La jumătatea anilor ’90, trupa Genesis scotea albumul Invisible Touch, care cuprindea hitul Land of Confusion. Piesa, echivalentul muzical al pamfletului, era însoţită de un videoclip foarte popular, în care câteva păpuşi cu figuri de politicieni defilau pe ecran. În plin război rece, Phil Collins, Mike Rutherford şi Tony Banks îi luau de guler pe politicieni – de la Margaret Thatcher la Gaddafi, de la Reagan la Shimon Perez, de la Gorbaciov la Helmuth Kohl – şi le imputau deruta care sufoca planeta. Tărâmul confuziei nu luase conturul unei ţări anume şi nu avea graniţe. După două decenii de zburdă neîngrădită, România simte că a venit momentul să-şi revendice titlul de Ţară a Confuziilor. Are argumente? Oho.
Românii fac puţin fiindcă vorbesc mult. Se risipesc în păreri, iar când trebuie să intre în acţiune sunt vlăguiţi şi nu se pot dezlipi de scaunul de pe care dezbat soarta naţiei în materie de politică, meteorologie, fotbal, agricultură şi femei. Au aplombul, zumzetul şi voioşia chibiţului de profesie; în schimb, le lipseşte hotărârea celui care ştie că vorba fără faptă e apă de ploaie. Mai grav, părerile nu par să fie urmarea judecăţii limpezi, ci – de multe ori – a debusolării. O naţie care a rătăcit nordul emite râgâieli cu iz de mujdei şi ifose de diamante sapienţiale. Un ambalaj sclipitor îmbracă un vid deprimant. Deruta se manifestă la intensităţi diferite, însă are de fiecare dată aceleaşi cauze: şubrezenia instrucţiei din şcoală, batalioanele de gângavi de la televizor şi pierderea criteriilor. Confuziile mărunte dau tabloul de ansamblu al unei populaţii nesigure şi gureşe, gata să se contrazică pe teme pe care nu le stăpâneşte, să simuleze dezbaterea şi să pună în locul ei gargara sau zgomotul. Dacă ar trebui să-şi aleagă un filozof în care să se regăsească, probabil că România ar opta pentru Confuzius.
Principala trăsătură a confuziei româneşti e capacitatea de-a apărea pretutindeni. Nici un domeniu nu e ferit de năvala ei. De la politică la vocabular, de la traducerea filmelor la literatură şi de la discursul public la legislaţie, totul pare intrat sub stăpânirea acestui monstru ubicuu, care se pricepe să-i împingă pe oameni în fundături. Vizuală, comportamentală, lexicală sau de altă natură, confuzia românească spune povestea unei naţii neatente, superficiale şi fudule. Partea proastă e că nimeni nu mai pune la suflet încurcăturile pe care le provoacă lacunele sau educaţia urechistă. Totul pare pasabil, nimic nu merită îngrijorări prelungite. Confuzia de termeni, unul dintre derapajele predilecte ale românilor, produce fără pauză. Nu trece zi în care să nu auzi gogomănii din gura celor lipsiţi de proprietatea cuvintelor. Nu mai există două sensuri, ci trei. Propriului şi figuratului i se adaugă – apăsat şi trufaş – impropriul. Confuzia de termeni şi confuzia de sensuri, cele două orfeline din azilul mentalului românesc, defilează pe lângă urechi, dar de multe ori se înfig şi rămân în creier.
Lista lufturilor e chinuitor de lungă – asta şi fiindcă românii privesc dicţionarele de la distanţă, refuzând să se atingă de ele în virtutea unei superstiţii greu de înţeles. La capitolul confuziilor semantice e înghesuială mare. De pildă, pentru optzeci la sută din populaţia României, „lucrativ” e totuna cu „laborios”; doar unu din patru conaţionali ştie că „lucrativ” e sinonim cu „rentabil”. Nici „fortuit” nu are o soartă mai bună. El e folosit ca echivalent snob al lui „forţat” de multă lume cu pretenţii, inclusiv de un antrenor colindat de gândul prozei, autor de panseuri gen: „Am fost silit să facem două schimbări fortuite”. Dacă le spui acestor oameni că „fortuit” înseamnă „întâmplător”, ridică din umeri: ei, şi? Mesajul se-nţelege şi aşa. La rândul său, „audienţă” a ajuns să fie întrebuinţat în loc de „auditoriu” („Avem o audienţă numeroasă”), iar „audiţie” în loc de „probă” („Am dat o audiţie pentru rolul Julietei”), semn că învăţarea limbii engleze poate avea şi efecte secundare. În fine, Rodica Zafiu n-are decât să scrie o teză de doctorat despre pervertirea cuvântului „locaţie” şi tot nu va emoţiona pe nimeni. „Locaţie” va fi folosit mai departe cu sensul de „loc” de toţi românii care n-au aflat că forma cea mai simplă de respect e vorbirea cuviincioasă a limbii materne. Şi care cred că „bona fide” se referă la o fidea de calitate.
