Până la urmă, stereotipurile geografice sunt bune – atâta vreme cât ne ajută să înţelegem cine suntem şi ce nu vrem să fim.
ÎN TABERELE COPILĂRIEI mi-am dat seama că trebuie să am grijă ce răspund când mă întreabă lumea de unde sunt. „Dinamovistu’ naibii!”, mi-au strigat niște ardeleni la Eforie Sud, unde se ţinea tabăra internaţională Cravata Roșie. M-am integrat până la urmă în echipa de fotbal a salonului (așa se numeau dormitoarele de câte douăzeci de paturi), dar am avut ceva probleme până mi-am convins coechipierii că nu ţineam cu Dinamo1.
Mai puţin succes am avut acum vreo unsprezece ani, la Timișoara, când am încercat, într-o seară, să dau un telefon din holul unui hotel din centru. Am rugat-o pe domnișoara de la recepţie, mi-a spus, zâmbitoare, că nu-i nici o problemă, însă am făcut greșeala să precizez că sun la București. Mi-a spus că nu se poate și a rămas neînduplecată. Și acum mă mai amăgesc cu iluzia că, poate, avea ordine clare să nu permită telefoane interurbane.
Cu o altă ocazie, la Pitești – adică, ce mai, la fraţii bucureștenilor de la capătul autostrăzii – am fost singurul tras pe dreapta de un garcea, după ce am trecut de o intersecţie; și, desigur, singurul cu număr de București din tot șirul de mașini. Și, chiar dacă o fărâmă de conștiinţă îmi spune că, poate, forţasem într-adevăr galbenul, deși nu văzusem semaforul (trecea un autobuz prin dreptul lui), eu sunt și astăzi convins că miliţianul era de fapt moldovean și că îi răzbuna pe toţi vasluienii înjuraţi pe nedrept în cruntul trafic din capitală.
Adevărul e că, de multe ori, bucureștenii și-o caută cu lumânarea. Și nu mă refer la bucureștenii stabiliţi aici din alte părţi, ci la bucureștenii get-beget – o specie aparte de sudiști, alintaţi, în special în Ardeal, cu porecla „mitíci”.
Ce este, însă, un bucureștean adevărat? O definiţie simplă este greu de dat, așa că trebuie să recurgem la exemple.
(1) Pentru cei 2% dintre cititori care ţin cu Dinamo: da, lumea vă urăște.
Un bucureștean adevărat, de pildă, interpelează un bucureștean de pripas astfel: „Bă, ăla, tu, când ai venit la București, săreai șinele de tramvai să nu te curentezi!” Dacă faci parte dintre cei care nu s-au născut în Capitală, dar au avut lipsa de inspiraţie să se mute aici și încă n-ai auzit fraza de mai sus, înseamnă că n-ai avut în preajmă bucureșteni adevăraţi. Aceștia sunt, de regulă, din Dristor, au o pereche de bunici la Dorohoi și cealaltă la Filiași, iar cea mai bună idee de petrecere a timpului liber li se pare un grătar cu manele la Bragadiru. De fapt, asta cred timișorenii despre orice bucureștean. Care timișoreni, știe orice bucureștean, sunt cam bătuţi în cap și ascultă numai muzică sârbească.
Iar dacă, așa cum spunea regizorul David Cronenberg, toate stereotipurile sunt adevărate, ce se întâmplă, fraţilor, cu naţiunea română?
Să vedem: bucureștenii sunt bădărani și aroganţi; oltenii sunt proști și leneși; moldovenii sunt împuţiţi, proști și leneși; ardelenii sunt lenţi; bănăţenii sunt lenţi, proști și aroganţi. Și așa mai departe.
SUNTEM AȘA DE preocupaţi de etichetarea conaţionalilor din diverse zone, încât am uitat să inventăm stereotipuri negative la adresa popoarelor vecine, așa cum fac toate naţiunile care se respectă.
De ce n-avem și noi belgienii noștri, așa cum au franţujii și olandezii2? Ia gândiţi-vă ce lucruri de ocară zicem noi despre bulgari. Că au ceafa groasă? Vax. Despre sârbi: că sunt încăpăţânaţi și violenţi? Păi asta e ditamai lauda. Despre unguri: că vor Ardealul – și în rest?! Despre ruși: că ne-au luat Basarabia și ne-au adus comunismul pe cap? Păi aici tot noi suntem ăia fraieri. Nici măcar niște bancuri mai de Doamne-ajută despre vecinii noștri nu am fost în stare să născocim. Toate bancurile noastre cu unguri sunt, de fapt, despre Funar.
