Lumii în care trăim i s-a pus demult eticheta: e o lume a tranzacţiilor, croită pe tiparul zbuciumului consumist. Nu sunt rare cazurile când zbuciumul devine tropăit nervos, isterie sau psihoză. Schimbarea televizorului sau a maşinii s-a mutat din zona nevoilor domestice în cea a reglajelor privitoare la statut.
Umblăm mereu la acordul fin, cu urechea ciulită la ce vor spune vecinii despre noi. În rest? Toate rele şi frumoase. Viaţa se trăieşte pe credit, ziua e atât de bogată pe cât decide sponsorul, iar gloria se obţine pe căi îndoielnice. Achiziţia şi împrumutul deschid scurtătura spre succes, de la viaţa de familie la literatură şi de la politică la fotbal. Din acest tablou viu şi schimbător nu putea lipsi muzica. Ia să vedem, există oare o cultură a împrumutului şi în domeniul ăsta? Cu siguranţă.
În funcţie de vârstă şi de viteza cu care îi curge sângele prin vine, orice om are o reacţie când aude un cântec cunoscut într-o gură străină. Impactul e scurt, iar reacţia nefiltrată. Singura întrebare la care e chemat să răspundă omul nostru e: îmi place sau nu? Într-un secol atât de rapid, pe o planetă atât de aglomerată, nu e nici timp, nici loc pentru nuanţe, interpretări şi piruete hermeneutice. Nimeni nu pare străbătut de impulsuri comparatiste. Prin urmare, lucrurile stau relativ simplu.
Beatles sau Florian Pittiş cântând din Beatles? Gloria Gaynor sau Fugees cântând din Gloria Gaynor? Don McLean sau Madonna cântând din Don McLean? Iată dilemele, iată opţiunile care stau în faţa iubitorului de soul, pop sau rock. E greu să te decizi? N-ar trebui. În fond, n-ai de spus decât ce îţi place şi ce nu. Lumea geme de hedonişti şi epicureici, nu e mare scofală să-ţi admiţi şi eventual să-ţi motivezi preferinţele. Analizatorul plăcerii nu e pretenţios şi a învăţat să se descurce fără aparat critic. Dar, surpriză, intervievatul nici nu stă să audă întrebarea până la capăt şi începe să se codească. În locul unui răspuns de o clipă, îl asaltează întrebări, dubii şi nedumeriri. Evidenţa îl obligă să prefere originalul copiei, dar uneori şi copia are argumentele ei. Şi până la urmă, de ce stăm pe gânduri? De ce ne e greu să alegem între două versiuni ale aceleiaşi piese? Ce anume din imediatul lor, din contextualitatea lor niciodată epuizată, ne încetineşte decizia şi răspunsul?
Mai multe lucruri. Primul şi poate cel mai important e motivul pentru care X preia şi cântă piesa lui Y. Există aici o diversitate de justificări, mai mult sau mai puţin plauzibile. În majoritatea cazurilor, raţiunea împrumutului depăşeşte portativul. Muzicalitatea unei piese devine foarte rar temei de preluare. Când totuşi devine, rezultatul se dovedeşte catastrofal. Unul dintre cele mai nimerite exemple e piesa „Vincent” a lui Don McLean (pe care mulţi o identifică şi astăzi prin primul ei vers, Starry, starry night), asumată fără scrupule de Julio Iglesias şi preschimbată într-un sirop greţos. Nu-i vorbă, spaniolul are ceea ce se cheamă obişnuinţa melasei, aşa cum a putut să constate, printre alţii, şi Sting după ce şi-a văzut una dintre cele mai sensibile piese, „Fragile”, masacrată şi adusă la nivelul unui bocet parastasial.
Şi-atunci, dacă motivul împrumutului nu e neapărat muzicalitatea cântecului, unde trebuie căutate explicaţiile acestei gimnastici achiziţioniste? De ce ne simţim mai bine cântând ceva ce nu e al nostru? Julio Iglesias şi fandările lui spre Don McLean şi Sting livrează unul dintre răspunsuri. Mulţi cântăreţi simt periodic nevoia să se înnoiască, să schimbe accentele, să treacă pe alt palier. Marketingul contemporan vorbeşte apăsat despre „reinventare”, un fenomen care are de fapt grijă s-o ascundă pe aceeaşi Mărie sub o pălărie mai atrăgătoare (şi în orice caz mai modernă) decât precedenta. Sigur, reinventarea autentică presupune o ruptură cu trecutul şi trebuie să poarte strict iscălitura artistului. Ea se cuvine să denote originalitate, nu anexarea leneşă a unui produs conceput de altcineva. Când însă inspiraţia întârzie la întâlnirea cu artistul sau îi trage clapa, e bună şi reinventarea prin ricoşeu. Cântăreţul simte că e momentul să schimbe ceva, că identitatea sa scenică trebuie reconfigurată, că vocea lui poate face faţă unor noi pariuri.
