Cămaşa albă

Vara, băiatul era mereu trimis la bunici. În fiecare seară, asista la acelaşi ritual. Nimeni nu a ştiut niciodată de ce, însă bunicul B se îmbrăca în costum ca să dea la porc. Îşi dădea jos flanela găurită şi peste cămaşa ce fusese cândva albă, încheiată până la gât şi cu colţurile gulerului uşor răsucite în sus, îmbrăca încet, cu gesturi foarte calculate, o haină soioasă de costum. Arăta ca un elev bătrân, mereu repetent, fiindcă haina îi era prea strâmtă şi avea mânecile foarte scurte. Când apărea îmbrăcat aşa, peste faţa bunicii se aşternea un zâmbet amar ce îi rămânea agăţat în colţul stâng al buzelor de parcă acolo stătea atârnat un tablou nevăzut de familie. Bunicul B parcă oficia o liturghie. Cu privirea în pământ, frământa în mâini cartofii fierţi şi calzi pe care îi arunca unul câte unul în găleata cu apă dezmorţită în care pusese dinainte o oală de lapte, patru pumni şi jumătate cu făină de mălai, sare şi trei căni cu pesmet. Toate urmau amestecate timp de cinci minute, pe ceas, iar apoi turnate în vasul de mâncare făcut dintr-o jumătate de cauciuc de tractor oarecum întins, care aducea cu o mică gondolă veneţiană. Cu mâinile sprijinite pe gard şi cu bărbia aşternută strâmb pe dosul palmelor, Bunicul B privea cu ochii lui albaştri şi spălăciţi spre porcul ce, cu capul afundat în cauciuc, plescăia din toate încheieturile. Da, nu va trece mult şi va dispărea şi acesta prin afumători, cămări şi borcane cu untură, lăsând locul unuia mai tânăr, care va dispărea la rândul lui pe acelaşi traseu bine stabilit. Da, colţurile de la gulerul cămăşii cândva albe a bunicului erau răsucite un pic în sus, cum stătea el aşa, privind în gol cu capul sprijinit de dosul palmelor. Băiatul nu va uita niciodată asta.

Băiatul s-a făcut mai mare, însă visul, acelaşi vis, revine mereu. E îmbrăcat cu cămaşa albă de pionier, fabricată dintr-un fel de nylon străveziu, fină la pipăit, cu guleraşul moale, mereu un pic rece dacă o iei direct pe piele. E trimis la farmacie după un medicament al cărui nume l-a uitat cu desăvârşire. Stă cuminte la coadă înghesuit printre haine cenuşii mirosind a ochiuri, prăjeli, ciorbe, bloc, praf, beton. Vocile, foşnetele reţetelor şi banilor sunt întrerupte de clinchetul casei de marcat. Toţi fac paşi mici, sub ochii băiatului văruiala se coşcoveşte, iar caietul de reclamaţii-sugestii-sesizări atârnă strâmb pe perete. Voci măsurate înşiruie boli şi remediile lor imediate, definitive. Încă un pas spre jumătatea de sferă tăiată în sticla tejghelei, ce doriţi?, nu mai ştiu numele medicamentului, l-am uitat, dar stau aici un pic, îmi aduc eu aminte imediat. Obrajii îi iau foc, palmele îi sunt jilave, coada înaintează ca la comandă încă un pas. Deodată, cu coada ochiului, vede, doar el vede cum tavanul începe să coboare încet de tot, trece de porţiunea de humă scorojită, turteşte încet basca celui mai înalt bărbat de la coadă, îi înfundă încet capul între umerii căzuţi, pe rafturi sticluţe de siropuri se sparg fără zgomot şi podeaua de ciment se umple de dâre lipicioase ce înaintează spre el şi îl împresoară încet. Doamna cu coc e acum şi ea presată, doar ochii îi mai răsar din bluza roşie, pe gât, iar florile din vaza de pe tejghea se îndoaie sub presiunea tavanului ce coboară implacabil şi le frânge de buza vazei. Cioburile se risipesc în tăcere pe podea şi se lipesc de siropuri de tuse, vitamine, febră. În vreme ce plafonul coboară lent, înaintea băiatului în cămaşa de pionier, pe la tejghea, se perindă oameni care cer algocalmin, sulfamidă, rivanol, antinevralgic, codamin, biseptol, faringosept, proculin, clotrimazol, tetraciclină, hemorzon, aspirină, robebi, vată, ulcerotrat. Da, strigă din răsputeri: Ulcerotrat! Acum însă nu îl mai aude nimeni, tavanul farmaciei s-a făcut între timp una cu podeaua. Iar de pe margini, ca dintr-o felie de tort uitat pe masă la o zi de naştere şi apăsat cu linguriţa de o mână de copil, se preling şiroaie de sânge, zoaie şi siropuri amestecate cu sticlă pisată.

