EXISTĂ O CHESTIE care se cheamă șoc cultural inversat. Adică nu-l ai când ajungi într-un loc străin, ci când te întorci la tine acasă. Am trecut de două ori prin forme ușoare ale acestei afecţiuni – șoculeţ cultural inversat, s-ar cădea să spun.
De ambele dăţi mă întorceam din SUA. Prin 1992, după un stagiu la două ziare americane, a doua zi de la întoarcerea acasă am intrat într-o tutungerie și am cerut o gazetă. Am plătit și am mulţumit frumos, zâmbind. Vânzătoarea m-a fulgerat cu o privire plină de ură și suspiciune. M-a
urmărit cu ochi crunţi, fără un cuvânt, până când am ieșit, încurcat, din magazin. A doua oară, prin 2001, reveneam după o perioadă mai lungă în care locuisem în Los Angeles, orașul decadenţei și promiscuităţii. Era vară în București. Prima fustiţă cu vedere la chilot m-a destabilizat puţin. Primele ţâţe abia strunite de un decolteu generos m-au făcut să transpir instantaneu. Fata de la pagina 5 m-a oripilat de-a dreptul. Feţele machiate strident,
aluziile sexuale din emisiunile televizate și lejeritatea cu care toată lumea părea să vorbească despre sex ca reţetă a succesului în viaţă m-au nedumerit. Mi se părea că am aterizat direct în Tailanda.
Problema nu venea din faptul că vedeam toate lucrurile acestea, ci din locurile în care le vedeam. Nu pe o stradă dedicată plăcerilor lumești, nu în emisiuni de la posturi specializate, ci mai peste tot.
Adevărul este că, orice ne-ar învăţa Hollywoodul și revistele mondene despre americani, ei formează o naţiune care cultivă decenţa. America a fost fondată și este controlată încă de puritani. Ceea ce înseamnă că libertinismul pe care îl vedem la televizor este de fapt atent limitat între anumite graniţe care nu îl lasă să pătrundă în mainstream decât la anumite niveluri. Același lucru se întâmplă, de exemplu, și în capitala europeană a indecenţei, Amsterdam, unde apucăturile deocheate nu prea depășesc graniţele celebrului cartier Red Light District.
Pe de altă parte, în spaţiul carpato-danubiano-pontic, unde vieţuiește un popor majoritar ortodox, cu frica lui Dumnezeu și valori perene pe care nu mai e nevoie să vi le înșir pentru că le știţi din manuale, sexul pare să fie cultivat la toate nivelurile. Ba mai mult, e promovat ca valoare naţională. Avem cele mai frumoase femei din lume, le spunem bărbaţilor occidentali, făcându-le complice cu ochiul. Până să se facă femeie serioasă, o tanti planturoasă botezată Mama Natură își expunea cu voluptate nurii prin emisiunile de dimineaţă ale unui post naţional. Modelul Monica Columbeanu,...
... măritată cu un bogătan care are de două ori mai mulţi ani decât ea și de două ori mai puţini centimetri, e admirat de legiuni întregi de copile; iar mamele o dau drept exemplu respectivelor copile. Toaletele sexy par să fie ţinută obligatorie la orice oră, în orice împrejurare. Există undeva o notă forţată în toată povestea asta? Sau sexualitatea exacerbată e o marcă naţională pe care trebuie să ne-o asumăm fără complexe?
Înainte să mă apuc de scris la textul de faţă, am lansat tema pe blogul meu și am invitat lumea să comenteze. Josephine mi-a scris că i-ar plăcea să folosesc, despre românce, expresia „au scăpat în Europa ca vacile în lucernă”. Și că „imaginea româncelor lasă de dorit”.
Georgiana crede că „e deja un truism să spunem că «sexu’ vinde bine», chiar dacă nu e pe faţă”. Publicitarii, scrie ea, „se răsfaţă la castinguri cu buclele și decolteul domnișoarelor care o preferă dulce, dulce, dulce și tare, tare, tare”. Media „te cheamă să obţii muncitorește un MAI EU de la PRO TeVeu în nesiliconatele lucii”. Iar de Anul Nou, Mama Natură „sare dezlănţuită din micul ecran și rostește agramat la multe an-uri”.
Cristina mi-a povestit despre sexul la ţară, unde „parcă e o altă realitate”, iar ceea ce le oferă tinerilor de acolo presa locală „bate Libertatea, de departe”.
Iar Bogdana mi-a explicat că, dacă ne apucăm să facem puţină antropologie media, off și online, „concluzia este că am ieșit din epoca de aur restanţieri la domeniul sexualitate. Mai toate resursele (pentru femei, nu mă bag în ale bărbaţilor) sunt calate pe tutoriale, sexeducaţie, soluţii de condimentare a relaţiei etc. etc., însă făcute arid și jenant (…). Cred că ne place mult exhibiţionismul pentru că ne roade nesiguranţa, însă nu avem curajul să gândim sexualitatea ca pe un «capitol» al vieţii noastre pe care să îl gestionăm coerent (...). E nasol, suntem o naţiune tristă și nesatisfăcută și numai din vina noastră”.