Aşa stând lucrurile, Julio Iglesias n-a sărit gardul în grădina lui Sting sau Don McLean doar fiindcă i-a plăcut ce se zărea printre ţăruşi, ci şi fiindcă a vrut să arate că e capabil să cânte şi altceva decât „Manuela”, „Mal acostumbrado” sau „Quiereme mucho”. Rămas nepedepsit după compromiterea lui „Fragile” şi „Vincent”, baladistul latino cu lipici la romanticele întârziate a recidivat în forţă şi s-a prezentat cu un nou CD de remake-uri. Ce se afla pe el? Printre altele, „Right Here Waiting” a lui Richard Marx, „Drive” a lui The Cars, „Waiting for A Girl Like You” şi „I Want to Know What Love Is” (ambele ale trupei Foreigner). Iglesias n-a împins sfidarea până la a împrumuta de la Led Zeppelin sau Yes, fiindcă i s-a adus la cunoştinţă diferenţa dintre ruşine şi coşmar. Şi mai e ceva. Ceva foarte important. Lipirea lui Iglesias de câteva nume sonore din muzica anglo-americană a vizat captarea unui nou segment de public. Nu afinităţile vocal-componistice cu Lou Gramm sau Ric Ocasek l-au împins pe spaniol spre această zonă, ci dorinţa de a-şi creşte numărul de spectatori, ascultători şi cumpărători de produse Iglesias. Raţiuni similare l-au determinat pe Sting să accepte deplasarea lui „Every Breath You Take” în zona muzicii rap, cu aportul lui Puff Daddy. Tot aşa, Don McLean a consimţit ca „American Pie”, una dintre piesele cult ale anilor şaizeci şi şaptezeci, să devină coloană sonoră pentru gimnastica de întreţinere televizuală a Madonnei. Nici Steve Winwood n-a sacrificat-o pe „Valerie” fără un scop asemănător. În fine, din acelaşi motiv – şi tot legat de reinventare – , Loredana Groza a trecut de la „Bună seara, iubito” la cântecele Mariei Tănase. Reinventarea, forma obligatorie de cosmetică identitară a vedetelor, a inclus şi aici deplasarea din zona şlagărului tradiţional înspre nişa retro a folclorului. Loredana Groza a curtat polivalenţa, sfătuită din colţ de un administrator de imagine care a ştiut că lumii îi place schimbarea şi-i repugnă imobilismul. Şi încă un amănunt. Statutul de divă, himera de serviciu a multor staruri sau starlete de tranziţie, se obţine mai uşor combinând pop-ul cu sârba şi cu muzica lăutăresc-ţigănească decât preluând la foc automat hituri ale Madonnei sau ale lui Whitney Houston.
O privire asupra muzicii comerciale dezvăluie şi alte motive pentru care un interpret preia şi cântă un hit care nu-i aparţine. Omagierea publică e nu doar cel mai gingaş dintre ele, dar şi unul dintre cele mai lucrative. Vorbim aici de celebrităţile adunate sub pretexte sărbătoreşti, cum ar fi vârsta rotundă pe care a împlinit-o la un moment dat o vedetă de calibru mondial. De exemplu, „Tower of Song”, albumul dedicat lui Leonard Cohen, e genul de produs în care împrumutul muzical înseamnă altceva decât pirateria legală a lui Iglesias. Un grup de artişti legaţi afectiv, ideologic sau componistic de sărbătorit îşi exprimă admiraţia faţă de el cântându-i piesele. Lista de cotizanţi la „Tower of Song” impune respect: Don Henley, Aaaron Neville, Martin Gore, Peter Gabriel, Willie Nelson, Tori Amos, Elton John, Billy Joel, Sting, The Chieftains, Bono etc. Tot în logica remake-ului amuzant-rentabil intră şi „Rebuilding the Wall”, reclădirea zidului ridicat la sfârşitul anilor şaptezeci de Pink Floyd. Noii zidari sunt la rândul lor unul şi unul: Keith Emerson, Rick Wakeman, Steve Howe, Ian Anderson, Steve Lukather, Billy Sherwood, Tommy Shaw, Vinnie Colaiuta, Chris Squire, John Wetton etc. Şi tot aici trebuie încadrate versiunile prieteneşti ale lui Phil Collins şi Brian Ferry la „The Times They Are A-Changin’” a lui Bob Dylan.
