Cum ne botezăm copiii

nu are nimic din gracilitatea prenumelui, fiind o ursoaică a cărei călcătură nivelează asfaltul, iar Trăbănţel ajunge dealer la Mercedes și colectează de la colegii hâtri porecla „Brelocul”. Indiferent de virajele memoriei, un om responsabil nu are voie să-și batjocorească odrasla fixându-i o identitate caraghioasă. Iar excesele sunt permise fiindcă legea interzice prenumele obscene, dar nu și neroziile care aduc mai mult a poreclă decât a identitate oficială: Cărămida, Bretonuţ, Fustanela, Macrameu etc.

O categorie interesantă îi cuprinde pe amatorii de onomastică vegetalo-animală. Flora și fauna nu sunt doar subiecte de bacalaureat, ci și cataloage onomastice în prăvălia tranziţiei românești. Aici există, ce-i drept, rezervorul tradiţional, compus din Florica, Lăcrămioara, Violeta, Camelia, cărora li se adaugă, dinspre partea bărbătească, Viorel, Trandafir sau – din ce în ce mai des – Mugur. Dar nu e suficient. Imaginaţia românului își mai dă o dată-n petic și așază pe tejgheaua cu prenume câteva variante cu pendulare între poetic și ridicol: Crenguţa, Ulm, Lămâiţa, Ghiocel, Sulfina, Crin etc. Trei asemenea nume au făcut deja carieră în politică: Ulm Spineanu (un nume dublu vegetal), Crin Halaicu și Crin Antonescu. Un personaj cu un contur public mai discret, dar de extremă fineţe și onorabilitate, se numește Vlăstar Apostolescu (situaţia în acest caz e delicatisimă, căci omul a trecut de șaptezeci de ani, abandonând de o bună bucată de vreme statutul de mlădiţă frisonând fragil în pepinieră). În fine, tot aici dăm peste mutarea de răspuns pentru un nume amintit mai devreme. Căci dacă arzuia noastră Israela avea un prenume masculin feminizat, situaţia inversă, cea a femininului masculinizat, îl aduce în prim-plan pe Flor, flexat voinicește din Floare. Fostul primar Flor Pomponiu (ce combinaţie caragialiană!) e un bun exemplu în materie.

Recolta din rândul faunei e ceva mai săracă, dar cu sonorităţi la fel de percutante. Iată-l mai întâi pe vajnicul Lupu Rednic chiuind de mama focului la toate șușele unde este invitat. Din spatele scenei avansează galeș o făptură pe nume Căprioara, iar la încălzire a ieșit deja, dezmorţindu-și musculatura, stolul compus din Vrăbiuţa, Vulturaș, Rândunica, Șoim, Lebăda și Corb (toate aceste prenume există, nici unul nu e inventat, la nevoie aduc probe). Iar dacă Ulm Spi-neanu a reprezentat tandemul vegetal imbatabil, nici variantele din domeniul animal nu sunt de lepădat, indiferent dacă se compun din făpturi înrudite (Căprioara Cerbu), aliterative (Ursula Ursu) sau contrastante (Mioara Lupu). Sigur, prenumele feminine trebuie tratate cu mai mare prudenţă decât cele masculine, pentru simplul motiv că posesoarele lor, odată măritate, se pot trezi în situaţii gestionabile doar cu umor și detașare. E, printre altele, cazul unei tinere pe nume Bianca Roșu, măritată cu un anume Mihai Negru, dar dornică să-și păstreze și numele de fată. Rezultatul, Bianca Roșu-Negru, este o bijuterie stendhaliană la prima vedere, pentru ca la a doua să se confunde cu descrierea unui steag tricolor. În aceeași situaţie se află stimabila domnișoară Lămâiţa Munteanu, pe care modificarea stării civile a reambalat-o sub numele Lămâiţa Portocală, un omagiu cu gust acrișor adus citricelor și salutarei lor prezenţe îndeosebi în casele bolnavilor de hepatită. Dacă însă ne gândim că, pe
vremuri, exista în alimentare o băutură pe a cărei etichetă scria „Lămâiţa. Suc concentrat de portocale”, mai că ne vine să spunem că onomastica fructiferă din România e un produs de tradiţie.