Un alt palier al confuziei semantice e rezervat substantivelor proprii. Aici intră în scenă o categorie capabilă să ilustreze ca nimeni alta deriva criteriilor: vedeta. Chestionată pe tema ravagiilor făcute de El Niño, Loredana fostă Boncea, fostă Groza şi identificabilă acum doar prin prenume, şi-a exprimat admiraţia pentru fenomenul meteorologic, văzând în el un demn urmaş al lui Enrique Iglesias şi un minunat cântăreţ de muzică latino. E riscant s-o bănuieşti pe Loredana de umor şi să crezi că a vrut să-l ironizeze pe juniorul Iglesias şi să-l considere o catastrofă egală cu El Niño. Replica ei denotă ignoranţă, dar nu de orice fel, ci ţanţoşă, guralivă şi cotropitoare. Lângă Loredana se aşază Irina Loghin, inamica neîmpăcată a răufăcătorului Rasdaq, pe care a declarat public că l-ar dori întemniţat de îndată ce i se va fi dovedit implicarea în malversaţiuni. Cele două preotese ale inepţiei pălesc totuşi prin comparaţie cu fotbalistul Claudiu Răducanu. Acesta a primit îndatoritor întrebarea-capcană a unui reporter – „Canicula a ucis trei oameni în ultimele zile. Ce părere ai?” – şi a răspuns fără un rid pe frunte: „Sper ca poliţia să-şi facă datoria şi să-l prindă”. Fireşte, nu era prima dată când Răducanu încurca borcanele. Atacantul apucase deja să declare că nu l-ar deranja să locuiască într-un blocnotes şi că iahtul e una dintre mărcile de automobil care-l atrag cel mai mult.
Lucrul care impresionează într-adevăr neplăcut în privinţa confuziei e deghizarea ei în vioiciune ştiitoare. Fenomenul se observă mai ales la televizor sau în sondajele de opinie. La începutul anilor 1990, Viorel Gaiţă a făcut aşa-zisul test al microfonului cu o parte din compatrioţi. Rezultatele au fost edificatoare: foarte puţini intervievaţi şi-au admis ignoranţa. Cei mai mulţi au perceput prezenţa microfonului ca pe o invitaţie la dat în stambă. Întrebările de genul: 1. „De ce credeţi c-a avut loc accidentul de pe artera aortă?”, 2. „Ce părere aveţi despre ambidextri?” sau 3. „I-aţi făcut cuiva de petrecanie?” au declanşat răspunsuri monumentale: 1. „Fiindcă poliţia nu-şi face datoria”, 2. „Nu ştiu, maică, eu sunt ortodox” şi 3. „Sigur că da, lui fiu-meu, după ce-a intrat la facultate”. La fel de perplexante sunt sondajele de opinie, un instrument care măsoară mai degrabă pâcla din mintea românilor decât acurateţea judecăţii lor. Autorii sondajelor pun de fiecare dată aceleaşi întrebări, printre care: „Aveţi încredere în actuala conducere?” şi „Credeţi că ţara se îndreaptă într-o direcţie bună sau greşită?”. Graficul nu suferă modificări majore de la un sondaj la altul: aceiaşi şaizeci la sută dintre repondenţi care dau credit conducerii sunt de părere că ţara se îndreaptă într-o direcţie greşită. Faptul că aceste răspunsuri se bat cap în cap completează tabloul de ansamblu, în care participanţii la sondaje se simt ocrotiţi de biserică, dar îi bombăne pe preoţi, sunt în favoarea monarhiei, dar nu acceptă întoarcerea regelui şi se declară buni creştini, dar sprijină reintroducerea pedepsei capitale.
