Ce bine e că atunci când lumea se uită urât la noi avem, totuşi, pe cine să dăm vina.
Intraţi pe site-uri şi forumuri şi mergeţi la comentarii. Cum internetul ne lasă să fim liberi, acolo se slobozesc tot felul de oameni, care, altminteri, au şi ei problemele lor. Şi ce poate fi mai convenabil decât să ai la dispoziţie o etnie pe care o poţi arăta cu degetul pentru toate mizeriile, hoţiile şi umilinţele din jurul tău? Ţiganii ne strică imaginea în lume, ne strică copiii, ne strică limba, ne poluează muzica, ne zgârie maşinile cu cheia şi ne fură CD playerele, ne înjură, ne scuipă cu seminţe în cap şi ne taie.
Am citit recent un text compus cu adânc dispreţ faţă de ţigani şi de regulile gramaticale de către un domn care face act de prezenţă în Parlament şi spam pe net. Textul, chipurile o scrisoare a unui presupus amic elveţian, deplânge faptul că românii se lasă călcaţi în picioare de romi, care au ajuns să domine cultura şi subcultura de la noi, făcând ca elveţienii şi alte popoare mai blonde să creadă că românii sunt ţigani.
Tot de curând am avut plăcerea să am un civilizat schimb de mesaje cu reprezentantul unui mall din Piatra Neamţ, de unde un angajat al stabilimentului dăduse afară doi copii ai străzii cărora un client le cumpărase, din milă, de mâncare. „Suntem călcaţi în picioare în propria ţară de diferite minorităţi (evit să le numesc)”, mi-a scris domnul Mihai. „Dacă cumva acţionăm asupra lor ei invocă Drepturile Omului şi atunci ne-au pus cu botul pe labe”, a adăugat el.
Mulţi dintre studenţii la jurnalism pe care i-am întâlnit în întreaga ţară, tineri isteţi, talentaţi şi plini de dorinţa de a schimba lumea, ştiu clar că ţiganii sunt hoţi, murdari, mincinoşi şi, bineînţeles, de vină pentru că imaginea României în lume e proastă. E tare greu să le explici unor copii – ce au învăţat să numere cu „Toţi ţiganii să se-nece” şi care vin din localităţi unde romii sunt paria – că nu e bine ca în ştire să spui că cei doi hoţi erau ţigani. Pentru că în acest fel culpabilizezi o întreagă etnie şi, în plus, dacă n-ar fi fost ţigani n-ai fi scris că sunt români.
Cunosc pe cineva care-ţi spune dintr-o privire dacă omul din faţa ta e ţigan (se pricepe şi la evrei, dar parcă mai puţin). E şi asta o artă. „Cred că tata e puţin ţigan”, mi-a spus ea odată. Dar nu era sigură.
Eu, unul, nu pot să recunosc un ţigan numai după faţă, în afară de cazul în care are pielea mai închisă la culoare, dar şi atunci stau şi mă întreb dacă nu cumva vine din Pakistan sau de la solar. Uite, de exemplu, ştiu un tip, un bărbat frumos, cu mult succes la gagici. E ziarist. Dacă nu l-aş cunoaşte, eu nu mi-aş da seama că e ţigan, decât, poate, dacă mi-ar spune de foarte multe ori – aşa cum şi face – „Mânca-ţ-aş gura ta”.
Deci tipul ăsta s-a dus odată, când era puşti şi încă nu era ziarist, la o fată acasă. Fata îl plăcea, el o plăcea. S-au uitat la nişte poze, au vorbit. La un moment dat, tatăl fetei a venit acasă. Fata i l-a prezentat pe băiat. Tatăl s-a uitat la băiat şi a zis: „Afară cu borâtul ăsta din casa mea!”.
Concluzia e simplă: tatăl era unul dintre oamenii aceia care recunosc un ţigan dintr-o privire.