Un motiv mai puţin onorabil al achiziţiilor cu sau fără copyright se leagă de dorinţa împrumutatorului de-a aspira o parte din popularitatea celui de la care împrumută. Fenomenul nu e nou şi nu apare doar în muzică. Există în lumea noastră – astăzi mai mult ca ieri, mâine, probabil, mai mult ca astăzi – o aşa-nu-mită cultură a celebrităţii prin deviere. Ea se vede în fixaţia maniacală pentru o glorie care nu-i a noastră, în fetişismul cu care întâmpinăm diverse evenimente. Puştiul care se pozează alături de Cristiano Ronaldo nu urmăreşte doar imortalizarea unei clipe formidabile de viaţă. Nu, el crede în subconştient că a furat un stropşor din slava mondială a portughezului, la fel cum indienii credeau pe vremuri că a fotografia pe cineva înseamnă a-i şterpeli o bucăţică de suflet. Anonimul care se trage în poză pe marginea gropii lui Ştefan Iordache, eventual rezemându-se de un braţ al crucii, năzuieşte spre celebritatea maestrului, fie ea şi în ornamentică postumă.
În muzica ultimelor decenii lucrurile au stat de multe ori identic. Anathema, o trupă rezonabilă, dar nu zguduitoare, şi-a dorit atât de mult să ajungă la gradul de popularitate al lui Pink Floyd, încât le-au preluat mai multe piese (în frunte cu „Comfortably Numb”) şi le-au cântat pe post de desert al propriilor concerte, inclusiv ale celor din România. Pe de altă parte, când mintea împrumutatorului se întunecă, lucrurile riscă să devină groteşti. Un bun exemplu în materie oferă Mariah Carey, de numele căreia se leagă una dintre cele mai somptuoase confuzii din spaţiul clasamentelor muzicale: cea dintre popularitate şi valoare. Nu-i vorbă, Mariah Carey a contribuit masiv la propria cădere în ridicol. Convinsă că orice se poate revalorifica în cheie personală, cântăreaţa a preluat un hit pe care se aşternuse praful, „Without You” al lui Harry Nilsson, şi l-a transformat în poligon de testare vocală. Cineva cu mai mult umor decât era cazul i-a sugerat apoi că putea să se încumete la manevre mai ambiţioase. Ascultătoare, Mariah Carey a ieşit din pielea unei imitatoare cuminţi a lui Whitney Houston şi s-a repezit la „Open Arms”, una dintre baladele lui Journey. Rezultatul a fost un dezastru. „Open Arms” cere un glas capabil de modulări, dramatism şi suişuri la limita riscului. Îl cere, adică, pe Steve Perry, pe care nu degeaba rockerii îl numesc „The Voice”. În varianta Mariah Carey, piesa a părut cântată de victima unui strangulator care şi-a propus să sperie în loc să ucidă. Dacă Annie Lennox s-a orientat corect în repertoriul lui Procol Harum („A Whiter Shade of Pale”), dacă Robbie Williams şi Nicole Kidman nu şi-au bătut joc de Frank şi Nancy Sinatra cu noua versiune a lui„Somethin’ Stupid”, dacă Rod Stewart dă impresia că interpretează piesele altora, de la Wilson Phillips la John Waite, doar ca să se distreze (culmea e că multe piese sună mai bine cântate de el), Mariah Carey se situează mai degrabă lângă Julio Iglesias. Şi amândoi merită un hit cu dedicaţie din repertoriul latin: Ne sutor ultra crepidam.