Îţi mai amintești de Sabin Gherman și eseul lui, „M-am săturat de România”? Caută-l pe net și citește-l sau recitește-l. E fain scris. Plin, de altfel, de stereotipuri. Iată ce zice, între altele, despre ţara mitícilor:
„Bucureștiul, acest loc în care genialul tebecist se pupă cu analfabetul miliardar, a învăţat toată ţara că se dă. «Se dă carne». «Se dă ouă». Se dă. Mentalitate de moluscă. Aici nu ai drepturi, ci complezenţe. Aici se mănâncă seminţe de bostan, se vorbește cu «este mulţi» și lumea în general se naște, se înmulţește și moare.”
În esenţă, acum vreo nouă ani Gherman spunea că, la câtă bădărănie e în România, preferă să fie transilvănean. Și aducea, subtil, și un argument economic, și anume că Bucureștiul papă banii restului ţării, că doar bugetul de stat îi alocă o sumă mai mare decât întregului Ardeal.
De fapt, dincolo de toate stereotipurile locale românești, adevărata bătălie a preconcepţiilor se duce între Ardeal și Regat. Dincolo de fireasca pizmă pe care o nutrește provincia faţă de capitală, în orice ţară europeană, aici avem de-a face cu priviri piezișe la scară istorică, așa, ca de la colonie de imperiu la colonie de (alt) imperiu. Unii, formaţi, cum zice și domnul Gherman, la școala nemţilor, a austriecilor și a ungurilor. Ceilalţi, îmbrăţișaţi contagios de Orient, turciţi, poluaţi. Să fim serioși. Indiferent de cauze, realitatea e că Ardealul s-a contaminat demult de miticism. Nicăieri în restul ţării n-am văzut taximetriști mai maneliști ca la Sibiu, iar șpaga și „mica înţelegere” românească funcţionează la fel la București, la Craiova, la Reșiţa, la Iași, la Constanţa și la Baia Mare.
În condiţiile astea, chiar că e bine că ne putem refugia, totuși, în stereotipuri, pentru a salva aparenţele și a ne amăgi că, de fapt, suntem diferiţi. Preferăm să credem că alţii sunt leneși, proști, curve sau măgari, pentru că în felul ăsta ne simţim mai bine faţă de propria persoană. Iar geografia, desigur, ne ajută, pentru că e mult mai comod să faci mișto de unul cu care nu împarţi ograda. E bine, la o adică, să poţi da vina pe altul pentru bubele pentru care, altminteri, s-ar putea găsi cineva să te arate chiar pe tine cu degetul.
(2) Știţi diferenţa dintre un belgian de la ţară și unul de la oraș? Ăla de la oraș scoate vasele din chiuvetă înainte să facă pipi (banc franţuzesc sau olandez).
Și, chiar dacă în popor se zice că omul sfinţește locul, percepţia noastră e de multe ori pe dos: punem eticheta pe om în funcţie de locul în care se află. Ești moldovean? Înseamnă că-ţi place Iliescu. Ești constănţean? Du-te d’acilea, cu taxa ta de intrare în Mamaia cu tot. Ești din Caracal? Vai de mama ta, prostovanule.
Până la urmă, nici nu mai contează cine ești și de unde vii, ci unde locuiești, pentru că stereotipurile ne îmbrăţișează și ne adoptă fără discriminare. Cunosc un băiat care s-a născut la Brăila, a locuit o vreme la București și s-a stabilit în cele din urmă la Cluj. Vorbește și se comportă ca un ardelean din tată-n fiu, până într-acolo încât până și pe messenger își începe frazele cu „Mno”. Pentru clujeni, probabil, mitícul din el se dă câteodată în fapt. Pentru regăţeni, pe de altă parte, e un clujean autentic, cu vorba și mintea domoală. După același principiu, o să ajungem să spunem despre fotbaliștii echipei CFR din același oraș, în majoritate portughezi, brazilieni și argentinieni, că n-au performanţe pentru că, normal, se mișcă prea încet, că doară toţi sunt ardeleni.
