Continuarea versurilor din titlu sună, de asemenea, năprasnic: „De mâine România va fi capitalistă. / Cu o mână ţin paharu’, / Vezi că nu ţi-ai tras fermoaru’, /Am un disc cu Dan Spătaru”. Să recunoaştem, o strofă care poate figura drept motto pentru textieristica muzicală de tranziţie. Asta deşi concurenţa e acerbă, iar resursele de umor involuntar ale textierilor, inepuizabile. Iar dacă mai doriţi un exemplu, iată declaraţia muzicală de avere a lui Bogdan Croitoru, alias Daddy Fizz: „Am mai multe carduri / Decât mă-ta farduri”. E suficient ca să ne dăm seama că, în atare condiţii, reflexul parodic al publicului devine inutil. Mai ales dacă ne gândim că maestrul Fizz a apucat să-şi mărturisească precocitatea, declarând că la şapte ani cânta la pian arii de Beethoven, Coelho şi Merlucius.
Luna trecută am stabilit că, în România de dinainte de 1990, muzica uşoară se ocupa de lucruri grele (macara, tractor, metrou) sau neapetisante în plan artistic (cincinal, canal etc). Confecţionată spre a plăcea Cabinetelor 1 şi 2, muzica îi invita pe ascultători să dea frâu liber inspiraţiei şi să producă alternative superioare originalului şi, de multe ori, şfichiuitoare. Ce n-am scris în materialul precedent e că au existat, pe harta textelor
muzicale de atunci, şi insule de normalitate. Cea mai bine populată dintre ele a fost folk-ul, un gen acompaniat de un uşor bruiaj ideologic, de parcă politrucii s-ar fi temut ca nu cumva din spatele chitarelor să răzbată manifeste antiregim. De la Mircea Bodolan la Nicu Alifantis, mai toţi folkiştii şi-au ales textele din poezia română modernă şi contemporană. Dincolo de o concesie la modă – Adrian Păunescu – , ei au cântat pe versuri de Bacovia, Macedonski, Topârceanu, Arghezi, Tăutu, Jebeleanu, Zaharia Stancu, Ion Barbu sau Dan Verona. Şi în zona pop-rock-ului se respira aer curat. Phoenix, de exemplu, s-a bucurat de virtuozitatea versificativă a lui Şerban Foarţă, Victor Cârcu şi Andrei Ujică, izbutind una dintre cele mai bune combinaţii între vers şi portativ.
Astăzi lucrurile stau radical diferit. Cântecul de dragoste poate fi compus fără restricţii, căci avertismentul Elenei Ceauşescu – „Să nu mai aud melodii de-alea cu mers la alta” – a încetat să opereze. Totuşi, cine ciuleşte urechea la textul unei piese muzicale nu mai simte ispita freamătului parodic. Şi asta dintr-un motiv foarte simplu: textele de azi par ele însele nişte parodii ieşite din pliurile unei minţi nedeprinse cu efortul. Sigur, nu e nimeni absurd să le pretindă textierilor noştri rafinamente baudelairiene. Nu vrea nimeni s-o audă pe Andreea Bălan cântând pe versurile unui Rilke sau Eliot autohton. Nici o mare poezie nu trebuie lăsată la îndemâna trupelor de forme fără fond, dar cu fonduri, gen Heaven, Trident sau Indiggo. Singurul lucru pe care ni-l putem dori e un text decent. Corect gramatical cât să nu te împingă la gesturi bruşte şi logic cât să nu te facă dependent de diazepam. Ei bine, am impresia că e o ambiţie prea mare. Cine vrea şi muzică de calitate, şi texte onorabile n-are multe opţiuni: Ioan Gyuri Pascu, Alexandru Andrieş, Ada Milea, Baniciu, Chilian, Olăraşu, Baţu, Mărgineanu şi încă vreo cinci-şase. În rest, un peisaj de deşert postatomic, în care defilează cohorte de agramaţi cu ifose.
Dragostea rămâne tema predilectă a muzicii comerciale de azi şi merită tot spaţiul unui articol. În funcţie de felul cum e tratată, ea îi provoacă ascultătorului reacţii care pendulează între stupoare şi amoc. Comicul fără voie e atât de prezent, încât uneori ai momente de îndoială profundă, în care te întrebi dacă nu cumva neghiobiile pe care le auzi sunt scrise cu bună ştiinţă şi au rolul de-a te trimite pe o pistă falsă. Însă dubiile trec relativ repede, căci puţini sunt textierii şi soliştii muzicali români care pot fi bănuiţi de autoironie. În locul ei tronează o siguranţă neşifonabilă. Om doldora de certitudini, textierul de tranziţie e convins că poate scrie absolut orice şi că nu există cuvinte care să nu sune bine împreună. Puzderia de neghiobii din muzica de azi e totodată semnul că filtrele interioare s-au astupat şi că în locul autocenzurii s-a instalat bunul plac.