Cum se comportă cântăreţii români în coregrafia împrumuturilor? Conform aşteptărilor. Motivaţia e în general aceeaşi ca la străini, dar există câteva nuanţe specifice. De pildă, generaţia de folkişti şi rockeri crescută la umbra cenaclului Flacăra s-a revendicat de la o anume ideologie a libertăţii pe care a găsit-o în muzica lui Bob Dylan sau a lui Simon & Garfunkel. De fapt, unul dintre reproşurile adresate de Adrian Păunescu Andei Călugăreanu a vizat tocmai aplecarea insistentă spre muzica de afară. „De ce nu cânţi mai multe piese de-ale noastre, Anda?” zice-se c-ar fi descusut-o în plin spectacol poetul. „Pentru acelaşi motiv pentru care tu te plimbi cu Mercedesul şi nu cu Dacia”, zice-se c-ar fi ripostat cu o mie de martori cântăreaţa. Anda Călugăreanu s-a văzut continuată în elanul ei frondeur de Marcela Saftiuc (cu delicata ei versiune la „Dona Dona” lui Donovan sau a lui Joan Baez) şi de Adrian Ivaniţchi, ardeleanul care cânta, cu mult înainte de Pasărea Colibri, „Vânare de vânt”, varianta autohtonă a dylanescului „Blowin’ in the Wind”. Şi exemple ar mai fi, de la „The Ballad of John and Yoko” a Beatles-ilor, transpusă în româneşte şi cântată de Florian Pittiş, la incursiunile clandestine ale lui Iris în discografia Deep Purple şi Free, efectuate în delirul sălii Casei de Cultură Petöfi Sándor, la doi paşi de Cişmigiu. Însă dacă atunci curtarea muzicii americane ţinea loc de manifest subversiv, acum împrumuturile nu mai au sarcină ideologică, devenind mai degrabă dovezi de simpatie şi afinităţi, cum se întâmplă, să zicem, cu Mircea Baniciu şi prelucrarea lui după „The Boxer” al lui Simon & Garfunkel. Cât despre marele rateu al acestei tendinţe, el mi se pare şi azi „Hai acasă” al lui Gil Dobrică, o copie caricaturală a lui „Country Roads” (John Denver), un fel de Disneyland teleportat la Dăbuleni şi împodobit cu fundiţe tricolore.
Intenţia de preluare a prestigiului odată cu cântecul care l-a generat există şi pe piaţa noastră, aşa est-europeană cum e. Bunăoară, împrumutând „We Will Rock You” de la Queen, Voltaj şi-a propus un exerciţiu de detentă pe lângă beneficiul de recunoaştere. Şi chiar dacă nimeni nu pune alături vocea lui Freddie Mercury de cea a lui Călin Goia, unii se vor simţi tentaţi să compare anvergura celor două trupe. Situaţie în care, ca să citez direct din cei în cauză, „Asta-i/Asta-i/Viaţa”. Pe coordonate identice se înfăţişează relaţia la distanţă dintre Dida Drăgan şi vocalistele de la Heart. „Ca-ntr-un vis”, succesul de după 1990 al Didei Drăgan, e de fapt „If Looks Could Kill” al surorilor Nancy şi Ann Wilson. Şi în aceste din urmă cazuri, ca şi în celelalte, cultura împrumutului de care vorbeam la început atinge mai multe puncte: notorietate, recunoaştere, atragerea a noi segmente de public etc. Nu e cazul să vedem aici o formă vinovată de parazitism sau un nou fel de comoditate balcanică. Tocmai am arătat că împrumuturile muzicale n-au fost nici inventate, nici consacrate de români. În plus, am oferit şi noi ceva lumii. Legenda spune că Emerson, Lake & Palmer ar fi plagiat o piesă a Fraţilor Petreuş. Iar clasamentele ultimilor ani demonstrează că Occidentul s-a înghesuit să prelucreze, în diverse forme, „Dragostea din tei” a lui O-Zone. Rămâne, totuşi, o nedumerire în tot acest carusel: care e motivul pentru care unele echipe româneşti de fotbal cu pretenţii europene nu şi-au găsit nici până azi nişte imnuri care să le reprezinte şi recurg în continuare la repertoriul internaţional? De ce Poli Timişoara iese pe teren cu „Yellow Submarine”, CFR Cluj cu „O My Darling Clementine”, iar Steaua cu „Maria”? Mister. It’s a mystery to me, cum ar spune Mark Knopfler, surprins şi el că Julio Iglesias încă nu i-a dat târcoale.