Mai târziu, devenit între timp ziarist, omul (care n-are un nume atât de interesant ca Popescu Pele Santos De l’April, aşa că nu vi-l zic) a plecat într-o zi, trimis de redacţie, într-un sat de ţigani de prin Oltenia, ca să facă un reportaj. A scris un reportaj foarte frumos şi l-a trimis la ziar. A doua zi, când a apărut articolul, editorul lui schimbase câte ceva. Acolo unde el scrisese „copii”, apărea „puradei”. Acolo unde el scrisese „femei”, editorul optase pentru „pirande”. Acolo unde el scrisese „bărbaţi”, editorul schimbase în „balaoacheşi”, „tuciurii” sau alţi termeni din aceeaşi familie. Editorul a mai schimbat şi alte lucruri, nu prea multe, pe ici, pe colo. Articolul trimis de ziarist era serios şi era despre nişte oameni. Articolul apărut în ziar era o bătaie de joc şi era despre nişte balaoacheşi şi pirande cu puradei.
Omul a muncit, a mers la cursuri, a strâns din dinţi prestând o grămadă de timp pe gratis prin redacţii şi, când a devenit ziarist cu acte în regulă, a constatat că despre ţigani nu se poate spune decât o singură poveste. Cum ar veni, s-a înecat ca ţiganul la mal.
Şi totuşi, românii sunt fascinaţi de ţigani. Serialul Regina sparge, aşa cum au făcut-o, înaintea lui, Inimă de ţigan sau Clanul Sprânceană. Adevăraţi monştri sacri ai actoriei româneşti se înghesuie să prindă un rol care să le ofere ocazia de a vorbi cu dăh, băh, hăh şi făh (cu haş mut, OK?). Televiziunile dau năvală la chiolhanurile organizate de regi şi împăraţi ai romilor. Lumea joacă pe la nunţi pe vocile unduitoare ale lui Vijelie, Minune, Guţă sau Puştiul, săh moarăh duhşmahnii loor.
Oare dă ce?
Eu zic că sunt două părţi ale banului din salbă aici. Pe de o parte, ţiganii fascinează pe toată lumea. Dacă stăm să ne amintim, marea literatură universală e plină de ei, ca să nu mai vorbim de faptul că muzica şi dansurile lor electrizează întreaga planetă. De altfel, unul dintre puţinele produse de succes ale României pe piaţa internaţională, în ultimii ani, este muzica ţigănească.
Pe de altă parte, multe dintre ţigănelile pe care le vede lumea pe la televizor nu sunt, de fapt, ţigăneli de la mama lor. Dan Condurache NU E ŢIGAN (sau, mă rog, nu-mi pare mie, dar vă spuneam că nu mă pricep). Şi nici Mitică Popescu nu e, oricât de mare actor ar fi. Ţiganii nu vorbesc aşa. Lumea vede, de fapt, nişte caricaturi, iar acest lucru alimentează un complex de superioritate şi satisface, până la urmă, nevoia de divertisment (notă pentru cititorul de Esquire: ştiu că NU te uiţi la serialele astea; nici eu nu mă uit, dar când zapez mai dau peste ele. Nu stau mult acolo, că îi văd pe ăia cum ţipă şi schimb repede postul. Şi ştiu că şi tu faci la fel, ceea ce înseamnă că măcar ştii despre ce vorbesc, mânca-ţ-aş).
Telenovelele care au ca subiect intrigi din universul romilor fac rău, pentru că sunt formate din stereotipuri, zicea de curând, în Adevărul, antropologul Delia Grigore, lector la Universitatea din Bucureşti. „Ele cultivă stereotipii pozitive, dar mai ales negative – romii prezentaţi sunt gălăgioşi, ţipă, sunt o lume colorată, pistruiată... Răspund unui orizont de aşteptare alimentat de presă.”
Cu alte cuvinte, ce facem noi cu ţiganii seamănă foarte tare cu ceea ce a făcut presa italiană cu românii: luăm cazuri particulare şi le generalizăm; luăm universul lui Budai Deleanu şi-l transportăm între blocurile din Bucureşti.
Sigur, e adevărat că puşcăriile sunt pline de ţigani. Însă procentul infractorilor e mic, raportat la întreaga populaţie de romi. În plus, marile hoţii din România, tunurile de miliarde, nu au fost şi nu sunt opera ţiganilor.
Nu e nici o diferenţă între un român cinstit care aude, când merge în Europa, că toţi românii sunt hoţi şi un ţigan cinstit care aude, la el în ţară, că toţi ţiganii sunt ciorditori. Aşa cum nu e nici o diferenţă între un ţigan tembel şi un român tembel ori între un ţigan bandit şi un român bandit, în afară de faptul că, poate, ţiganul zice mai des „mânca-ţ-aş”.