Piesele de dragoste confirmă la tot pasul afirmaţia. Încărcătura lor romantică a dispărut sub asediul noilor ingrediente: banii, capriciile fără sfârşit şi – evident – viforniţa sexuală. Campioana naţională a textelor decerebrate pare trupa A.S.I.A., cvartetul unduios pe care simţul ridicolului l-a prăsit...
... de la prima silabă a primului cântec. Despre versurile pe care cântă A.S.I.A. se pot scrie doctorate, iar traducerea lor ar smulge hohote şi unui tribunal religios din Iran. Cu toate acestea, fetele nu se sinchisesc. Muzica lor e vie şi ritmată, astfel încât la prima audiţie rişti să treci peste subtilităţile textului. Însă, dacă revii, ai ocazia să te înfiori. Bunăoară, văzând cât de puternic bate vântul globalizării, A.S.I.A. decide că şi amorul merită o detentă planetară: „La Polul Nord prea multă gheaţă, / La Frankfurt marca-i cea mai tare, / La Sydney doar amfetamine, / Dar toate cheile-s la tine”. Distins, nu vi se pare? Şi asta nu e tot. Lecţia de geografie sentimentală continuă, în acelaşi zăngănit de chei: „În Salonic sunt măsline, / Dar toate cheile-s la tine (atenţie, laitmotiv!), / Tu ai banii, eu am anii, / Suntem ca americanii”.
Singura problemă a amorezului descris de A.S.I.A. e condiţia sa financiară. Fetele n-au ochi pentru iubiţii prin ale căror buzunare suflă vântul. Duse sunt vremurile dragostei cu burta goală. (După A.S.I.A., şi Mandinga atrage atenţia asupra fenomenului, printro mărturisire care pune în antiteză amplasamentul astral al iubitei şi indigenţa pământeană a celui care tânjeşte după ea: „Chiar dacă a crezut că sunt cometă, / Oricum nu-l pot iubi, c-avea mochetă”.) Acum cine aspiră la suava şi înălţătoarea companie a alesei – a.s.i.a.-tice sau nu – e silit să aibă un nivel de viaţă ridicat. Nu de alta, dar exigenţele sunt pe măsură: „I-am spus mereu: nu vreau cămilă, / Întâi de toate fă-mi o vilă, / Şi-apoi vedem ce-o să-mi mai dai, / Să-mi dai «Răpirea din serai»”. Ce deducem de aici? Nimic altceva decât că iubitul e un prinţ de tip nou, cu Bentley în loc de caleaşcă şi cât mai mulţi bidivii putere în grajdul cu termopan din dreapta piscinei. Iar când Făt-Frumosul de tip nou evoluează la nivelul aşteptărilor, iubita cântată de A.S.I.A. se declară în fine mulţumită: „Prinţul meu are ţiţei, / Pot să fac ce vreau cu ei”. În ce mă priveşte, nici un alt distih nu a solicitat într-o atât de mare măsură priceperea specialiştilor de la Institutul de Lingvistică. Căci în spatele acestor versuri aparent comune stă o întrebare-dinamită: care e singularul lui „ţiţei”? A.S.I.A. vorbeşte de un produs numărabil, câtă vreme iubita năzuroasă poate să se joace după pofta inimii „cu ei”. Şi-atunci, care e singularul? „Ţiţeu” sau „ţiţel”? Cum sună mai firesc, „un ţiţeu, doi ţiţei” sau „un ţiţel, doi ţiţei”? Dăm din colţ în colţ şi ne uităm ca ţiţelul la poarta nouă pentru că – încă o dilemă – nu ne-am lămurit CE e ţiţeiul (sau ce sunt ţiţeii) în accepţia celor patru fete cucuiete. Cum se face de se joacă iubita „cu ei”? Sunt din plastic, din cauciuc sau din argint? Ce formă şi ce culoare au? Se vând individual sau la pachet? Poţi să-i comanzi online? Vedeţi? Să mai ziceţi că muzica asta e uşoară.
