Texte şi contexte muzicale

... zborşit la şedinţe sau plenare. Muzica de propagandă, servită de texte pendulând între caraghios şi imbecil, a oferit românului obidit prilejul de-a pune în funcţiune singurul instrument pe care autorităţile nu putuseră să i-l confişte: umorul. Industria de bancuri cu Ceauşescu s-a extins, binefăcător pentru sănătatea noastră mintală, spre zona zoaielor muzicale ieşite de sub condeiul politrucilor şi activiştilor culturali. Miştocari rasaţi şi anonimi au prins să recicleze refrenele acelor ani, dând la iveală bijuterii alternative. Variantele neoficiale aveau o viteză de răspândire formidabilă şi un efect măsurat în hohote. Nu întâmplător, în aceeaşi perioadă, la un cinematograf din centrul Timişoarei, unde rula filmul Pe-aici nu se trece, o mână şugubeaţă a adăugat, sub pavăza nopţii: „Pe-aici nu, dar prin Iugoslavia...?”. Şi tot atunci un hâtru fără nume aruncase în batjocură zvonul că întreprinderile „Timpuri noi” şi „Maşini grele” aveau să fuzioneze, urmând să se numească „Timpuri grele”.

Reflexul parodic nu însoţea doar muzica uşoară, ci şi cântecele patriotice. Una dintre strofele care sugerau că textierul fusese lobotomizat de curând era celebra: „Uteciştii de azi, / Comuniştii de mâine, / Sunt ai patriei brazi, / Uteciştii de azi”. Încăput pe mâna forjorilor clandestini ai noului curent, textul a renăscut spectaculos şi s-a făcut auzit, în căminele studenţeşti şi în berăriile de la margine de oraş, sub forma: „Uteciştii de azi, / Austriecii de mâine, / Vor fugi pân’ la Graz / Pentru unt, pentru pâine”. Poftim? Era tristă veselia pe-atunci? Era, de acord. Însă oare s-ar fi putut trăi fără ea?!

Anumite cântece cădeau fără vreo vină în vârtejul parodic, având pur şi simplu ghinionul de-a fi fost lansate într-un moment nepotrivit. Este cazul şlagărului – strămoşul hitului de azi, pentru cei tineri – Sus în deal, compus de Mihai Constantinescu în timpul unei ieşiri în natură, la vederea unei locuinţe cocoţate pe un vârf de colină, deasupra unui pâlc de copaci. („Sus în deal e-o casă / Şi acolo-i mândra mea, / Sprintenă, frumoasă, / Dac-o vezi, n-o poţi uita.”) Din păcate pentru compozitor, exact în perioada aceea Nicolae Ceauşescu se pusese pe dărâmat aşezări rurale, stârnind mânia Occidentului şi provocând un program aproape grotesc de înfrăţiri cu localităţi de afară, pentru evitarea buldozerului. Cum exemplul Otopeni era încă proaspăt, propaganda de partid a ieşit cu o nouă gogoaşă: comunele şi satele cu pricina nu aveau să fie distruse, ci doar mutate ceva mai încolo, pentru a se face loc unor şosele şi autostrăzi. (Până astăzi, n-a răspuns nimeni la întrebarea: de ce nu puteau fi construite şoselele şi autostrăzile „ceva mai încolo”, astfel încât oamenii să fie lăsaţi în pace?) În aceste condiţii, bietul Mihai Constantinescu n-a avut nici o şansă, iar cântecul lui inofensiv a fost repus în circulaţie în varianta: „Sus în deal e-o casă / Mirosind a bidinea. / Mâine va fi rasă / Ca să treacă o şosea”.