La nunta nepotului N, îmbrăcat într-o cămaşă albă, nou-nouţă, în capul mesei, unchiul U povestea ceva cam aşa, gesticulând larg, având două pete mari, gri, la fiecare subraţ: „Da, şi cum vă spuneam, avea Puşcaş ăsta un şut nemaipomenit de la unşpe metri. Nenorocea portarii, dom’le. Rupea oase, făcea prăpăd. Pe unul l-au internat în spital, cu falca ruptă. Nu mai vroia nimeni să apere când apărea Puşcaş. Odată a găurit chiar şi plasa aia groasă de la poartă, împletită din mătase. Şi atunci s-au hotărât să facă un experiment – au adus de la circ o gorilă mare şi neagră de-au pus-o să stea în poartă, să apere ea dacă poate. Gorila, huhuhu, cu braţele alea lungi şi păroase ocupa juma’ de poartă. Ce credeţi? Se uită Puşcaş la ea, se uită la minge şi se dă în spate trei, da’ numai trei paşi. A tras apoi ăsta aşa un şut cu şpiţu’ de i-a băgat mingea în burtă. De-abia i-au mai scos-o ăia de la Salvare. A omorât-o pe loc, aşa şut avea Puşcaş ăsta... Directorul circului plângea de sărea cămaşa pe el. Un şut ceva de speriat. Puşcaş îl chema... Ia zi, măi nepoate, ţie îţi place şcoala? Sau o dăm cu slănină să o mănânce câinii? Hai, spune-mi şi mie, ca să nu mor prost: la câte grade fierbe unghiul drept?” Prin deschizătura uşii cortului băiatul privea afară cu ochii mijiţi cum vântul zăpăcea, pe o sfoară, nişte haine întinse la uscat. Printre ele, o cămaşă albă. Textura ei, de o frumuseţe nemaiîntâlnită, se zbătea ca o pasăre mare, captivă, dând ritmic din aripi în bătaia vântului. Era ţintuită de două cârlige: unul roşu, unul albastru.

Băiatul a crescut mare de tot şi a devenit student. S-a îndrăgostit de o studentă. Într-o vară s-au dus cu cortul la mare. Au zăcut zile în şir în nisip şi au făcut baie sub clar de lună. Au făcut chiar şi amor – unul, ce-i drept, cam stângaci. Într-o zi, au făcut împreună o salată de roşii cu castraveţi, lămâie şi ulei de măsline. Asta le-a ieşit mişto. Ea stătea picior peste picior în scaunul pliant, îmbrăcată doar în cămaşa aceea albă cu câteva numere mai mari, decupată rotund peste pulpe şi cu mânecile suflecate până aproape de coate. Avea doi nasturi descheiaţi la piept. Avea tenul bronzat şi ochii negri. Buzele îi luceau în soare de la uleiul acela de măsline. Extravirgin. Purta un lanţ fin de aur la glezna dreaptă. Avea chiar şi nişte ochelari de soare, mari cât nişte farfurioare de cafea. Şi în timp ce turuia vrute şi nevrute, un păianjen mic i se plimba liniştit pe mâneca dreaptă. Indecis, ba în sus, ba în jos. De pe creanga strâmbă înfiptă în nisipul ţărmului, cei trei pescăruşi s-au decis cum că ar fi bine să-şi ia zborul, fără să mai privească înapoi. Ceea ce au şi făcut.

Băiatul a devenit într-o bună zi bărbat în toată firea. Colindase deja lumea, avea cam de toate, inclusiv o nevastă, doi copii perfecţi, ba chiar şi o maşină 4x4; dar, cu toate acestea, nu fusese niciodată în viaţa lui la un mall. Şi asta până în ziua în care s-a decis că se împlinise vremea să-şi ia o cămaşă albă, scumpă, de firmă. De cum a intrat pe uşa marelui mall M, l-a cuprins acea nelinişte care îl împiedicase până atunci să-i treacă pragul. L-a învăluit un zumzet de voci şi de zgomote amestecat cu miros de fornetti cu brânză dulce. În jurul lui, oamenii se mişcau firesc, de parcă erau la ei acasă. În acel labirint de sunete şi culori a devenit uşor claustrofob, dezorientat şi s-a oprit lângă o mare fântână arteziană, neştiind încotro s-o apuce. Încerca din răsputeri să nu transpire şi să respire pe nas, adânc şi egal. Nu i-a trebuit mult să-şi dea seama că acel loc nu fusese creat pentru unul ca el. Dar, ca să-şi facă o datorie de onoare, a apucat străduţele întortocheate la rând, magazin cu magazin, etaj cu etaj. A văzut minunăţii neînchipuite cum ar fi: lifturi de sticlă ce culisau fără zgomot în sus şi-n jos, pantofi bărbăteşti din piele cu bot ca de raţă, rochii mov cu franjuri îmbrăcând manechine negre, o fată cu un decolteu adânc ce venea direct spre el îmbiindu-l să guste ceva dintr-o tavă, un om ce stătea cu ochii închişi toropit într-un fotoliu, asemănător unui scaun electric, ce vibra, făcea masaj scoţând sunete ciudate, a văzut femei frumoase, pe tocuri înalte, ce duceau cu o graţie leneşă plase din hârtie cu nume de firme celebre, ba chiar a văzut şi un bărbat musculos purtând un tricou mulat şi nişte ochelari de soare imenşi, cu rama aurită, care a scuipat scurt printre dinţi, aruncând, ca un şarpe cu clopoţei, un jet lung de salivă drept pe gresia lucioasă, ferm convins fiind că nu l-a văzut nimeni. Vidul existenţial s-a transformat într-un rău fizic, situat undeva la graniţa unui atac de panică. După o jumătate de oră nu mai avea decât un singur gând – cum să-şi ia mai iute blestemata aceea de cămaşa albă şi, odată cu ea, tălpăşiţa din acel infern.