Îţi trebuie mult curaj să pui alte perechi de versuri lângă cele ale trupei A.S.I.A. Nu că n-ar fi; sunt destule. Iată, de pildă, constatarea rimată la care ajung Mărfar & Tanti Lina: „La noi în bloc întâmplător / Se face foarte mult amor”. Iată şi transferul de personalitate în cadrul cuplului, care-o năuceşte pe Candy: „Vreau să plângi pe umărul meu / Atunci când mie mi-este greu”. Sau pirueta în jurul axei pe care-o efectuează Hi-Q: „Mai dulce ca dragostea ta / Eşti numai tu, iubirea mea”. Nici descoperirea Georgiei nu e lipsită de interes, deşi în acest caz amorul e strict carnal şi sugerat doar de menţionarea patului: „Acesta e tramvaiul patru, / Nimeni aici nu-şi face patul”. Absolut corect. Ce să mai zicem de acuitatea observaţiei lui Sexxy: „Vreau să sun la tine, / Dar tu eşti lângă mine”? Sau de propensiunea suicidar-acvatică a Andrei: „Un ocean de-ai fi, / M-aş îneca zi de zi”? Sau de oferta lapidară şi calculată a lui Bordo: „Dacă vrei iubirea mea, / Într-o noapte ţi-o pot da”? Cu toate acestea, singurul distih cu adevărat capabil să concureze în tâmpenie producţia made in A.S.I.A. pare concluzia resemnată a Issei de la Elegance:
„Faci ce vrei să faci din mine, / Te iubesc, dar nu pe tine”. Iată un rebus identitar pentru a cărui dezlegare e nevoie de dibăcia conjugată a lui Sherlock Holmes, coana Geta de la trei şi Luis Lazarus.
Dacă pentru A.S.I.A. şi trupele amintite până acum cântecul de dragoste înseamnă prilej peste prilej de ieşire în decor, Bambi adoptă o cu totul altă poziţie. Cele două june cronicărese ale amorului par fixate într-o melancolie buimacă, într-o transă liricoidă din care nu există scăpare. Logica versurilor le joacă şi lor destule feste. Diferenţa majoră e de ton, nu de talent. Unde fetele de la A.S.I.A. sprintau voiniceşte, duetul Bambi baletează clorotic şi îşi dă ochii peste cap. Şi n-am vorbit întâmplător de „ochi”, unul dintre cuvintele-fetiş ale căprioarelor. Analizatorul vizual produce asupra lor o impresie atât de puternică, încât antologatorii de meserie ar putea găsi în palmaresul lui Bambi minimum zece piese în care pupilele iubitului ocupă un loc de cinste în recuzită. În unul dintre cazuri, se simte nevoia unei precizări cromatice de natură să înlăture confuziile: „Nu e băiatul meu cu ochi căprui, / Acesta-i are albaştri-albăstrui”. În altul textierul pune ochii, dar uită de posesorul lor. Şi chiar vă rog să-mi spuneţi ai cui sunt ochii din acest catren semnat Bambi: „Fulgul de zăpadă ştie / Că el e o bucurie / Iarna când cu ochii mari / Ninge-n codrii seculari”. Promit să-i cânt trei piese de A.S.I.A. cu martori celui care îmi livrează soluţia corectă.
Ajunşi în acest punct, nu simţiţi că lipseşte ceva? Desigur, iar elementul-lipsă e senzualitatea/sexualitatea regăsită a cântecelor de dragoste din tranziţie. Dacă înainte derapajele erotice erau inadmisibile în textele de muzică uşoară, acum picanteriile nu mai miră pe nimeni. Numai că şi aici lucrurile se desfăşoară pe mai multe paliere. Spre exemplu, Body & Soul şi Daddy Fizz sunt adepţii propunerilor limpezi, în care echivocul n-are ce să caute: „Sunt în stare să-ţi dau tot, /Nu-i nimic ce eu nu pot”. Fireşte, din partea cuiva care cânta sonate de Merlucius la şapte ani, nici nu era de aşteptat altceva. Mai mult, când e lăsat singur, Daddy Fizz recade în copilărie şi vede în parteneră o jucărie abordabilă pe segmente şi piese: „Dar cu chestia asta a ta / Toată ziua / Aş vrea să mă joc cu ea / Toată noaptea”. (A se observa acurateţea gramaticală a formulării.) Din aceeaşi familie spirituală face parte trupa Voltaj, care anunţă din capul locului, ca să se ştie: „Vreau numai fete beton, / Cu aport de silicon / Şi nu ţin să aibă stil, / Vreau să aibă sex-appeal”. Ceva mai complicat se prezintă situaţia în cazul lui Spicy, a cărei reţetă romantic-copulatorie are, conform numelui, mai multe mirodenii, plus o anume doză de narco-ambiguitate: „Ai-ai-ai chef sau n-ai, / Să te dai, să mă ai, / Fă-mă să fiu high”. La rândul lor, Cumetrii exaltă sexul printrun text predominant onomatopeic, care dă impresia că a fost conceput pentru nişte oameni cu o formă severă de handicap: „Hei-rup, hei-rup, hei-rup, / Să mergem la ţuf-ţuf, / Hei-chichi, hei-chichi, / Să facem frichi-frichi”. Însă toate acestea pălesc prin comparaţie cu furtuna erotică pe care-o stârneşte Laura Andreşan. În faţa ei, orice iubit devine vulnerabil şi orice gest e preludiul unei comoţii. Serviţi, vă rog, cu scuze: „Nu...
