Într-o vreme locuiam în Tuscaloosa și am vrut să-mi cumpăr o camionetă. Aveam 300 de dolari de cheltuială. Tatăl meu, cu vocea distantă și ascuţită, care mă sunase tocmai din New York, m-a prevenit. „O să încerce să-ţi bage pe gât tot felul de lucruri”, a început el. „O să-ţi dea de ales. O să te uite Dumnezeu acolo, o să compari mere cu pere, iar vânzătorul nu va prididi cu asigurările. Totul se va reduce la decizii neimportante și beneficii de doi bani. Așa te duc ei cu zăhărelul. Să nu cedezi.”
M-am gândit: „Al naibii să fiu dacă mă face cineva din vorbe. Doar nu-s vreun fraier”.
Dar tipul nu-mi propusese decât să-mi instaleze un sistem de aer condiţionat, având în vedere că mașina era neagră, ne aflam în Alabama, iar vara simţeai că arzi ca într-un cuptor încins. Am rezistat. „Cum vrei”, a spus el. Am plecat din parcul auto cu ceea ce trebuie să fi fost singura camionetă nouă din stat fără aer condiţionat.
Două săptămâni mai târziu, m-am întors și l-am implorat să-mi instaleze sistemul. I-am spus tipului că mă temusem ca nu cumva să încerce să mă ducă cu zăhărelul.
„Nici n-am încercat să te duc cu zăhărelul”, a spus el. „Aveai un plan, iar eu respect planurile. Dacă aș fi vrut să te duc cu zăhărelul, aș fi adus în discuţie covorașele. Facem bani frumoși cu ele.” L-a pufnit râsul. „Cred că te-aș fi prins la faza asta. Sau cu așa ceva...” Și a arătat cu degetul spre o jaluzea de lunetă, retractabilă, care ar fi redus și mai mult căldura din mașină. „Asta chiar i se potrivește camionetei tale”, a mai adăugat râzând. Apoi a căzut pe gânduri pentru câteva secunde, după care a spus, ca pentru sine: „Stai să văd ceva...” S-a aplecat în ușa atelierului unde mecanicii lucrau la camioneta mea, a bombănit ceva cuiva, apoi a revenit la mine cu o privire ce prevestea vești bune. Dacă eram de acord să cumpăr jaluzeaua, avea să includă taxa de instalare în preţul aerului condiţionat. Îmi făcuse un serviciu. Sau poate că așa părea. Nu mai conta acum. Afară, mașinile se deplasau asemenea unor dirijabile prin canicula grea. Nu mai puteam să suport nici gândul. Am acceptat.
Asta l-a făcut pe tata să urle: „A reușit! Ai plecat, te-ai întors și l-ai lăsat să te ducă așa cu zăhărelul”. Și avea dreptate. Jaluzeaua era o porcărie. Am smuls-o după trei zile. Tipul știa. Știam și eu. Fusesem dus cu zăhărelul.
Și urăsc asta!
Vorbele mieroase sunt manipulatoare, da, însă nu mincinoase. Toată lumea câștigă. Numai că una dintre persoane câștigă mai mult. Lingușitorul face ca anumite lucruri să se întâmple. Este o artă ce merită deprinsă ca mijloc de protecţie, ba chiar ca instrument.
Așa că am devenit și eu un astfel de specimen. Mi-am propus să identific momentele în care eram „obstrucţionat” și să încerc să-mi croiesc drum cu vorba dulce. Iar ca să duci cu zăhărelul pe cineva trebuie să vorbești, și încă mult. Nu se poate pe tăcute. Trebuie să-ţi placă ritmul propriei voci, împunsăturile și parările unei...
... conversaţii. Nu stai cu braţele încrucișate, așteptând să-ţi cadă o pleașcă.
Într-o după-amiază, pe când stăteam la coadă să mă îmbarc într-un avion al Northwest Airlines – un amvon al lingușitorilor – am întrebat-o pe agenta de la bilete ce părere are despre apropiata fuziune dintre Northwest și Delta. O îngrijora? În jurul meu era o agitaţie de nedescris, însă ea a încetat orice activitate și a stat de vorbă cu mine de parcă ne aflam în mijlocul unei pajiști. Eu așteptam un răspuns. Și l-am ascultat cu atenţie. Am încercat să-i detectez îngrijorarea. Nu am trecut la nevoile mele până când nu le-am aflat pe ale ei. Nu voia să se piardă în noua și redenumita corporaţie, mi-a spus. La fel, i-am spus. E valabil și pentru client. Mi-a mai spus că primiseră asigurări. A pocnit din limbă. Am pocnit și eu. Eram în aceeași echipă.
Tot ce făcuse până atunci, toate îndatoririle ei, toate persoanele din spatele meu păreau să fi dispărut. Când a terminat și mi-a pus valiza pe banda rulantă, după ce îi oferisem tot timpul din lume, i-am mulţumit și i-am spus: „Să vă zic ce mă îngrijorează pe mine. Am acumulat multe mile la această linie aeriană. Nici eu nu vreau să fiu uitat. Contez pe un upgrade. Nu vreau să mă pierdeţi de client.”
„Știu”, mi-a răspuns. „Mulţi clienţi ne spun asta.”
M-am uitat către poarta de îmbarcare, apoi din nou către ea. „La zborul ăsta, de exemplu”, i-am spus fixându-mi pe umăr geanta de mână. „Ce se petrece? De ce nu primesc un upgrade? E din cauza fuziunii?”
