Dincolo

Lăsându-l la o parte pe domnul Tarzan şi făcând abstracţie de orgoliul nostru naţional, să presupunem că avem una bucată român sadea care se stabileşte în străinătate. O bucăţică de diaspora. Cât de român rămâne, oare, individul cu pricina?

Sigur, un răspuns universal valabil nu se poate da (sau se poate, dar ar fi extrem de stupid). Doar sunt cazuri şi cazuri, oameni şi oameni, ţări şi ţări, experienţe şi experienţe.

Să luăm ca exemplu un cocalar de Bucureşti, manelist, sarmalagiu şi ciorbădeburtar până în măduva oaselor (nu că ar fi ceva în neregulă cu sarmalele şi ciorba de burtă). Va rămâne el un cocalar oriunde s-ar duce? Dacă în ţară îşi bătea nevasta şi copiii, va face acelaşi lucru şi pe meleaguri străine? Va scuipa seminţe pe jos şi flegme pe pereţi, va ieşi în şlapi şi maiou la colţul blocului, va bea bere la pet şi se va scărpina nonşalant la prohab indiferent de zona geografică în care îl vor purta paşii, şantierele sau câmpurile de căpşuni?

Am văzut odată nişte imagini de la o petrecere săptămânală a unor români dintr-un oraş italian care ar sugera că, da, ăsta-i mersul. Mititei, hore, geci de piele şi manele în aer liber, la o margine de urbe.

Există oameni care îşi transportă România lor cu ei, oriunde s-ar duce. Se stabilesc în altă parte ca să facă un ban, iar faptul că au schimbat ţara nu-i împiedică să-şi vadă mai departe de viaţa lor, aşa cum au învăţat s-o facă în patrie. Crescuţi cu pâine şi ciorbă, oamenii ăştia sunt cei pe care-i vedeţi că înşfacă întotdeauna trei patru chifle de pe tăviţa stewardesei, în avion, plus încă trei patru la supliment.

Sigur, e firesc să-ţi duci cu tine bagajul socio-cultural. O facem cu toţii, vrând-nevrând. Problema apare atunci când micul tău univers adus din patrie te închide ermetic într-un cerc care nu lasă nimic să pătrundă sau să iasă.

Aceşti oameni nu pleacă din ţară ca să experimenteze o cultură nouă, să viziteze monumente, să cunoască oameni diferiţi, să comunice. Pleacă pentru că dincolo pot să facă mai mulţi bani şi, de fapt, nu-şi părăsesc niciodată ţara. Îşi schimbă doar locul de muncă şi rămân izolaţi în România lor, la fel de izolaţi cum erau şi în România de acasă. Pentru că România de acasă, aşa cum o ştiţi voi, se înghesuie în acelaşi apartament cu alte câteva Românii, aşa cum le ştiu alţii, oameni cu care călătoriţi în acelaşi metrou, tramvai sau autobuz, cu care vă intersectaţi la mall şi pe Magheru, dar cu care nu aveţi nimic în comun. 

Acum câţiva ani, un jurnalist american cu care făcusem cunoştinţă la Bucureşti şi pe care îl vizitam la el acasă, în Albuquerque, New Mexico, mi-a propus să mergem să vedem nişte români.

– Ştii ce fac românii în New Mexico? m-a întrebat el.

Nu ştiam, aşa că mi-a răspuns:

– Au benzinării.

La un moment dat, prin anii ’90, un român a plecat, ca şi
Johnny Weismüller, din Banat şi a ajuns, spre deosebire de
Johnny Weismüller, în New Mexico. O benzinărie nu e o afacere complicată. Poţi să faci un credit şi să cumperi un magazin şi două pompe de benzină pe care să le păzeşti, din spatele tejghelei, în ideea că în vreo 30 de ani strângi destui bani ca să achiţi împrumutul. Ocupaţia de proprietar de benzinărie e, după cum vă puteţi închipui, la fel de puţin complicată, aşa că primul benzinar român din New Mexico a împărtăşit visul său capitalist şi altor bănăţeni, rude, prieteni, cunoştinţe, care au devenit, la rândul lor, benzinari români în New Mexico.

Amicul meu american m-a dus într-un orăşel din mijlocul semideşertului. Trei case, o crâşmă în care poţi să mănânci cel mai bun green chili burger din lume, o biserică şi – aţi ghicit – o benzinărie. După ce am mâncat cel mai bun green chili burger din lume am mers la benzinărie, unde am găsit, în spatele tejghelei, un puşti de vreo 11 ani, drăguţ şi politicos, cu un strabism înfiorător.

– Eşti român? l-am întrebat.

