Cu vreo zece ani în urmă, dacă nu mai mult, Ion Ţiriac juca tenis în apropierea unui reportofon. Omul se afla la primire şi aştepta serviciul unui reporter de o curiozitate vecină cu insolenţa. Serviciul a plecat din rachetă iute şi fără mişcări în plus: „Domnule Ţiriac, când aţi simţit pentru prima dată că sunteţi bogat?” Tenismanul a răspuns printr-un passing mai bun decât cele prin care se apăra pe vremuri de Stan Smith şi Tom Gorman: „Când am intrat într-un restaurant şi am comandat ce mi-a trecut prin cap, fără să mă uit la preţ.” Francheţea oarecum acidă a replicii a fixat raportul de complementaritate dintre doi termeni care până acum cincisprezece ani nu s-au afişat împreună în România: preţul şi statutul. Două cuvinte care la ora actuală se cheamă, se atrag, se presupun, fac schimb de locuri şi – din ce în ce mai des – se subînţeleg.
Ştim bine ce e preţul, chiar dacă de o vreme încoace începem să-i neglijăm sensul primar şi să migrăm spre accepţiile lui de tranziţie. Dacă vrem definiţii ale noţiunii, trebuie doar să ştergem de praf terfeloagele academice şi să le deschidem. Vom găsi totul negru pe alb, în limbajul impersonal al agenţilor constatatori. Nu e deloc greu, în cazul ăsta, să fugim cu gândul la ariditatea temelor din manualele de cunoştinţe economice de pe vremuri, când expresii gen „cu amănuntul” sau „cu ridicata” stârneau fie circumflexul întrebător al sprâncenelor, fie comentarii sarcastice. Pe aceeaşi linie sobră, fără nuanţe şi brizbrizuri, DEX-ul informează sec: „Preţ – sumă de bani pe care trebuie s-o plătească un cumpărător pentru achiziţionarea unui produs sau pentru un serviciu.” Cursurile de specialitate complică formularea şi definesc preţul ca pe „reflectarea bănească a valorii bunurilor sau serviciilor, comparate şi corelate prin prisma calităţii, a cantităţii şi a altor criterii”. Dar... destul. Ajunge. Chiţibuşurile pecuniare şi delicatesele finanţiste nu pot fi subiect de discuţie decât pentru experţi sau masochişti. Nici un om sănătos nu vibrează la poezia contabilă a TVA-ului, a adaosului comercial sau a ratei rentabilităţii. Altceva ne preocupă astăzi, aici şi acum. Ce anume? Bunăoară, rolul pe care-l joacă preţul în forfota clipei, în imediatul înconjurător.
Chiar aşa, ce e de fapt preţul în ziua de azi? Care e statutul său în al şaptelea an al celui de-al treilea mileniu? A rămas el liniuţa de unire dintre cerere şi ofertă? Depinde pe cine întrebi. Agentul economic se va grăbi să-ţi confirme tacit definiţia. În schimb, cei învestiţi cu funcţia de chibiţi sau măcar de observatori mondeni vor clătina din cap şi vor strâmba din nas. Vor avea tot dreptul s-o facă, fiindcă preţul a ieşit de pe culoarul tradiţional şi a migrat spre alte zone. Printre ele, zona statutului, factor decisiv pentru buna întâmpinare a oricărui ins cu pretenţii pe scena străzii, a urbei, a ţării sau a lumii. Sigur, în Piaţa Matache noţiunea de preţ e înţeleasă altfel decât la Plaza Romania. La drept vorbind, chiar de la această diferenţă de nivel ar trebui să înceapă discuţia. Cumpărătorul din piaţă e interesat de un produs cât mai bun şi cât mai ieftin. Cel de la mall vizează (frecvent, nu întotdeauna) un articol nu neapărat formidabil sub aspectul calităţii, dar în orice caz piperat. E simplu. La piaţă cumperi mărfuri, la mall abstracţii. De o parte pătlăgele, gogoşari, morcovi şi păstârnac, de cealaltă imagine, respect, invidie şi un soi de putere.
Cum se explică acest şpagat în raportarea la preţ? Prin prezenţa martorilor întâmplători care asistă, de la distanţe mai mici sau mai mari, la ritualul achizitiv. La piaţă, ţaţa Veta se face de râs în faţa celorlalte ţaţe din cvartal (Geta, Neta, Reta etc.) dacă nu găseşte marfa cea mai arătoasă la preţul cel mai convenabil.