E interesant că românii au găsit imediat consolarea în faţa acestei epidemii de necunoaştere. Riposta lor a fost fermă: haida-de, şi alţii sunt ignoranţi. De exemplu, americanii, dintre care trei sferturi cred că Marele Canion din Colorado se află în statul Colorado, când în realitate el se găseşte în Arizona. Unde mai pui că nici VIP-urile lor nu scânteiază. Fostul preşedinte Dan Quayle dorea să înveţe latineşte fiindcă-l păştea un turneu în America Latină, Britney Spears nu ştia dacă Australia e oraş sau continent, iar George W. Bush a părut surprins când a aflat că „majoritatea importurilor vin din alte ţări”. Acest obicei de a-ţi scuza carenţele prin lacunele celorlalţi e un pansament gata infectat, dar asta nu provoacă frisoane nimănui. Cine ciuleşte urechea recunoaşte imediat întrebarea unui personaj din Caragiale: de ce să nu avem şi noi faliţii noştri? Să-i avem, nu zic nu, dar nu atât de mulţi. Şi de gălăgioşi. Şi de siguri pe ei.
Confuzia vizuală are deliciile ei, fără discuţie. Ea combină informaţia prost sistematizată cu imprecizia şi năzăreala. Unora li se pare că-l văd pe X, când de fapt se uită la Y – fiindcă ţin neapărat să-l vadă pe X sau fiindcă nu le place neapărat de Y. Victor Rebengiuc povesteşte o scenă memorabilă din timpul filmărilor la Niki Ardelean, colonel în rezervă. Personajul pe care-l joacă iese dintr-o scară de bloc ca să-şi plimbe căţelul. Poartă uniformă, are o expresie sobră şi păşeşte agale. În cadru apare chiar atunci (exact ca într-o comedioară de la televizor, spre exasperarea regizorului) o sexagenară cochetă, care-l fixează cu privirea, surâde şi întreabă: „Sergiu?”. Rebengiuc intră în joc şi răspunde simplu: „Nu, Victor”. Sexagenara cade pradă confuziei: „Victor?! Victor şi mai cum?”. Simpatică ironie a sorţii, căci Victor Rebengiuc, nu altcineva dăduse glas unei păreri tăioase despre valoarea celui cu care fusese confundat („Nu m-aş duce la un film de Sergiu Nicolaescu nici dac-ar rula în holul blocului unde locuiesc”).
Omul care a avut parte de cele mai savuroase confuzii ale ultimului deceniu este, fără îndoială, Andrei Pleşu. Prietenul şi editorul lui, Gabriel Liiceanu, nu oboseşte să le relateze – în cărţi, articole sau dialoguri – şi să se amuze. Talia, barba şi apetitul l-au pus pe Andrei Pleşu în situaţia de a fi luat, pe rând, drept Radu Anton Roman, Ludovic Spiess sau chiar Luciano Pavarotti. Dincolo de imediatul confuziei se întrevede totuşi o explicaţie: Andrei Pleşu are entuziasmele culinare pe care le avea Radu Anton Roman, dar şi urechea muzicală (cine l-a ascultat ştie la ce mă refer) a celor doi tenori. Râzând la fiecare evocare a acestor prilejuri, Gabriel Liiceanu uită că a fost el însuşi victima câtorva confuzii. Aflat cândva într-un local din Răşinari, editorul s-a văzut abordat de un admirator care i-a solicitat un autograf. Obişnuit cu asemenea rugăminţi, Gabriel Liiceanu a dat să scoată stiloul, când fanul a licitat, pentru a fi sigur de succes: „Să ştiţi că vă citesc toate articolele”. Intrigat, Liiceanu a refuzat ipostaza: „Dar eu nu scriu articole”. Admiratorul n-a admis derobarea şi a pus lucrurile la punct: „Ei, lăsaţi, domnu’ Boda, nu mai faceţi pe modestul”. Mai mult, Gabriel Liiceanu a reuşit la un moment dat performanţa de-a fi confundat cu Andrei Pleşu însuşi, semn că uneori celebritatea joacă renghiuri inexplicabile.
