Sfârşitul unui mit: tinerii în politică

Mergeam acum câteva zile prin centrul Bucureştiului când am văzut inscripţia comemorativă a unui tânăr martir căzut în revoluţia din 1989. Din fotografie mă privea fix un chip cu mustăcioară încă nerasă şi cu cravată subţire, la modă prin anii ’80. Foarte aproape de monumentul cu fotografia martirului este un sex shop. O imagine mai mult decât simbolică, ce spune destule despre România actuală. În definitiv, nu avem de ce să ne indignăm. Tânărul a murit pentru libertate. Iar libertatea poate însemna şi asta.

Fără indignare, deci, am rămas doar cu un gust amar. Acelaşi gust amar pe care îl am de fiecare dată când aud despre venirea tinerilor în politică. „Să vină tinerii!” este un refren pe care îl aud de şaptesprezece ani, de când tinerii au făcut revoluţia şi apoi au predat-o unora mai bătrâni şi mai experimentaţi.

Am motive personale să investesc măcar puţină patimă în subiect. Am debutat în presă printr-un articol scris în stil studenţesc, în care militam patetic pentru implicarea tinerilor şi pentru deschiderea sistemului politic către tineri. Asta se întâmpla acum circa zece ani şi de atunci s-au schimbat multe – atât în sistem, cât şi în raportarea mea la subiect. Pe scurt, tinerii s-au implicat, li s-a făcut loc, dar implicarea lor nu a produs nici o revoluţie, nici măcar o schimbare semnificativă. Reţineţi această opinie, pentru că este chiar concluzia cu care doresc să vă irit în prezentul articol.

Mă uit la pozele miniştrilor din cabinetul actual. Avem în mod cert unul dintre cele mai tinere guverne din Europa. Un om de 32 de ani, Cristian Adomniţei , este responsabil la Educaţie. Un altul de 39, Cristian David , conduce administraţia şi Poliţia. Nici ministrul de la Transporturi, Ludovic Orban, 44, nu este foarte experimentat, poate doar în rele.

Voi reveni la miniştri mai târziu – să ne ocupăm mai întâi de partide. În toate partidele majore, garda de conducere s‑a schimbat sau s-a înnoit substanţial în ultimii ani. Oameni tineri domină talk-mishow- urile. În campania din 2004, Alianţa D.A. a venit cu o întreagă galerie de tineri pe care i-a pus pe locuri eligibile. Adrian Năstase a dus o politică agresivă de racolare a funcţionarilor tineri către partid. Dacă ne uităm la listele de demnitari din anii 1992 sau 1996, vedem foarte puţine nume care au rezistat. Figuri de genul Ion Iliescu sau Nicolae Văcăroiu par a fi dinozauri rătăciţi în epoca internetului, inclusiv în propriile partide.

Dacă mai auziţi la televizor că tinerii nu au loc în partide sau la vârful politicii, atunci puteţi să schimbaţi canalul. Este fals. Tinerii au cucerit politica românească. Să vedem ce au făcut.

Tinerii lui Băsescu

Când era lider de partid minor din opoziţie, Băsescu a vrut să rupă cu tradiţia. A promis oameni tineri şi i-a furnizat. Avem astfel o gamă întreagă de produse politice garantate de actualul Preşedinte. Aş începe cu fetele cuminţi. Anca Boagiu, 38 de ani, de două ori ministru – nu s-a remarcat, dar nici n-a greşit fundamental; candidatură lamentabilă la o primărie de sector, unde experimentatul politruc Neculai Onţanu a surclasato în ciuda trendului general anti-PSD în Bucureşti. Roberta Anastase, 31 de ani, şi Monica Iacob-Ridzi, 30 de ani, sunt apariţii delicate, mai degrabă plăcute decât semnificative.

Urmează apoi cei pe care Băsescu îi regretă. Le-aş spune chiar „scandalagiii lui Băsescu”. Şi asta nu pentru că s-au certat cu Băsescu, ci pentru că urmează, în tot ceea ce fac, tactica „ameţeşte-i casă te voteze”. Mă refer la trio-ul Lavinia Şandru, 32, Cozmin Guşă, 37, şi Aurelian Pavelescu, 42. Au fondat un nou partid, care funcţionează mai ales la conferinţe de presă unde sunt lansate diverse teorii conspiraţioniste. Mai cu seamă de către Guşă, specialistul absolut al politicii absconse, care ştie orice conspiraţie, în special pe cele neadevărate.