Deoarece călătoresc foarte mult, lumea mă întreabă mereu dacă mă gudur ca să obţin un loc la clasa întâi. Răspunsul este, de cele mai multe ori, nu. L-am câștigat uneori, ca orice grăsan cu o servietă de laptop care stă la coadă pe site-ul Orbitz pentru un bilet, însă niciodată nu mi s-a întâmplat să lingușesc pe cineva pentru asta.
Ea mi-a urmărit privirea. S-a uitat către poartă, apoi din nou către monitor. Știam că de data asta e altfel. Nu m-a dezamăgit, și a început să tasteze frenetic, moment în care am știut că-mi atinsesem scopul. Am tăcut. Reușisem să o aduc în punctul în care era dispusă să încerce din răsputeri. Când mi-a spus, dintr-o suflare, „Lăsaţi-mă un pic, să văd ce pot face”, am știut că lucrează pentru mine și că vorbește cu cineva dintr-un alt birou.
Într-un an, a plouat aşa de tare şi pentru atât de mult timp, încât cea mai mare parte a statului în care locuiam a fost inundată. O veste proastă pentru toată lumea, cu excepţia mea – m-am gândit –, din moment ce casa mea era cocoţată pe cel mai înalt deal din oraș. Am petrecut marele potop întins pe canapea în faţa micului ecran, ca o grămadă de haine murdare, ascultând sunetul ploii și urmărind Runaway Train pe DVD.
În jurul prânzului, am descoperit că tot ce era în pivniţă plutea într-un metru de apă, al cărei nivel ajunsese la doar 2,5 centimetri distanţă de becul boilerului. La magazinul de metalo-casnice mi-au râs în nas. Aduseseră trei sute de pompe în dimineaţa aceea și le vânduseră într-o oră, direct din camionul cu care veniseră. Când le-am arătat pompa pe care o vedeam lângă casa de marcat, patronul mi-a spus că tipul care o cumpărase s-a dus acasă după bani. Nu mi-o putea da. M-am holbat lung la pompă. La dracu’! A mea era.
„Ce zi proastă”, am oftat.
„Nimeni nu se bucură”, mi-a răspuns. „Ploaia asta distruge tot.”
„Pare că ai ajutat mulţi oameni”, am spus. Făceam în așa fel încât reflectorul conversaţiei să cadă pe el. Voiam să se simtă apreciat, să nu-și bată capul cu mine pentru moment. Și a ţuguiat buzele, a dat din cap aprobator uitându-se la rafturile de utilaje de urgenţă acum goale și a comentat: „Mă tem că nu mai pot să ajut pe nimeni”.
Am arătat pompa cu degetul. „Ce-aș putea să fac”, am întrebat, „ca să-mi iau pompa acasă?” Un lingușitor trebuie să-și creeze propriul limbaj al posesiei.
L-a pufnit râsul. „Pompa ta, așadar...”
Am băgat mâna în buzunar și am scos un teanc de bancnote. „Plătesc cu banii jos pentru pompa mea”, am spus.
„Toată lumea are bani”, a spus el. „Și celălalt tip care vrea pompa s-a dus după bani.”
„Te înţeleg”, i-am spus. Eram în perfect acord cu el, căutam punctul crucial unde puteam insera oarece dubiu. Trebuia să-i rezolv problema. Fiecare „târg” are două capete; lingușitorul le cunoaște pe amândouă. „Cât timp îi acorzi tipului să se întoarcă?”, l-am întrebat. Plecase deja de vreo două ore și știam asta.
Patronul a ridicat din umeri. „Încă vreo două ore, presupun. Nu știu. E o pacoste să stau cu pompa aici. Toată lumea vrea să o cumpere.” Asta era! Momentul de indecizie. Îţi simt durerea, spune lingușitorul. Și se propune pe sine ca o rezolvare. „Dacă mai stau aici două ore? Apoi pot să-mi iau
pompa acasă?”
„Ai face asta?”, m-a întrebat. „De ce?”
„Aș spune clienţilor că e a mea.”
S-a gândit o clipă. „Așa nu m-ar mai bate la cap.” S-a dus la cutie și a scris pe ea cu un marker: ora 13.
„Asta înseamnă doar o oră”, i-am spus. „Ești sigur?” Lingușitorul presupune că fiecare clauză a fiecărui contract trebuie rescrisă de el. Am întins mâna și am spus: „Mulţumesc”. Și imediat am ridicat degetul arătător. „Lasă-mă să dau un telefon. Vreau să-mi anunţ familia că s-ar putea să fi rezolvat problema.” Mi-am scos mobilul și am început să formez numărul de acasă. Lingușitorul are întotdeauna grijă ca pe final să implice un terţ pe care cealaltă persoană nu-l cunoaște – asemenea tipului de la parcul de mașini care a bombănit ceva cuiva prin ușa atelierului. I-am spus clar că vreau să-mi liniștesc familia. Voiam ca el să fie martor al anxietăţii mele și să și-o imagineze pe a lor.
A oftat, s-a uitat din nou la cutie și a dat să bâiguiască ceva. Eu am ridicat din nou degetul arătător și am început să vorbesc în telefon. Afacerea asta nu mai era în mâinile lui. „Iubito”, am spus, „până la urmă s-ar putea ca totul să fie în ordine...”
Patronul mi-a întins mâna și mi-a spus: „Ia-o! Ești aici, ai nevoie de ea. Nu pot să o reţin o veșnicie. Tipul ar fi trebuit să se întoarcă până acum. Ia-o acasă!”
I-am mulţumit și i-am strâns mâna. Am luat pompa și am zâmbit.
Nici măcar nu mi-am luat rămas bun de la iubita mea, vocea de la celălalt capăt al firului. De fapt, nici nu dădusem de ea. În schimb, aveam să mă întorc acasă, la ea, cu „o afacere”, cu lucrul de care aveam nevoie.