... sunt doar un vis, / Atinge-mă pe clitoris, / Mă transform într-o căţea / Când la spate-ţi simt umbra”. Atâta doar că, nesatisfăcută cum se cuvine, diriginta sexuală de la B1TV trece la represalii, stabileşte unilateral condiţiile de desfăşurare a eroturnirului, iar la final pronunţă sentinţa: „Te f... cum ştiu doar eu, / Cât te ating, tu ceri mereu, / Te crezi cel mai tare-n pat? / Îţi spun eu, eşti de căcat”. Ce mai poţi să spui? Păcat.
Cât de actual pare acum panseul de care au râs generaţii întregi – „Amorul e un lucru foarte mare”! Şi ce ravagii mentale poate face o dragoste neîmpărtăşită sau o despărţire cu năbădăi! Copleşiţi de intensitatea emoţiei, unii dezvoltă tendinţa de-a vorbi în termeni care se anulează reciproc. Un exemplu concludent oferă 3rei Sud-Est, într-un cântec în care îndrăgostitul invocă o imposibilitate logico-temporală: „ATUNCI când îţi va fi mai greu, / Să te gândeşti la mine MEREU”. Andra – o ştiţi, cea cu submersia ritualică în oceanul iubitului – ridică ştacheta filozofemului sentimental la o cotă spre care se încumetă doar performerii excepţionali: „De când ai plecat, / Zilele mele trec întruna”. Alături i se află Sexxy, şi ea citată anterior, care de data asta se cam încurcă în impresii şi dă naştere unei ziceri nedumeritoare: „Vreau să te întorci la mine, / Fără tine mi-este bine”. Cu toate acestea, Sexxy nu izbuteşte şpagatul Selenei, care trage aer în piept şi decide ferm: „Te vreau oriunde-am fost”. În schimb, ea nesocoteşte concordanţa modurilor şi timpurilor verbale cu aceeaşi dezinvoltură ca Romeo Fantastick, autointitulatul rege al manelei porno, care îşi face însă timp – laudă lui – şi pentru concluzii lacrimale: „Dac-aş şti c-o să te pierd, / Îmi smulg inima din piept, / Că te iubesc permanent”.
E greu să scrii texte muzicale în tranziţia românească? Aşa s-ar părea. Raţiunile prozodice şi lipsa de inspiraţie a textierilor dau naştere frecvent unor ghiveciuri indigeste, în care nimereşti peste Marco Polo, Dumnezeu, Stelian Ogică, Traian Băsescu, Havana, Răzvan Lucescu, Elodia şi – vezi titlul articolului – Mika Hakkinen. În privinţa cântecelor de dragoste, textele acestora ilustrează o lacună observabilă în mai toate zonele vieţii publice: simţul ridicolului. „Merge şi-aşa”, deviza ocrotitoare a flotilei carpatine de inepţii, e scrisă citeţ şi poate fi văzută oriunde. Iată de ce reflexele parodice ale publicului nu-şi mai au rostul. Nu poţi caricaturiza o caricatură, la fel cum – vorba lui Bogdan Olteanu – nu poţi da drept la replică la un drept la replică. Poţi doar să arăţi cu degetul şi să râzi. Consolarea e palidă, de acord, dar măcar avem posibilitatea (poate chiar obligaţia, cine ştie?) de-a ne exersa ironia şi de a-i spune imposturii pe nume. Când Daddy Fizz se laudă că în copilărie interpreta sonate de Merlucius, e de datoria noastră să-l informăm că bate câmpii. Când Costi Ioniţă conchide că nu ascultă toată lumea numai Schopenhauer, trebuie să-l rugăm să rămână la manelele lui. Dacă n-o vom face, vom ajunge să cedăm. Iar cedând, vom crede peste ani că Sexxy are stofă de poetă şi că toată lirica românească nu valorează cât două dintre versurile ei: „În frigider e-o singură bezea, / Dar vine seara şi e bine-aşa”.