Urmează la rând categoria celor care își botează copiii, cum se spune, „la pariu”. Aici alegerea prenumelui devine o demonstraţie de bun-plac, de fuleu discreţionar. Adultul botezător ridică miza în funcţie de context. Pariul poate fi o ladă de bere, o mie de lei sau un abonament pe un an la meciurile echipei preferate. Încălzit cu două-trei pahare, părintele decide că fiica lui în curs de venire pe lume se va chema Veneţia. De ce? Nu fiindcă părintele a fost marcat de Palatul Dogilor sau de Puntea Suspinelor, ci fiindcă Veneţia e singurul prenume potrivit unui nume de familie ca Tufă. Peste ani, când fata va fi la școală și nu va ști să răspundă întrebărilor puse de profesor, concluzia se va citi pe buzele tuturor: eleva Tufă Veneţia e clei, e varză, e bâtă, e – ce mai încolo și-ncoace – tufă de Veneţia. Aceeași formă de teribilism marchează opţiunile de botez ale adulţilor halucinaţi de istoria neamului, care decid să-și numească odoarele – voievodal și sonor – Ștefancelmare sau Mihaiviteazul. Eram de faţă, într-o bibliotecă de mici dimensiuni, când la ghișeu s-a prezentat spre a cere o revistă tehnică un domn care susţinea că-l cheamă Ștefancelmare Vasile. În faţa atitudinii urzicate a angajaţilor care nu aveau chef de glume, bietul om a scos buletinul, l-a arătat și a primit – pe lângă scuze și revistă – privirile compătimitoare ale martorilor.

Nu trebuie neglijaţi fanaticii onomasticii latine, care cred că orice prenume se potrivește în orice situaţie. Iar aici nu e vorba de Iuliu, Octavia sau Tiberiu. Nici măcar de mai rarele Liciniu, Fulvia sau Cezar. Oh, nu!, cum ar spune reprezentanţii ONU. În cartea de telefon din Lugojul copilăriei mele exista o purtătoare – întru totul cumsecade – a numelui Sempronia Mămăligă. Ei bine, parcă-l văd pe poștaș sunându-i la ușă ca să-i înmâneze pensia și strigându-i glumeţ: „Doamna Mămăligă, v-a venit mălaiu’!”. Mult mai cunoscut e cazul unui domn simpatic, tobă de carte și participant asiduu, în anii trecuţi, la concursurile de cultură generală de la televizor. Pe omul nostru îl cheamă Venerus Popa și e nici mai mult, nici mai puţin decât medic dermatolog, semn că predestinarea lucrează uneori după metode stranii. Astăzi uitat, dar odinioară prezent în paginile ziarelor de sport, fostul fotbalist și apoi arbitru Venus Ciocâlteu face parte din aceeași galerie trăsnită. Să fii bărbat și să te cheme Venus, iată într-adevăr o performanţă cu ecouri – cum să le zic? – afrodiziace. Însă caimacul stă de câtăva ...

... vreme în ceașca familiei Prigoană. Unul dintre băieţii acestui personaj istoric care a făcut trecerea de la Asurbanipal la RASUBanipal se numește Honorius. Hm, Honorius Prigoană. Cool, nu? Și mai cool e însă „micuţul Maximus”, botezat recent într-una dintre cele mai spectaculoase desfășurări mondene ale începutului de mileniu. Mi-e greu totuși să nu mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă noul născut ar fi fost fată. Ar fi chemat-o Maxima? Și dacă, la un moment dat, ea ar fi devenit, să zicem, ministru al Muncii? Ce-aţi spune de o știre preluată de toate agenţiile de presă, sub forma: „Reprezentanţii principalelor confederaţii sindicale s-au întâlnit la guvern cu Maxima Prigoană”?

Însă probabil că triada de maximă percuţie onomastică e cea pe care o transcriu în continuare și care denumește trei vedete ale tranziţiei din zona agricultură + business + șerpărie translegală. Serviţi, vă rog: Triţă Făniţă, Culiţă Tărâţă, Genică Boierică. Aud? Aţi întâlnit ceva comparabil? Îmi vine greu să cred. A se observa aburul diminutival care învăluie nu doar prenumele, ci și – caz rarisim – numele de familie. A se observa, de asemenea, coincidenţa fonetică a „ă”-ului final pentru toate cele șase entităţi. A se observa, în fine, aerul lor interlop și totodată comic, neseriozitatea constitutivă, sentimentul de farsă absurdă pe care ţi-l induce simpla lor citire. Triţă, Culiţă și Genică pot asigura afișul unei piese din teatrul absurd al tranziţiei. Ei n-ar avea cum să fie secretari de stat, miniștri sau întreprinzători din capitalismul carpatin. Și totuși, exact asta sunt. Ori de câte ori nimeresc peste aceste identităţi deraiate, mă gândesc la „Cânticele mârlănești” ale lui Florin Bican, unde te întâlnești cu personaje de genul Lică Licantropu’, Arabella lu’ Glucoză, Samurai a lu’ Amoc, Măcelaru’ Magellan, Leana lu’ Solomonaru’, Hadâmbul Hatâr Halal etc. Atâta doar că acestea sunt scorneli ale minţii, pe când celelalte au contur și relevanţă publică. Fie-mi permis să le dedic o strofă a meșterului Bican, în semn de antiomagiu: „Adu, mamă, maioneza, / Să mă dau să-mi steie freza, / În poziţie de drepţi, / Să dau moarte în adepţi / Cu valoarea-mi intrinsecă / Când mă duc la discotecă”.