În cazul în care roşiile se vând cu 1,5 lei şi tu, Veta, dai 1,7, eşti într-o pierdere drastică de prestigiu. Delegitimarea pândeşte necruţător. De-acum încolo tot cartierul te va arăta cu degetul, văzând în tine un negociator submediocru şi un om incapabil să ţină sus steagul tocmelii. Inevitabilul şi gălăgiosul peer review se va solda cu un eşec răsunător („ete-o şi pe toanta asta”), căci miza cumpărătorului din piaţă e să vâneze preţul cel mai mic şi să raporteze economii la coşul zilnic. Prin contrast, cumpărătorul de la mall cade în capcana brandului – pe care ar putea s-o evite, dar nu vrea. Elementele care-l interesează predilect nu sunt textura sacoului, a bikinilor sau a pantalonilor. Accentul cade pe preţ, etichetă, ştaif şi firmă. Omul cu parale care defilează de la o vitrină la alta ţine ca restul lumii să afle că nu se uită la bani şi că a deprins una dintre trăsăturile populaţiei de plastic care mişună prin aceste spaţii: voluptatea risipei. Frisonul molatic şi totuşi viril al cheltuielii. Rezumând, cumpărătorul din piaţă caută preţul minim fiindcă nu vrea să fie luat de fraier. Cel din mall ţinteşte preţul maxim fiindcă nu vrea să treacă drept sărăntoc sau zgârcit.
Putem spune, aşa stând lucrurile, că avem de-a face cu o percepţie măsluită a preţului? Categoric. Iar proprietarii acestei percepţii nu sunt oamenii mărunţi din piaţă, ci populaţia (cel puţin la fel de măruntă, din multe puncte de vedere) care umple mall-urile, căutând acolo nu doar o marfă, ci în primul rând un stil de viaţă. În această ordine de idei, preţul devine un instrument de legitimare în faţa grupului. El poate fi introdus în şuetele de la cafea şi invocat ca factor de apartenenţă. Şi eu mi-am luat cizme de opt sute de lei, şi eu am creme hidratante care costă cât întreţinerea pe timp de iarnă, şi eu am găsit un parfum al cărui preţ echivalează cu salariul minim pe economie, şi eu m-am pricopsit cu o haină care înseamnă ajutorul de şomaj pe doi ani al unui amărât. Sigur, formula de exprimare diferă uşor: „Uite, fată, mi-am tras mergătoare de opt foi. M‑am scos, sunt în tendinţe. Superpreţ, marfă de marfă. I-am zis lu’ Gianni şi-a sărit imediat cu mălaiu’. Are un mare caşcaval pe el, mânca-i-aş. Îl doare la banană că tre’ să marce banu’ de cinci ori pe oră.”
O bună parte dintre cei asupra cărora preţul mare exercită o fascinaţie la limita hipnozei sunt luaţi în stăpânire de aşa‑numitul sindrom al etichetei. N-are importanţă dacă sandaua se lăbărţează după o zi, dacă tricoul intră la apă la prima spălare, dacă bluza se decolorează după ce stai câteva ceasuri în soare. Atâta timp cât pe etichetă sunt scrise însemnele propăşirii, restul e pasabil. Cumpărătorul care ştie cât de important e magazinul din care şi-a procurat marfa şi ce mult contează firma va păstra ca pe sfintele moaşte atât eticheta produsului, cât şi punga în care l-a primit. Nu se ştie la ce-i pot servi, dar e bine să le ţină aproape. Fie pentru dotarea unui viitor muzeu al imposturii, fie pentru umilirea prietenului care l-a bănuit cândva că ar fi scârţar sau că n-ar avea calităţi de shopper.
Când vorbeşti de preţ, îţi vin în minte diverse expresii aspirate din înţelepciunea populară sau din antologiile de aforisme. Una dintre cele mai folosite, în freamătul tranzacţionist al lumii noastre, postulează că „fiecare are preţul lui”. Asta înseamnă avansarea unei propuneri irezistibile, prin care ofertantul urmăreşte ceva de la celălalt: să-i angajeze competenţele, să-i cumpere tăcerea, să-i închirieze conştiinţa, să-l oblige să-şi renege valorile. O alta sintetizează o formă de pragmatism înţeleasă anapoda, dacă nu batjocorită de-a binelea: „Sunt prea sărac ca să mă îmbrac ieftin.” O a treia, descinsă din conversaţiile de salon ale secolului al XIX-lea, e iscălită de Oscar Wilde şi a făcut carieră chiar şi în manualele de limba engleză: „Cinicul este omul care cunoaşte preţul fiecărui lucru şi valoarea niciunuia.” Interesant şi actual, Mister Wilde. Merită un Oscar pentru vorbe de duh. Dar ia să vedem, mai e actuală definiţia lui surâzător-şampanizată?