Cei trei fantastici s-au certat şi Pavelescu a plecat la PNŢCD. A ajuns acolo după lungi ocoluri prin studioul sordid de la OTV, unde este un fel de invitat semipermanent, alături de Ogică, Becali şi alte personaje din registrul fantastic al lui Dan Diaconescu. Partidul lui Coposu şi Raţiu are acum ca prim-vicepreşedinte un guraliv care le ştie pe toate. La fel de naţionalist ca Vadim Tudor şi la fel de habarnist în politică precum Becali, Pavelescu reprezintă în mod trist prezentul decăzut al unui mare partid. Amin!

Tinerii lui Tăriceanu

Când Călin Popescu-Tăriceanu a preluat PNL, datorită mâinii destinului (şi bolii dubioase a lui Theodor Stolojan), a găsit un partid în care era primul dintre egali. Toată garnitura de lideri strânşi de-a lungul anilor prin uniri şi fuziuni trebuia să accepte că unul dintre ei a preluat puterea. Pentru a fi sigur că este ascultat, Tăriceanu a umplut cu tineri golurile lăsate de scindarea aripii care a creat ulterior Partidul Lideral Democrat. Tineri ca vârstă doar, altfel cadre vechi de la organizaţia de tineret.

Astfel, Cristian Adomniţei a ajuns ministru al Educaţiei – singura legătură cu domeniul este că ministrul Adomniţei a absolvit recent o facultate de construcţii. Nu ştim ce idei are, ce vrea să facă, unde vrea să ducă sistemul. De când a fost instalat, conduce prin inerţie: adică dă din cap mult şi vorbeşte puţin despre proiecte pregătite de birocraţia din subordine. La fel stau lucrurile şi cu Cristian David. În cazul în care nu trec brusc la creat şi exprimat idei valabile, probabil că în curând vom şi uita că au fost miniştri.

Tinerii lui Năstase

După ce a ajuns la putere, Adrian Năstase s-a uitat în jur şi nu i-a convenit ce a văzut: cadre de nădejde moştenite de PSD de la FSN. Aşa că a importat masiv oameni din administraţie: Mihai Tănăsescu, Cristian Diaconescu, Mircea Geoană. Printre importuri, două figuri marcante din categoria „tineri politicieni”: Titus Corlăţean, 39, şi Victor Ponta, 35. Corlăţean este fost diplomat, figură ambiţioasă şi îndeajuns de ideologizată cât să susţină că negrul este alb, dacă partidul o cere. Deşi fost procuror, Ponta e ceva mai rebel şi are măcar meritul de a fi făcut act de indisciplină faţă de Năstase, atunci când acesta era în culmea gloriei şi truca alegerile interne din PSD. Ponta s-a desprins atunci de Năstase, chiar dacă acesta îl paraşutase în fruntea organizaţiei de tineret a PSD fără experienţă politică anterioară.

Alţi tineri ai lui Năstase sunt liderii asociaţiilor de studenţi, trecuţi în bloc la partid când era la guvernare. Cel mai vizibil dintre ei este Nicu Bănicioiu. Dacă nu aţi auzit de el, nu vă îngrijoraţi, e doar un mic traficant cu locuri de cămin băgat în seamă de politicieni. Nu veţi auzi de el multă vreme. Ca el sunt şi alţi lideri ai studenţilor, mici şpăgari, care atunci când rămân fără cheile de la cămară, se pierd în peisaj sau devin jurnalişti afoni (vezi Luis Lazarus).

Tinerii lui Voiculescu

Sunt mai mulţi, dar au o singură trăsătură de caracter: îşi trăiesc existenţa politică drept simbriaşi ai lui Dan Voiculescu şi există public datorită canalelor mediatice ale acestuia. Deputaţii Bogdan Ciucă, 38, şi Bogdan Pascu, 40, sunt greu de deosebit între ei, mai ales că au acelaşi obicei de a vorbi fără să spună nimic. E drept că, atunci când vorbeşti public în numele unei persoane atât de şovăitoare ca Dan Voiculescu, e greu să spui ceva memorabil.