Cultura tranziţiei e o altă sursă de inspiraţie onomastică, mai ales pentru „populaţia de etnie romă”, conform manualului de corectitudine politică. Aici stau parcate nume desprinse din telenovele (Isaura Clocilă), din filmele de aventuri (Pardaillan Bulancea) sau din sport (Tyson Lingurar). Plozii de sex bărbătesc sunt favorizaţi, căci a lor e împărăţia prenumelor străine: Elvis, Beckham, Van Damme (folosit ca nume mic, desigur), Nelson etc. Cum e normal, apar și pași greșiţi, ca în cazul unui copil căruia istoria recentă a onomasticii nu s-a obosit să-i reţină numele, într-atât de neobișnuit era prenumele. Căci pe micuţ îl chema, regretabil, Parkinson.

Același segment de populaţie privilegiază, de un deceniu încoace, prenume extrase din terminologia României contemporane. Rezonanţa lor e copleșitoare, iar incidenţa lor în spaţiul public extrem de rară. Și dacă în paragraful de mai sus prim-planul aparţinea băieţilor, acum e rândul fetelor. Din afaceri și din lumea băncilor, din documentele acquis-ului comunitar și din dicţionarele de relaţii economice, din finanţe și din management ţâșnesc spre noi nume grele de conţinut și doldora de miez. Printre ele: Arierata, Emergenţa, Expertiza și chiar – atenţie mărită – Salvgardarea. Nu stă nimeni să speculeze pe tema coeficientului de inteligenţă al unei fete pe care-o cheamă Arierata, nici să-și închipuie cum ar fi să te duci la bordel și să încapi pe mâinile Expertizei. Dar parcă nu te poţi abţine să vezi cu ochii minţii o cununie religioasă și să-l auzi pe preot anunţând că „se cunună roaba lui Dumnezeu Salvgardarea cu robul lui Dumnezeu Parkinson”. E nevoie de controlul facial al lui Buster Keaton să rămâi sobru într-o asemenea împrejurare.

Când adulţilor le cade cu tronc un prenume, judecata li se întunecă, discernământul li se duce la culcare, iar simţul ridicolului își ia câteva zile libere. Altfel nu se explică nepotrivirile flagrante dintre prenume și nume. Iar dacă persoanele de sex femeiesc au totuși scuza unei căsătorii care poate aduce schimbări nedorite de identitate, în cazul bărbaţilor explicaţiile lipsesc. La fel și regretele. Fascinaţia fetișistă pentru un substantiv propriu provoacă neplăceri pentru care autorii lor nu se simt câtuși de puţin vinovaţi. Ei au propus, nașii au dispus, iar dacă victimele suferă, asta e. Păcat. Orice ne-ar spune învăţaţii cu bibliotecile sprijinindu-lise pe umeri, nu trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Dacă am face-o, am putea să îndreptăm cu mâna noastră răul comis de gura și de mintea altora. Însă birocraţia e stufoasă, lucrurile se mișcă încet, costurile sunt tot mai mari și elanul tot mai mic. Din comoditate, dar mai ales din sărăcie, mulţi dintre cei ștampilaţi cu un prenume neconvenabil aleg să rămână cu tinicheaua de coadă. E adevărat, uneori identitatea devine brand, iar atunci ești silit să-i culegi foloasele fără să te crispeze sonoritatea.

Scena publică are mulţi actori cu nume și prenume neobișnuite. Unele amuzante, altele dizarmonice. I-am pomenit pe câţiva în paragrafele anterioare, dar numărul lor e mult mai mare: campioana la scrimă și speranţa olimpică Alice Brânză, directorul de imagine din TVR Beatrice Drugă, fostul ministru și apoi ambasador în Austria Trandafir Cocârlă, fotbaliștii (foști sau actuali) Giuliano Lalciu, Romeo Buteseacă, Epaminonda Nicu etc. Pentru ei, drept consolare, și pentru ceilalţi, drept răsplată pentru că au rezistat până la final, mai citez o dată din năzdrăvăniile versificate cu atâta har și haz de Florin Bican: „Din bucata mea de pâine / Presărată cu arsenic / Am hrănit un om și-un câine / Să testez efectul stenic. / A fost lesne să se vadă, / La un studiu mai atent, / C-amândoi au dat dovadă, / În mișcări, comportament, / De-o identică structură / A sistemului nervos – / Au făcut spume la gură / Și s-au tăvălit pe jos... / Ceea ce ne demonstrează / Că-ntre om și animal / Diferenţele de bază / Sunt de ordin minimal.” Chiar așa.