Îngemănaţi în conştiinţa publică, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu au constatat cu stupoare că nici cărţile lor nu sunt scutite de confuzii. Şi de data asta carnavalul începe tot cu Pleşu. E celebră întrebarea unei cititoare care, nemaigăsind Despre îngeri în librării (din cauză că, vorba lui Vlad Zografi, „Îngerii lui Pleşu se vând în draci”), a sunat la secretariatul editurii Humanitas şi s-a interesat dacă mai există vreun exemplar disponibil din Despre ingineri. Lucrurile nu se opresc aici. La un an după tratatul de angelologie, Andrei Pleşu a publicat Comèdii la Porţile Orientului. Telefonul fără fir al publicului n-a funcţionat cum s-ar fi cuvenit, astfel încât, după câteva luni, volumul a fost rebotezat sub forma Aşa râd oamenii buni. O transformare atât de spectaculoasă nu s-ar fi putut justifica nici măcar prin apariţia cărţii respective în colecţia „Râsul lumii”. Fără să se descurajeze şi dovedind o admirabilă rezistenţă la şicane, Andrei Pleşu a scris mai departe. Cea mai nouă carte a domniei sale urmează să apară peste puţină vreme şi se intitulează Despre parabolele biblice. În fluxul intern al editurii, titlul a fost scurtat ca să încapă mai uşor în rubricile planului editorial şi a ajuns Despre parabole. Pe urmă cineva din editură fie l-a preluat neatent, fie l-a adaptat unei viziuni matematice despre lume şi viaţă, transformându-l în Despre paralele. Dar nici asta n-a fost de-ajuns. O mână gingaşă l-a mai modificat o dată, înzestrându-l cu o sănătoasă funcţionalitate şi făcându-l să aibă ceva din sonoritatea unui subiect de conversaţie între menajere: Despre perdele.
Credeţi cumva că în cazul lui Gabriel Liiceanu lucrurile au stat altfel? Aş. Confuzia a fost la ea acasă şi aici. Prima care a avut de suferit a fost Uşa interzisă. Cuiva i s-a părut că titlul nu are percuţia necesară şi că suferă de un anume deficit poetic, drept pentru care a făcut să răsară în conştiinţa publică varianta Ferestre deschise. Altcineva a considerat noul titlu excesiv de romantic, aşa că a meşterit la el până l-a făcut În spatele uşilor închise. Nici aşa n-a fost bine, din cauză că titlul acesta fusese dat de mult de John Erlichman unui bestseller politic. În plus, era momentul ca lumea să se hotărască: era uşă sau fereastră? Închisă, deschisă, întredeschisă, blocată, încuiată, zăvorâtă sau crăpată? A fost nevoie de strădanii şi de inspiraţia unui al treilea naş anonim, care a livrat într-un târziu soluţia de bun-simţ: Cu cărţile deschise. Printre legendele cu un sâmbure de adevăr ale Humanitasului se numără, de asemenea, vizita unui regizor de teatru sedus de ideea de-a pune în scenă Pistolarul lui Gabriel Liiceanu. La fel ca în cazul articolelor lui Iosif Boda, filozoful n-a recunoscut c-ar fi scris aşa ceva. Directorul a insistat, mirat şi el de această formă năprasnică de amnezie auctorială. Gabriel Liiceanu a apelat la deja amintitul Vlad Zografi, pe care l-a consultat cu privire la propriul palmares. „Am scris eu Pistolarul, Vlad?” „Epistolarul, Gabriel”, a dezlegat Zografi enigma. „Mă rog, pistolar, epistolar, tot acolo”, a conchis solomonic regizorul.
Confuziile în ceea ce priveşte titlurile de cărţi nu sunt o boală de tip nou. Ele tind să devină tradiţie în spaţiul nostru public. Cu ani în urmă, mă găseam în librăria Mihail Sadoveanu când un domn elegant a cerut Genetica lui Vasile Pârvan. Dacă adaug că foşti elevi de-ai mei au scris în extemporale despre Însemnare a călătoriei mele de Sile Dinicu Golescu, despre Învăţăturile lui nea Goe Basarab sau despre Mizerabilii lui Hugo al V-lea, cred că am spus totul. Sigur, nu trebuie să ne mirăm de boacănele elevilor, câtă vreme somităţile din minister încurcă numele personajelor când redactează subiectul pentru teza unică la română. Iar dacă suntem sinceri până la capăt, vom recunoaşte că ne-am obişnuit să trăim în confuzie. În fond, există oameni care nici în ziua de azi nu fac diferenţa dintre revoluţie şi puci. După cum au existat femei care, nimerite prin Piaţa Universităţii în iunie 1990, la aplaudat de mineri, şi văzând portretul cu papion al lui Eminescu, pe care-l scoseseră studenţii în balcon, şi-au dat coate şi au chicotit neîncrezător: „Pe ăsta vor să-l pună, dragă, în locu’ lu’ Iliescu?”.