Ceva mai proeminent este Codruţ Şereş, 38 de ani. Fost candidat prezidenţial care a existat doar pe sticla Antenelor, fost ministru al Economiei prins într-un proces rocambolesc de spionaj, Şereş începuse să fie prea proeminent, motiv pentru care a fost pârât la stăpân. În ultima vreme, are un profil mai ascuns – cel puţin până reintră în graţiile preşedintelui-patron.

Tinerii lui Vadim Tudor

Erau doi ceva mai răsăriţi: Vlad Hogea, 30, şi Olguţa Vasilescu, 32. Amândoi au istorii personale interesante. De altfel, ca să ajungi în 2007 să fii un tânăr susţinător al unui naţionalist-comunist, trebuie să ai în spate o poveste cel puţin interesantă...

Tânără speranţă universitară ieşeană, Hogea s-a remarcat prin articole de presă rasiste şi antisemite. Un antisemitism atât de barbar încât, dacă îi citeşti culegerea de articole, vei răbufni ca olteanul când a văzut girafa: „aşa ceva nu există”. Oricum, nu pentru că era antisemit s-a supărat Vadim Tudor pe el. Se pare că cei doi s-au luat la harţă pentru bani, iar, în final, Hogea a ajuns la Gigi Becali, în umbra căruia are şanse să prindă un loc eligibil.

Olguţa Vasilescu a ajuns naţionalistă româncă pe când se afla în Italia. Era acolo cu o bursă şi nu i-a plăcut cum îi tratau italienii pe români – mai multe nu ştim, dar se pare că a fost de ajuns ca să îi definească principiile de naţionalistă verde. Un alt tânăr care bântuie mai nou în jurul lui Vadim Tudor este Andrei Iucinu-Tinu. După moartea ziaristului Dumitru Tinu, fost redactor la Scânteia îmbogăţit dubios (nici acum nu se ştie cum a cumpărat Adevărul de la colegii lui), liderul PRM a zis că e bine să pară ocrotitorul tânărului cu o istorie oarecum controversată. Dovedind că este cu adevărat fiul tatălui său, Andrei Iucinu a condus galeria de fluierături la prezentarea în Parlament a raportului de condamnare a comunismului.

Avem tineri. Şi cu ce ne ajută?

Vi i-am prezentat doar pe câţiva dintre tinerii politicieni de care sunt pline micile ecrane. Ei sunt parte a unui fenomen de întinerire. Liderii partidelor importante sunt şi ei oameni abia intraţi în mijlocul carierei: Emil Boc, Mircea Geoană, Călin Popescu-Tăriceanu – primii doi păşind în politică după ce făcuseră cariere frumoase în afara domeniului. Concluzia pozitivă este că e loc pentru tineri – şi este loc la vârf, acolo unde politica înseamnă decizii cu adevărat importante. Vestea proastă este că infuzia de tineri şi schimbarea de generaţie n-au produs nici o revoluţie.

Tinerii sunt oglinzi ale politicienilor mai bătrâni. Nu degeaba am numit secţiunile de mai sus „Tinerii lui...”. În unele cazuri vorbim de jocuri politice interne care au făcut ca tinerii să avanseze în gaşcă sub protecţia unui lider deja în funcţie. Şi Băsescu, şi Tăriceanu, şi Năstase au avut nevoie să îşi consolideze puterea în partidele lor, împotriva generaţiei din care făceau parte. E mai uşor să conduci un partid împrospătat decât un partid dominat de foştii tăi egali. Întinerirea s‑a potrivit de minune cu noile planuri: junii care îţi datorează totul sunt, teoretic, mai comozi decât alţii. Cu Ponta şi cu Guşă, Năstase a aflat că nu este tocmai aşa, dar aceasta e altă discuţie.

Dincolo de strategiile interne ale fiecărui partid, avem o generaţie de „tinerii lui...” pentru că ei sunt doar cópii ale politicienilor de până la ei. Dezamăgirea mea faţă de această generaţie nu se raportează la politica pe care au dus-o până acum, ci la aşteptări. Cu alte cuvinte, tinerii politicieni sunt sub aşteptările pe care le aveam cu toţii de la „nou”. Revoluţia tinerilor în politica românească nu a mai avut loc. A fost anulată pentru că protagoniştii au fost ocupaţi cu funcţii, intrigăraie şi interese personale.