Greu de crezut. Axarea pe preţ şi ignorarea valorii nu pot fi semne de cinism în România de azi. De foarte multe ori, lipiciul la preţurile mari reflectă snobismul galopant care a îmbolnăvit jet-set-ul autohton. Ca să nu-i lipsească nimic, snobismul trebuie să fie ostentativ, vociferant şi asiduu. Altfel spus, există un adevărat cod comportamental pe care-l adoptă snobul – în cazul nostru, referitor la preţ şi etichetă. Aşa cum snobul salonard ţine ceaşca de cafea cu degetul mic al mâinii îndepărtat de celelalte, tot aşa snobul cumpărătornic (mi se pare delicios acest termen inventat de traducătorul Cristian Ionescu) şi-a dezvoltat reflexul de-a studia eticheta produsului pe care vrea să şi-l procure. Sau – mult mai urât – eticheta obiectului primit în dar. Sindromul etichetei e legat organic de atracţia pentru preţurile mari. Şi nu exclud ca într-o bună zi un fante duios sau o divă sintetică să impună găselniţa absolută în modă: purtarea etichetei la vedere, indiferent de produsul pe care se găseşte. De la poşetă la chiloţi şi de la pantofi la etolă, fiecare articol cu care te afişezi în public va trebui să aibă eticheta într-un loc uşor de reperat. Se recomandă chiar montarea unor zurgălăi al căror clinchet să-i semnaleze amplasamentul. Oamenii vor ieşi la plimbare sau la cumpărături cu tot felul de hârtii prinse cu sfoară şi spânzurându-le din buzunar, rever sau decolteu. Fiecare pensionar al mall-ului va fi o tufă de petice foşnitoare. În aceste condiţii, îndepărtarea etichetei va fi taxată fără îndurare şi interpretată drept o siluire inacceptabilă a cutumelor lumii aşa-zise bune. Cine va umbla cu foarfeca şi va tăia aţa etichetei nu va face decât să-şi dea foc la valiză (de firmă sau nu). Sigur, rândurile de mai sus sunt o simplă fabulaţie. Deocamdată. Să nu vă miraţi însă dacă la un moment dat, pe nesimţite, fandacsia pe care tocmai aţi citit-o va deveni fapt de viaţă.
Nu trebuie să fii din cale-afară de atent ca să prinzi din zbor frânturi de dialog despre aparenta sinonimie dintre preţul ridicat şi calitate. „Cât ai dat, dragă, pe body-ul ăsta?” „Două foi.” „Maaaaaamă, eşti de belea. Ţâţă de mâţă.” Sau, la capătul celălalt al scalei: „Cât te-au costat prăpădeniile astea de adidaşi?” „Patruj’ de lei.”
„Păi ce-ai făcut, bă, ţi-ai luat de-ăştia de mort? Eşti puşcărie, să n-am parte.” E simplu. Ce e scump e automat bun, ce e ieftin e automat rău. Respectând dihotomia clasică a celui mai blând argou din tranziţie, „marfă” contra „naşpa”. Pe de o parte ifosul pseudoelitar, înfoiala vivace şi împăunarea ţanţoşă, pe de alta genuflexiunea umilă, acceptarea tăcută a planului secund şi obida scrâşnită. Fireşte, între cele două capete ale traseului circulă de capul lor prejudecăţile cu miros de axiomată ale cumpărătorului atins de virusul snobismului: 1. Nimic din ce e scump nu poate fi prost; 2. Nimic din ce e ieftin nu poate fi bun.
Pe lângă snobism, atracţia pentru preţurile mari e dictată de fason, fiţă sau goangă. Fetişcana plimbată pe şoselele distracţiei citeşte în preţ măsura în care iubitul ei o adoră şi-o răsfaţă. Nu există dragoste mare şi costuri mici. Dacă dăm dreptate Pâslăriţei şi acceptăm că „Inima e-un telefon / Inventat de Cupidon”, trebuie să fim pregătiţi pentru garanţii sentimentale solide. Cine îşi duce iubita la Moeciu sau în Bucovina e un pârlit expediabil. Nu poţi să spui c-o iubeşti cu adevărat pe vampa care te-a vrăjit fără să-i oferi fericire de şapte sau măcar de cinci stele. Dacă la Burj-al-Arab e ocupat, merge şi-un bungalou în Belize. Dacă nu te înţelegi la amenajări cu maeştrii mozaicari din Veneţia, poţi să-i cumperi diafanei făpturi şi una bucată paradis iberic în Mallorca. Parfumurile, blănurile şi bijuteriile pe patru roţi nici nu mai intră în discuţie. Orice iubire care se respectă trebuie să aibă un miez subînţeles. N-a spus Mallarmé că „a numi un lucru înseamnă a-l distruge pe trei sferturi”? Chiar aşa, unde vă e puterea de sugestie şi de deducţie?
Dacă pentru Ea preţul înseamnă oficializarea capriciului, pentru El băgatul mâinii în buzunar se traduce prin cea mai bună formă de epatare. Machismul combinat cu ţopenia produc un aliaj indestructibil, care blindează fiecare apariţie publică a mărinimosului personaj. Lucrează aici o fudulie densă, al cărei scop principal e lăsarea cu gura căscată a anturajului. „Voi vorbiţi de caşcaval? Uitaţi icişalea portofel, la măndelu’”, iată mesajul indus de lunga listă de cheltuieli de dragul lui iubi, scumpi, pisi sau cum i s-o mai zice preopinentei. În aceste condiţii, statutul preţului şi preţul statutului sunt noţiuni îngemănate. Cine îşi permite să se uite fără să clipească la cele mai extravagante etichete se simte îndreptăţit la privilegii multiple, la tratament preferenţial, la hatâruri concedate nu doar de prieteni sau autorităţi, ci chiar şi de o divinitate uşor intrigată, dar dornică să-şi păstreze buna dispoziţie. Nisipul din care se clădesc castelele de acest tip curge uşor printre degete, dar asta nu inhibă câtuşi de puţin elanul falşilor arhitecţi deprinşi să ţină cont în primul rând de conturi.