Un alt refren de largă respiraţie naţională (iar de la un moment încolo, gură la gură) a stat sub un titlu edificator: Cincinalul. Copil fiind în anii ’70, mă dădeam huţa în leagănul montat de un unchi drăgăstos la marginea şurii şi ascultam în fiecare dimineaţă „Melodia preferată”. Mintea mea nu putea pricepe ce anume îi făcea pe unii radioascultători, enumeraţi conştiincios de crainică, să se extazieze umed în faţa Cincinalului şi să-i ceară cu îndârjire difuzarea pe post. Au trecut ani buni până când am dezlegat misterul, căci unchiul – pe care l-am descusut cu toată candoarea şi ardoarea vârstei – s-a refugiat în spatele unei tăceri diplomatice. Dar chiar şi-n ziua de azi îmi aduc aminte primele versuri: „O chemare nouă ţara o străbate: /
Cincinalul-n patru ani şi jumătate”. Îmi amintesc la fel de bine varianta clandestină: „O mirare nouă naţia străbate: / Cât o să-i mai suportăm pe boi, măi frate?”. Şi mai ţin minte că numele epigramistului Cincinat Pavelescu apăruse la un moment dat sub forma „Cincinal Pavelescu” într-un almanah umoristic, fără ca lipsa de vigilenţă a corectorului să fie sancţionată în vreun fel. Existau...

... cuvinte care pur şi simplu erau binevenite în orice context.

Inaugurarea metroului bucureştean în 1979 s-a făcut cu tăiat de panglici, Nicolae Ceauşescu, popor, ovaţii dirijate şi muzică. Acest ultim segment a fost reprezentat de cântecul Trenul galben fără cai, hărăzit spre interpretare Angelei Similea. Cine era atent la text îşi dădea seama că se făcea vorbire (de fapt, cântare) despre un produs nu doar nou, ci şi tulburător ca manieră de transport. Mai mult, metroul era – evident – riposta proletară a unui ifos mic-burghez: tramvaiul cu cai. Căci, spune textul, „la-nceput de veac, pe Splai, / un prăfuit tramvai cu cai / mergea-n viteză de galop/, dar n-avea staţie şi nici un stop”. „Prăfuit” însemna, probabil, în mintea textierului, „perimat istoric” şi semnala decalajul dintre loazele decadente ale interbelicului şi eroii cu salopetă, şapcă şi „Scânteia” în buzunar. Cât despre „viteza de galop”, filologii se căznesc şi în ziua de azi să dezghioace o urmă de sens.

Dar nu asta contează, ci apariţia salutară a metroului, semn că până la urmă noul triumfă pretutindeni. Halucinată de acest gând, Angela Similea a arborat un surâs panoramic şi a glăsuit, modulându-şi vocea învăluitoare: „Trenul galben fără cai / Nu-i nici birjă, nici tramvai, / Dar mă poartă-n zbor mai repede ca gândul”. Când a avizat textul, cenzorului de la Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă nu i s-a părut anormal ca un vehicul care merge pe sub pământ să poată zbura – căci se ştie, textierul român e frate cu metafora şi văr primar cu sinecdoca. Şi cum elanul înaripat n-avea voie să lipsească din reţetarul comunismului, peste câteva versuri metroul a redevenit un fel de Boeing subteran, care decolează şi aterizează fără să se înalţe. „Cu pestriţul său alai, / Trenul galben fără cai / Zboară unde-aş vrea să mă mai poarte gândul”, a cântat conştiincioasă Angela Similea, fără să se întrebe care era „pestriţul său alai”: pasagerii cocoţaţi pe ultimul tampon, la coada garniturii, o liotă de figuranţi în şir indian, ca la conga, sau „băieţii” care asigurau traseul prezidenţial, alergând voiniceşte printre traverse după ultimul vagon.

Imaginile cu „trenul galben fără cai” au făcut epocă şi pot fi urmărite şi acum pe YouTube. Filmat în alb-negru, clipul de promovare prezintă o Angela Similea brunetă, unduindu-se ghiduş la o bară din mijlocul unui vagon – o trimitere involuntară (sau mai ştii?) spre un număr de striptease – şi lăsându-se admirată de o Cesonia Postelnicu în perioada dinaintea Liceenilor. Partea proastă pentru propaganda de partid a fost că, la scurt timp după inaugurare, în metrou a început să plouă. Pe fază, cârcotaşii underground au dus degetul la tâmplă şi au prezentat naţiunii noua variantă de text: „Trenul galben fără cai, / Inundat în luna mai, / Are mici piscine pe peroane. / Dacă ştiţi să înotaţi / Bras sau craul, din braţe daţi / Şi poftiţi cu toţii în vagoane”.