– Da, mi-a răspuns. Şi l-a chemat pe unchi-su, un tip de vreo 30 de ani.

– Cum e aici?

– E rău, mi-a spus omul.

– Păi cum aşa?

– Păi nu se întâmplă nimic aici. Nu e ca la Albuquerque. Suntem în mijlocul pustiului.

La Albuquerque mai vezi şi lume, dar nici acolo nu se întâmplă mare lucru – cel puţin nu mare lucru pe gustul bănăţeanului respectiv, care mi-a povestit că suferă în tăcere, un an întreg, la benzinărie, ca să se ducă o dată pe an la Timişoara şi să se distreze câteva zile.

Un alt bănăţean, ceva bunic sau unchi, care ţinea o benzinărie la vreo câteva zeci de mile mai încolo, fusese împuşcat mortal cu câteva săptămâni în urmă, pentru cei cinci sau şapte dolari pe care îi avea în casă. Nu era primul caz de acest gen. Viaţa de benzinar român poate fi extrem de periculoasă. Totul ţine de geografie. 

În cazul de mai sus e vorba de oameni care au rămas la fel de români cum erau şi în ţară, numai că ceva mai trişti şi, în anumite cazuri, mai împuşcaţi.

Adevărul este că, oricât de puternică ar fi geografia, nu face nici doi bani dacă nu lucrează în cârdăşie cu timpul. Prima generaţie de plecaţi de acasă e întotdeauna mai aproape de ţara de origine decât următoarea generaţie.

Uite, Daniel, de exemplu. Eram la Los Angeles, iar Daniel, student la o facultate de inginerie, se întâmpla să conducă o maşină în care se întâmpla să merg şi eu. Din vorbă în vorbă, am aflat că părinţii săi erau din România.

– Înţeleg româneşte, dar nu ştiu să vorbesc, mi-a spus. Părinţii săi vorbesc cu el în româneşte, el le răspunde în englezeşte. Totuşi, încearcă să-şi corecteze profesorii de la facultate, cărora le cere să nu-i spună Deiniăl, ci Daniel.

Daniel deja nu prea mai are nici o legătură cu ţara, iar copiii lui vor fi doar nişte americani ai căror bunici au plecat din Eastern Europe. Totuşi, dacă vreunul dintre ei va sfârşi prin a face ceva remarcabil, ziarele de la noi vor scrie că sunt români. 

Am pornit să scriu acest articol în ideea că voi vorbi despre românii care au plecat din ţară. Că voi încerca să văd în ce măsură identitatea lor de români supravieţuieşte geografiei. 

Până la coadă, însă, să încerci să spui că toată diaspora românească e aşa şi pe dincolo e ca şi cum ai spune că tot românul se încadrează în nişte tipare clare. Sigur, putem să ne jucăm de-a clasificările (cocalari/necocalari, prima generaţie/a doua, a treia, a zecea generaţie, ingineri/profesori/medici/informaticieni, studenţi/nestudenţi, căpşunari/zidari/faianţari/şuţi/intelectuali, fericiţi/nefericiţi şi aşa mai departe). Dar, aşa cum îmi spune Delia Dumitrică, doctorand în comunicare la University of Calgary, ce îi face pe români să fie un grup rămâne disputabil – aşa cum se întâmplă de obicei atunci când generalizăm.

Faptul că s-a născut în România, zice Delia, nu înseamnă în mod necesar că are anumite caracteristici fizice, psihice sau intelectuale. S-a născut la Bucureşti (deci habar n-are ce înseamnă să te fi născut într-un alt oraş din ţară), într-o familie din clasa mijlocie (ca atare nu împărtăşeşte experienţele celor din alte clase sociale), are anumite amintiri legate strict de un cartier şi de un grup de prieteni, iar faptul că era mai obişnuită cu piperul decât cu ardeii jalapeno n-a împiedicat-o să se îndrăgostească de guacamole. „Dar asta ţine de papilele mele gustative”, zice ea. (Şi greşeşte, pentru că trebuie să ai papile gustative total demente ca să nu-ţi placă guacamole, indiferent câtă tocăniţă cu ceapă ai mâncat la viaţa ta.) 