În fiecare magazin în care intra se simţea ca pe scena mirosind a petrosin de la prima lui serbare, cineva venea spre el, să-i arate, să-l întrebe, să-l măsoare de sus până jos. Nu mai ştia ce număr poartă, în dulap îşi găsise o cămaşă neagră ce avea acelaşi număr cu cel al pantofilor, 42, iar acum i se spunea că o cămaşă albă, scumpă, de firmă are cu totul alte măsuri. O fată chiar i-a pus ambele mâini pe umeri privindu-l direct şi după ce s-a consultat cu o colegă plină ochi de brăţări, au decis că are nevoie de un 32/33. Da, clasică, regular fit scria pe punga în care cămaşa lui stătea ţeapăn împăturită. A luat-o sub braţ şi a plecat fără să se uite înapoi, lăsând fata cu ochii în soare şi cu mâna ţinând o sacoşă din hârtie, întinsă spre el. A dus-o iute acasă, a desfăcut celofanul, apoi, cu o oarecare sfinţenie, a înşirat pe pat următoarele: 5 ace de gămălie cu capul turnat, un carton în formă de T, o hârtie fină de protecţie, o bandă de plastic pentru guler, un alt plastic ce stătea agăţat de primul nasture şi o cărticică mică pe a cărei copertă scria, cu litere în relief, argintii, pierre cardin.

Înăuntru, o poveste. Absurdă. Cele mai interesante pasaje: This garment has been designed for style, comfort and practicality. Sau mai rău: Follow the care instructions and it will bring you many seasons of enjoyment, apoi la final ceva care semăna cu versurile unei piese gospel din anii ’40: Tumble dry low. Dar, altfel, cămaşa era frumoasă, avea doar 235 de grame după cum arăta cântarul de bucătărie, avea dispuşi în felurite locuri nu mai puţin de 15 nasturi sidefii, un buzunar la piept şi manşete dublate, gulerul cu colţuri clasice, cusături perfecte, o textură exact aşa cum visase, la limita transparenţei. Şi peste toate, avea un miros de neuitat. În liniştea camerei, întins pe spate, şi-a pus cămaşa mototolită pe faţă şi prin străvezimea ei vedea limpede un măr căzând cu încetinitorul în iarbă, jilav, copt, găzduind un vierme alb cu căpăţâna maronie, spre care se îndrepta cu paşi măsuraţi vecinul V. Tăia ritmic iarba cu coasa, ce se iţea pe alocuri lucitoare din covorul crud, mirosind a verdele cel mai desăvârşit de pe lume. De undeva de departe îi sună în urechi soneria interfonului: Eu sunt. Şi gata, asta a fost.

Bonus. Instrucţiuni privitoare la cum se calcă o cămaşă albă. În primul rând, fierul nu trebuie încins prea tare. Operaţiunea începe de la guler. Acesta se întinde bine pe masa de călcat, apoi peste fiecare parte fierul se trece de câteva ori. O cămaşă e încă vie câtă vreme interiorul gulerului e perfect alb. O dungă uşor gălbuie prevesteşte moartea prin uzură a cămăşii, moarte care vine mereu de la guler. După o vreme ţesătura de pe acea dungă se va destrăma, iar cămaşa va deveni o biată cârpă de praf, înainte de a sfârşi la gunoi. Apoi vine la călcat pieptul, câte unul, pe rând. Întâi dreptul, apoi stângul. Netezind mereu uşor cu palma. Dacă există cumva un buzunar la piept, acesta va primi o atenţie aparte. Nu se va trece cu nici un chip dincolo de cusătura ce porneşte de sub braţ, cea care împarte practic cămaşa în două jumătăţi – cea din faţă complexă, cea din spate simplă. Călcarea întăriturii de la butoniere e uşoară, liniară, cea de la nasturi e mai complicată. Trebuie să învârţi cu grijă vârful fierului pe după fiecare nasture în parte. Vin apoi mânecile. Întâi dreapta, apoi stânga. Dunga trebuie făcută egal şi cu atenţie. Se termină cu manşetele, cu care se procedează întocmai ca şi cu gulerul. Şi pe o parte, şi pe cealaltă. În fine, totul culminează cu spatele. Vast, alb, generos. Se calcă metodic, fără impedimente majore, cu gândurile zburătăcind aiurea. Dacă e vară, eşti desculţ, e deschis geamul şi vântul mai umflă cu câte o pală de vânt perdeaua, atunci e foarte bine. Se reia totul de la capăt, ca o mantră, până cămaşa e călcată cum se cuvine. Apoi se îmbracă iute, direct pe piele, cât încă mai e un pic caldă.