Până la urmă în toată ceaţa asta a miturilor şi şabloanelor, ne scapă ceva fundamental printre degete, şi nu e vorba de portofel. Că ne place sau nu, ţiganii fac parte din cultura şi fibra acestei ţări. Însă pentru mulţi români ei sunt doar o pată albă pe hartă. În Adevărul, Delia Grigore dădea vina pe presă. Nici măcar scenariştii telenovelelor, spunea ea, nu s-au obosit să angajeze consultanţi romi. Apar acolo, de exemplu, ţigani în rulote, ca în Germania sau SUA, deşi la noi ei n-au avut niciodată aşa ceva. „Este prea multă comedie de prost gust şi (sunt) prea puţine adevăruri culturale despre cultura romani”, zicea antropologul, care ar dori ca televiziunile să prezinte filme despre mişcarea romilor, despre robie sau Holocaust.
Puţini ştiu, astăzi, că ţiganii au fost eliberaţi din robie relativ recent, că boierii aveau drept de viaţă şi de moarte asupra robilor, că uneori despărţeau mamele de copii şi fraţii de fraţi, pentru a-i vinde, sau că în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a existat şi un Holocaust al ţiganilor. Rareori se mai găseşte cineva care să explice, în presă, că migraţia romilor spre oraşe s-a produs din cauza dispariţiei meseriilor tradiţionale şi a muncilor sezoniere în agricultură.
Presa abundă în relatări despre grozăviile comise de romi (nu de români) în străinătate, despre bătăi cu săbii, crime odioase sau extravaganţe marca Guţă şi compania. Sunt, desigur, destule asemenea subiecte, iar ele nu implică cine ştie ce efort, pentru că vin singure către jurnalişti. Atunci când scriu despre subiecte din comunităţile de ţigani, ziariştii preferă, adesea, să scoată în faţă latura exotică, nu pe cea umană.
Pocniţi în frunte de resentimentele vest-europenilor, e comod să arătăm cu degetul spre ţigani, fără să ne punem întrebarea de ce, dintre toţi romii din Europa, doar ai noştri par să ţină afişul. Când auzim că „ţiganii din România” fac şi dreg şi ne strică imaginea, poate ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva problema nu e la „ţigani”, ci la „România”.
Romii, ţiganii şi românii
Din moment ce „ţigan” devine uneori un epitet depreciativ, e de înţeles de ce unii reprezentanţi ai etniei preferă cuvântul „rom”. La o adică, nici mie nu mi-ar conveni să mă duc în Italia şi să tot aud „ce român e ăla!”, adică ce hoţ sau ce tâlhar.
Codul meu e următorul: în situaţii în care ar putea apărea dubii în privinţa modului în care folosesc cuvântul „ţigan”, prefer să utilizez termenul „rom”.
Când nu există riscul să creadă cineva că aş avea ceva cu ţiganii (cum este şi articolul alăturat, în care combat vajnic rasismul), folosesc, fără nici o problemă, cuvântul care-mi vine mie mai bine. Pentru că eu cred că ţiganii sunt mişto, mânca-ţ-aş.
Aşa cum există ţigani care nu-şi asumă etnia (Ion Iliescu? Adrian Năstase? Victor Piţurcă?), probabil din aceleaşi motive pentru care unii români se duc în străinătate şi zic că sunt bulgari, există şi ţigani care şi-o exhibă falic (Mădălin Voicu). Şi mai există din aceia care sunt „nu secreţi, dar discreţi”. Dintre cei din urmă, destui intră în categoria „români mari şi faimoşi”: Adrian Pintea, Ştefan Bănică (ambii), Jean Constantin, Maria Tănase, Barbu Lăutaru, Anton Pann, Johnny Răducanu, Aura Urziceanu, Sile Dinicu, Damian Drăghici.
Eu, unul, până nu demult habar n-aveam de unii dintre ei că sunt ţigani. Avem obiceiul ca, atunci când apare un individ excepţional, să-i trecem sub tăcere etnia. Iar ţiganii n-au întotdeauna norocul lipovenilor sau ungurilor. Pe mulţi îi cheamă Ionescu sau Popescu, nu Paţaichin sau Bölöni. Ceea ce, probabil, îi face pe unii să-şi boteze copiii Pele Santos De l’April.