„Revoluţia tinerilor” ar fi trebuit să fie o rupere cu tot ce nu ne place la clasa politică de până acum. Nu am avut însă nici măcar o revoluţie morală. Titus Corlăţean este şi acum convins că acea Coaliţie pentru un Parlament Curat a fost o conspiraţie plătită de adversari ca să-i denigreze partidul. Nu contează că aveau corupţi în partid, nu contează faptele. Dacă partidul decide să ignore problema, atunci problema nu există şi dacă cineva zice altfel, înseamnă că a fost plătit.

Corlăţean nu este un îmbogăţit prin politică. N-am auzit să fi fost acuzat sau implicat în vreun scandal. Cum poate atunci un om, altfel onest, să apere ideea că nu există corupţie la partid? Vă spun eu cum: prin fanatizarea şi abandonarea gândirii critice. Există în psihologia politică un tip de personalitate care „se mulează pe mediu” de dragul puterii şi care ajunge chiar să-şi creadă propriile aberaţii. Corlăţean a ratat la revoluţie o frumoasă carieră de activist PCR. Iar el este unul dintre cei oneşti, inteligenţi şi bine orientaţi. Să mai dau exemplul sinistrului tânăr Tudor Chiuariu, care se chinuie să distrugă ce a lăsat Monica Macovei în urma ei?

Problema noastră, a tuturor, este că avem prea mulţi tineri politicieni care se mulează pe mediu. Tineri care reproduc în detaliu problemele vechiului sistem. Mi-aţi putea reproşa: domnule, ăştia sunt tinerii României, cu ei defilăm. De unde să aducem în politică tineri mai breji decât restul populaţiei?! Ei bine, nu cred în acest argument. Din experienţa mea directă, tinerii politicieni sunt mai răi decât media tinerilor din România. Şi asta pentru că au trecut prin cea mai sinistră şcoală de pervertire a caracterelor: organizaţiile de tineret ale partidelor politice.

Credeţi-mă: mi-am pierdut prieteni şi speranţe în organizaţii de tineret (nu am fost membru în nici una, dar când termini o facultate de ştiinţe politice ai contacte neprotejate cu ele). Acolo, la firul ierbii, se învaţă că politica este despre mici afaceri şi mari intrigării. Acolo se învaţă că e mai important să-ţi pui oamenii la organizaţia de tineret de sector decât să ai idei şi să gândeşti creativ. Dacă totuşi ai idei şi eşti creativ, conspiraţia mediocrităţii te scoate pe margine.

Aşa s-a ajuns ca, din toată generaţia de tineri atraşi de liberalism, cei mai proeminenţi să fie Adomniţei şi David. Uitaţi- vă în ochii lor goi, ascultaţi-le lipsa de idei şi veţi vedea ce tragedie se întâmplă acolo. Cât de necruţător funcţionează contraselecţia dacă ei au ajuns miniştri şi toată generaţia de tineri intelectuali care frecventa Institutul de Studii Liberale este pe afară sau s-a risipit.

Cum nu am avut o revoluţie morală, nu avem nici o schimbare de perspectivă în politicile publice. Tinerii politicieni au acelaşi reflex ca şi foştii: nu ştiu altceva decât etatism iresponsabil. Când apare o problemă, aruncăm cu bani în popor. Dacă zice presa că nu mai avem grădiniţe, ministrul tânăr şi liberal decide să finanţeze noi grădiniţe de stat, ignorând cu totul sectorul privat, care ar putea prelua sarcina cu ceva ajustări în modul de distribuire a banilor pe care oricum îi plătim.

Nu e loc aici să mai dau exemple. Din păcate, constat că nimic din new public management nu a ajuns la tinerii noştri politicieni. Şi nici nu avea cum să ajungă. La şcolile de vară pentru tineretul politic se predă comunicare politică – pe principiul că nu contează cum conduci, ci cum îi abureşti pe alegători. De studiat în afară n-a prea studiat nici unul. Şi acesta este un excelent indicator: cum se face că, din valurile de tineri care au luat cu asalt universităţile occidentale după 1990, nici unul nu a făcut carieră în partide? Pentru că toţi cei de succes din sistemul politic sunt mai degrabă fanatizaţi decât cunoscători, mai degrabă Caţavenci decât Maioreşti.