Acum câţiva ani, revista Vivid – o publicaţie lunară de limbă engleză, adresată în special străinilor din București – publica articolul unei americance care se declara complexată de femeile băștinașe. Acestea, scria cucoana, se îmbracă și se îngrijesc în așa fel, încât eclipsează orice reprezentantă
a Occidentului. M-am gândit să recitesc articolul în decursul documentării pentru acest subiect și am căutat „Romanian women” pe site-ul revistei, vivid.ro. Am dat de o adevărată enciclopedie de viziuni asupra femeii române văzute prin ochi străini – o sumedenie de articole, scrise de tot soiul de autori, pe care Andrew Begg, editorul revistei, ar face bine să le strângă într-un volum.
Într-un articol publicat în august 2006, Cristina Merrill, o româncă întoarsă în ţară după mulţi ani petrecuţi în străinătate, timp în care a făcut și Harvardul, zice că se simte nelalocul ei între românce. „Pun pariu că nici o prietenă de-a mea din Vest n-ar accepta să poarte, așa cum fetele din vânzări de aici poartă mândre uniformele lor promoţionale, cele mai strâmte și mai scurte ţinute de iepurași”, scrie ea. „Pentru ce, exact? Și, mai important, pentru cine?” Nu o fac, scrie Merrill, din proprie iniţiativă, ci adesea pentru că așa se cere și pentru că...
... se așteaptă de la ele să arate bine. „Cunosc destul despre concepţiile din România ca să spun că, de fiecare dată când femeile își exprimă liber personalitatea, refuzând să se «conformeze», sunt etichetate drept paria. Am crescut într-o tradiţie similară, întotdeauna s-a așteptat de la mine să fiu «fată bună». Și feminină, bineînţeles.”
Paul Wood, specialist în resurse umane, care ţine o rubrică permanentă în Vivid, povestește într-un alt articol despre reacţia româncelor cărora le spune aforismul misogin al lui Schopenhauer: „Doi bărbaţi care au aceeași meserie se simt într-o relaţie antagonică din rivalitate profesională. Toate femeile se simt într-o relaţie antagonică faţă de toate celelalte femei pentru că toate femeile au aceeași meserie”. Nu știu cu ce fel de dame conversează Paul în România, dar el zice că a repetat cuvintele filozofului în discuţii cu femei din clase sociale diferite, cu opinii politice diferite și vederi diferite asupra lumii. De fiecare dată, scrie el, reacţia acestora a fost un râs susurat, cel mai adesea urmat de remarca: „E adevărat”.
Wood spune că feminismul de tip american, care propovăduiește egalitatea în toate cele, n-are cum să pătrundă în România fie și doar pentru că există o condiţionare lingvistică: spre deosebire de anglo-saxoni, în română distingem foarte clar între genuri. Dar cea mai interesantă chestie pe care o zice specialistul în resurse umane e împrumutată de la o jurnalistă americană de origine evreiască, născută în Germania, Rosa Goldschmidt Waldeck, care a stat la București la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Fascinată de românce, ziarista, care își spunea Contesa Waldeck, zicea că, după secole de stăpânire otomană, acestea au, încă, „ceva de harem în ele”.
Andrew Begg, bossul de la Vivid, locuiește în România de peste un deceniu. Prin anii ’90, îmi povestește el la un ceai, un cunoscut de-al său, occidental aflat la post în România, s-a îndrăgostit lulea de o dansatoare pe care o întâlnise într-un sexy club. A sfârșit prin a se căsători cu ea și o căra mândru pe la toate seratele și recepţiile din lumea bună a Bucureștiului. Fata arăta superb și se înţolea cum nu se poate mai provocator. Tocuri cui, fustiţă terminată sub fund, știţi mersul. Urmarea era că, la reuniunile simandicoase la care participau, era imediat înconjurată de bărbaţi ce-și abandonau bucuros perechile îmbufnate. Ea se scălda cu plăcere în admiraţia necondiţionată a bărbaţilor, în timp ce soţul savura invidia cu care îl priveau cunoscuţii.
Româncele au ceva special, îmi mărturisește Andrew, și nu-mi dau prea bine seama dacă ce-mi spune e de bine sau de rău. Am impresia că el crede că e de bine. Ideea e că femeile din România se comportă într-un mod pe care în Occident nu îl întâlnești. Iar atunci când Andrew revine în ţară, după o vizită în străinătate, știe deja din sala de așteptare, după doar o privire, care dintre călătoarele care vor lua avionul spre București sunt românce și care nu. „Știi tu, tocuri înalte, machiaj încărcat și toate celelalte.”
După unii antropologi, latura frivolă a comportamentului femeii este de fapt un mecanism de perpetuare și menţinere a sănătăţii speciei. În anumite culturi cutuma este ca femeia să aibă mai mulţi parteneri, iar la unele triburi au loc împerecheri rituale cu câte 30-40 de bărbaţi. În acest fel se asigură diversitatea bagajului genetic.