Acuma, revenind la întrebarea de mai devreme: care-i faza cu naţiunea română, în condiţiile în care fiecare zonă istorică e plină de defecte în ochii celorlalte? La o primă vedere, situaţia e albastră: dacă naţiunea este suma tuturor particularităţilor indivizilor care o compun, atunci românii sunt toate aceste defecte la un loc. Haideţi, însă, să stăm strâmb și să judecăm drept: dacă vedem la ceilalţi ceea ce nu ne-ar plăcea să vedem la noi, atunci înseamnă că nu am vrea să fim, de exemplu, hoţi, bădărani sau proști.
Adică războiul surd al stereotipurilor negative are proprietăţi profilactice: ne ajută să înţelegem cine suntem și ce nu vrem să fim și ne avertizează asupra propriilor noastre defecte. Ce om normal la cap vrea să fie un mitíc pentru care cea mai mare realizare în viaţă e că s-a născut în Capitală? Și câtă minte îţi trebuie ca să te crezi mai cu moţ decât alţii doar pentru că în satul tău toate casele au porţi înalte de doi metri?
Naţiunea, cu alte cuvinte, ar putea fi suma opusurilor defectelor pe care le aruncăm în cârca altora. Românul e virtuos, iute, cinstit, deștept, frumos și devreme acasă; sau, dacă nu e, măcar i-ar plăcea să fie3.
(3) Ai observat că toate stereotipurile pozitive se referă la „români”, pe când cele negative vorbesc despre „munteni”, „ardeleni”, „moldoveni” etc.? Oricât ar fi de prost un nativ al unei anumite zone, potrivit unui stereotip, românul e isteţ, potrivit altuia. Ceea ce naște fracturi logice de tipul „Ardeleanul e bleg, dar șmecher”.
Imaginea României in lume >
UN AMIC DE-AL MEU, jurnalist plimbat prin lume, corespondent la Bucureşti pentru mai multe instituţii de presă occidentale, obişnuieşte să spună că
nu există, cel puţin în zona noastră, un popor mai obsedat de imaginea sa în exterior decât românii. Pe bulgari sau pe unguri, zice el, n-o să-i vezi că nu iau o măsură care le-ar face bine doar pentru că ar putea exista pericolul ca imaginea ţării lor în lume să aibă de suferit.
Nu ştiu dacă spaima cu „o să râdă lumea de noi, maică” e o trăsătură tipic românească, dar am auzit de prea multe ori placa asta cu imaginea României în lume ca să nu mi se aplece. La urma urmei, stereotipuri negative există despre orice popor, dar, dacă ştiu despre irlandezi că sunt beţivi, despre olandezi că sunt zgârciţi şi despre greci că sunt pidosnici nu înseamnă că o să mă mir atunci când o să văd vreunul comportându-se în discordanţă cu ceea ce se spune despre stirpea sa (totuşi, un olandez care să facă cinste e rara avis). Nu cu mult timp în urmă, de fiecare dată când se scria despre România în presa occidentală, tot patriotul sărea în sus doi metri, revoltat: „Iarăşi copiii străzii! Iarăşi câini vagabonzi! Iarăşi căruţe!”. Păi despre ce să fi scris jurnalistul occidental, dacă nu despre lucrurile pe care le vede cu ochiul liber, pe care nu le vede la el în ţară şi pe care nu le vedem noi, pentru că ne-am obişnuit într-atât cu ele, încât ni se par normale? Despre miracolul economic românesc? Despre Olimpiada de la Bucureşti?
Mai nou, am învăţat, uşor-uşor, să ne exploatăm petele negre, am început să ni le expunem fără complexe şi, iată, primele roade se văd: premii şi articole pozitive, de exemplu, la adresa filmelor româneşti ce înfăţişează lucruri de toată jena („o să râdă lumea de noi, maică”) din prezentul şi trecutul nostru apropiat, precum sistemul sanitar kafkian sau măsurile comuniste anti-avort.
Acum aştept ca un regizor inspirat să facă un film românesc despre gimnastică. Sigur va lua Oscarul. Nu de alta, dar îmi amintesc cum la prima mea vizită în S.U.A., hăt în 1992, o colegă – intelectuală subţire, ce avea să ajungă, ulterior, colaborator apropiat al unui preşedinte – a fost întrebată la o recepţie oficială, pe tonul cel mai firesc, câţi ani de gimnastică făcuse. Ca să vedeţi cum ne-a stricat Nadia imaginea în lume.
