorbă. Înseamnă că așa e. Altminteri ar fi negat.” Dacă te decizi să demontezi bănuiala, reproșul ţi se întoarce sub altă formă, iar vehemenţa dezminţirii e citită tot în cheia suspicionitei: „Ha ha. Qui s’excuse s’accuse.”
De ce pare suspicionita o boală fără leac? Din mai multe motive. Fiindcă a obţinut statut de ocupaţie cotidiană. Fiindcă își are rădăcinile într-un trecut în care fusese percepută drept unul dintre surogatele prudenţei. Fiindcă într-o societate în care continuă să opereze criteriul selecţiei negative, prezumţia de rea intenţie pare cel mai natural lucru din lume. Fiindcă ţesem cabale în jurul altora când nu suntem în stare să clădim ceva rezistent prin puterile noastre. Fiindcă exerciţiul admiraţiei a devenit o noţiune demodată, iar grădina ei s-a lăsat năpădită de buruienile invidiei. Fiindcă trăim într-un spaţiu deasupra căruia plutesc aburii conspiraţiei, așa cum ne arată miliardul de filme și cărţi care pornesc de la un complot, o urzeală sau un plan diabolic. În cele din urmă, fiindcă tot ce-i rău prinde repede, la fel cum tot ce-i bun prinde greu. Poate că peste câţiva ani lucrurile vor arăta altfel, iar noi vom fi mai sănătoși. Însă pentru asta nu va fi nevoie de un medic cu puteri paranormale sau de un remediu nemaivăzut, ci doar de niște suflete ceva mai senine.