Atunci când nu e vorba de bagaj genetic, pot fi la mijloc situaţii de criză. Amintiţi-vă de toate cărţile și filmele cu femei care își sacrifică onoarea pentru o cauză nobilă. Și gândiţi-vă la toate fetele noastre, ca și la moldovence, ucrainence sau rusoaice, forţate de sărăcie să se scoată pe piaţă.
Însă lucrurile sunt, desigur, ceva mai complicate. În societăţile tradiţionaliste, în care bărbatul deţine puterea, femeia se folosește de arme specifice pentru a supravieţui și pentru a corespunde așteptărilor. Trăim într-o ţară în care politica și economia sunt în mâinile bărbaţilor și în care, potrivit
studiilor, violenţa domestică e la cote înalte, iar concepţiile patriarhale asupra rolului femeii sunt larg răspândite.
Femeile exersează de obicei puterea nu direct, ci influenţând bărbaţii, observa Paul Wood în Vivid, reafirmând un adevăr valabil pentru orice societate dominată de masculi. Cu alte cuvinte, sexualitatea exacerbată din viaţa noastră publică și mentalitatea potrivit căreia sexul e o soluţie pentru a reuși sunt mai degrabă rodul închistării într-un model social misogin, decât marca libertăţii nelimitate de expresie și comportament. Sexul promovat de societatea românească este sec, mecanic și logic. Prezentat ca o soluţie: vrei audienţă? Bani? Putere? Oferă sex și le vei avea.
Există, însă, și excepţii. Același Paul Wood remarca faptul că româncele domină în firmele multinaţionale din România. Și că oamenii de afaceri străini cred, în general, că femeile sunt angajaţi mai buni decât bărbaţii, pentru că muncesc mai mult, sunt mai flexibile și se adaptează mai bine la noile mentalităţi ale economiei de piaţă. Ceea ce înseamnă că pot avansa în carieră fără să-și sacrifice feminitatea. Și ar mai fi o chestie: umblă vorba printre patronii occidentali de la noi că românilor nu le place să ia mită de la femei. În mod tradiţional, bărbatul plătește, nu?
Schimb de experienţă
AM PROFITAT de o vizită recentă la Amsterdam pentru a face o plimbare prin Red Light District, cel mai faimos cartier deocheat din lume. „Poate te inspiră”, mi-a spus editorul meu de la Esquire, cel care mi-a sugerat excursia, exasperat de faptul că tot amânam predarea articolului. Primul lucru pe care l-am remarcat a fost că fetele din vitrine sunt mai frumoase decât acum patru sau cinci ani. De când s-au deschis graniţele, au venit mai multe
est-europence.
Dar, oricât de liberale ar fi moravurile la Amsterdam, promiscuitatea nu depăşeşte, în general, limitele cartierului luminilor roşii – un punct de atracţie turistică ce odinioară îndeplinea o funcţie necesară într-un oraş-port. Era locul în care trăgeau marinarii, după îndelungi voiaje pe mare.
Însă au apărut oaze de decenţă chiar şi în inima Red Light District. Municipalitatea a declanşat un proces controversat de curăţare a zonei, o mişcare ce ar putea duce, în decursul anilor, la dispariţia luminilor roşii.
Autorităţile au început să cumpere clădirile cu camere de închiriat pentru prostituate şi le oferă tinerilor designeri. Aşa se face că, în loc de june în desuuri provocatoare, unele dintre vitrinele din cartier expun acum creaţii vestimentare. Ceea ce scandalizează promotorii atracţiilor tradiţionale ale locului şi îngrijorează industria turistică din Amsterdam. Oamenii se tem pe bună dreptate că, dacă Red Light District nu va mai fi ce a fost, va scădea dramatic numărul de turişti englezi ce vin la Amsterdam în orice anotimp.
Câţi ani ai? Și ce scrie pe pașaport?
DOUĂ SUNT CELE mai importante lucruri pe care le apreciază mulţi bărbaţi occidentali la românce, în afară de frumuseţe: că nu sunt „vârstofobe” (cum îmi spunea un prieten australian) şi că preţuiesc cum se cuvine un paşaport străin.
Când trăia în Occident, amicul meu ar fi vrut să existe o lege care să interzică bărbaţilor de peste 50 de ani să aibă relaţii cu femei sub 30. Acum, mai matur, remarcă faptul că româncele nu par să fie deranjate să aibă relaţii cu bărbaţi mai în vârstă. Pe de altă parte, tot el îmi spune că în ultimii cinci ani a devenit din ce în ce mai greu pentru străini să concureze cu băştinaşii pentru femeile locale. În trecut, simplul fapt că aveai un paşaport occidental era un magnet. Dar economia a crescut, românii şi româncele au început să aibă mai mulţi bani, să călătorească, să-şi permită lucruri la care râvneau altădată, iar atuurile străinilor au început să dispară.