Chiar dacă n-are rost să generalizăm, o facem, totuşi, la tot pasul. O face toată lumea. Italienii sunt zgomotoşi, francezii sunt aroganţi, americanii sunt naivi, ţiganii sunt hoţi, olandezii sunt zgârciţi, englezii sunt eleganţi. Românii, în ochii altora, sunt, la rândul lor, hoţi, fotbalişti, gimnaste, deştepţi sau o grămadă de alte lucruri, în funcţie de experienţele celor care ne cunosc. Mintea umană are rolul de a extrage sens şi ordine din lucrurile care ne înconjoară, oricât ar fi ele de bezmetice, aşa că, automat, suntem setaţi să simplificăm şi să generalizăm. Dacă vedem un ganez vesel, creierul nostru o să tragă automat concluzia că toţi ganezii sunt veseli. Soţia mea face un master în SUA, iar o profesoară i-a spus că departamentul încearcă acum să atragă şi alţi studenţi români, pentru că ea e un student bun.

Eu, însă, mi-am propus să mă feresc să generalizez aici, aşa că am păcălit-o pe Delia Dumitrică şi am rugat-o să generalizeze ea. „Majoritatea persoanelor născute în România şi care locuiesc peste hotarele ţării sunt în general destul de închise în privinţa diversităţii culturale şi în privinţa propriei existenţe în alt mediu cultural”, spune ea. Le lipseşte, adaugă Delia, o înţelegere interculturală, voinţa de a-ţi pune propriile obiceiuri, gusturi, valori şi viziuni sub semnul întrebării şi de a încerca să adopţi şi altceva decât ce ai învăţat până acum. „Anticipez cu înfrigurare momentul în care (românii cu care mă văd) vor începe să îşi exprime opiniile rasiste legate de «ţigani» şi uneori de «negri», opiniile homofobe legate de minorităţile sexuale şi constanta litanie de frustrări şi cârcoteli legate de toţi cei care nu sunt ca noi.” 

Probabil că există oameni făcuţi să plece şi oameni care ar trebui să nu se desprindă niciodată de glie. Dacă vrei ca mâncarea să aibă acelaşi gust, să ai aceiaşi prieteni şi să dormi mereu pe salteaua cu care te-ai obişnuit, nu pleca de acasă pentru totdeauna; sau, aşteaptă să se inventeze teleportarea instantanee. Un amic îmi povestea de nişte prieteni care au câştigat la loteria vizelor şi au plecat, aşa cum visau, la Los Angeles, renunţând la joburi bune şi oameni dragi. Sunt nefericiţi şi se plâng întruna de oraşul şi de societatea pe care au găsi-t-o. Oamenii sunt răi şi insensibili, e prea cald afară, aerul condiţionat e prea rece, roşiile n-au nici un gust, iar viaţa n-are nici un farmec. 

În cealaltă extremă, există, desigur, şi cei care pleacă pentru a o rupe definitiv cu ţara. Adoptă cu furie stilul de viaţă din locul în care s-au strămutat, îşi îndeasă în creier mentalităţile de acolo, îşi uită limba, se luptă să fie acceptaţi, adoptaţi, incluşi. 

Între cei care pleacă în bula lor de Românie şi cei care îşi rup cu dinţii cordonul ombilical există, însă, o cale de mijloc, armonioasă şi împăcată cu timpul şi geografia. 

De fapt, nu-i aşa mare brânză să emigrezi. Bucureştiul, Clujul, Timişoara sau Iaşiul sunt pline de oameni care au emigrat în propria ţară. Vivi Floricică, o tânără care lucrează în departamentul de PR al unei firme din Capitală, s-a născut în-
tr-un sat din Oltenia şi când a ajuns pentru prima dată la Slatina a avut impresia că e o altă lume. „Ce des vin autobuzele la ăştia!”, se mira ea. La Bucureşti, în studenţie, surprinsă de prietenul ei cu o cină romantică, cu lumânări, l-a întrebat pe bietul băiat când s-a luat curentul.

Laura Câmpean, o altă PR-istă, a plecat acum câteva săptămâni, împreună cu soţul şi cu copilul din burtică, să se stabilească într-un sătuc din Brazilia pe care până atunci nu-l mai văzuse decât pe internet, după câteva emailuri schimbate cu o cunoştinţă. Au plecat cu 3.500 de euro în bancă, fără certitudinea unui venit regulat, cu dorinţa de a trăi fără stres, printre cocotieri şi plantaţii de ananas, cu inima deschisă către lume şi către oameni noi şi cu siguranţa luminoasă că o să le fie bine.

Poate o să le iasă, sau poate nu. Până la urmă, ce e important e că fac ce vor şi că acum, pentru ei, capătul lumii este un loc foarte familiar. Nu poate să spună nimeni că au făcut ceva tipic românesc, dar pentru comunitatea în care s-au stabilit ei sunt „românii”. Care nu se întâlnesc în fiecare weekend cu alţi români la un mic şi o bere la marginea oraşului, însă fac o salată de vinete ce n-a văzut Brazilia.

Avem şi noi hârvaţii noştri.