Activiştii mizau pe priza la public a soliştilor de muzică uşoară, pe felul cum îşi puneau aceştia popularitatea în slujba inepţiilor încurajate de partid. Aşa s-a întâmplat cu Magistrala albastră, un cântec grotesc, care sărbătorea pe tonul triumfal al vremii finalizarea unui abuz: Canalul Dunăre-Marea Neagră. Cântăreţii cooptaţi pentru succesul Magistralei albastre au fost Mirabela Dauer, ale cărei criterii laxe admiteau muzica şantieristă alături de piese pe versuri de Macedonski, şi Dan Spătaru, din considerente geografic-strategice: solistul se născuse la Alimanu, aproape de Medgidia, şi putea să funcţioneze pe post de garanţie locală a izbânzii. Şlagărul s-a vrut a fi cortina care acoperă un potop de crime, dar a provocat mai degrabă resentimente decât mândrie. Şi era firesc să se întâmple aşa, câtă vreme o mulţime de familii aveau oameni sacrificaţi pe altarul penitenciar al PCR. Doar cineva descins pe Terra de pe altă planetă ar fi vibrat, poate, la mesajul transmis de cuplul Dauer-Spătaru: „Magistrala albastră, drum de ape şi vis, / Drum de suflet purtând, cântec fără cuvânt, / Drum spre mare deschis. / Magistrala albastră, drum de oameni născut, / Ce-ţi vorbeşte să ştii de prezent, de trecut / Şi de mari ctitorii”. Spre cinstea lui, Dan Spătaru a practicat exorcizarea prin umor şi a spus la un chef, cu martori duium, unul dintre bancurile-cult născute din suferinţele de la Canal: „Tu câţi ani ai luat?” „Cinşpe.” „Da’ ce-ai făcut?” „Nimic.” „Lasă tromboanele. Toată lumea ştie că pentru asta iei doar zece.” Era ceva, dar nu suficient. Lumea pisată de mesaje patriotice şi de discursuri televizate aştepta varianta alternativă a şlagărului, sperând că riposta răzvrătiţilor anonimi nu se va blegi tocmai acum. Şi, ce-i drept, nu s-a blegit. Nu se ştie cum, într-o bună zi Magistrala albastră s-a instalat în albia ei alternativă, care arăta după cum urmează: „Magistrala lu’ Ceaşcă şi-a lu’ Leanţa Codoi, / Doi ţărani neciopliţi, duşmănoşi şi huliţi, / Buni de Carul cu boi. Magistrala lu’ Ceaşcă, drum de apă cu praf, / Pe străini şi români, tineri sau mai bătrâni, / I-a lăsat, sincer, paf”.

Din clasamentul inepţiilor nu putea lipsi Macarale, canţoneta fierarilor-betonişti şi-a inginerilor constructori, disponibilă în două variante la fel de galeşe: a lui Luigi Ionescu şi a fraţilor Grigoriu. Pentru o naţie care urma să se apuce de construirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate, pădurea de macarale era semnul că nimeni nu pregeta şi că toţi profitau de indicaţiile tot mai preţioase. În versiunea oficială, cântecul izbutea să îmbine freamătul viril al detentei citadine, ilustrat de anvergura fal(n)ică a braţului de macara, şi sfioşenia participativă a alesei, care îşi însoţeşte iubitul cu ochi lăcrămoşi, sufertaş şi urări de succes pe ramură. Mai ţineţi minte? „Macarale râd în soare argintii, / Macarale în zori de zi. / Suie-agale pe albastrele cărări, / Macarale suie în zări. / O macara încetinel / Mi-a adus un bileţel. / Îl prind iute şi-l citesc: / Spor la lucru şi te iubesc.” Oricine a trecut pe lângă o macara din România ştie că poate fi în multe feluri, numai argintie, nu. Asta nu l-a împiedicat însă pe textier să nască o încropeală stupidisimă şi greţoasă, dar nici pe cronicarii neoficiali ai timpurilor să răspundă ricanând: „Macarale, berze mari şi căcănii, / Macarale cam belalii. / Stau degeaba spânzurate peste bloc, / Nu se mişcă deloc deloc. / O macara, ţipar de-oţel / Mi-a strecurat un bileţel / Pe care doar atât scria: / Comuniştilor, sunteţi belea”.

Aşa era atunci, pe vremea inepţiilor cu voie de la partid şi a artei cu tendinţă roşie. Luna viitoare vom vedea de ce reflexul parodic nu ne mai e de folos în faţa textelor muzicale din imediatul tranziţiei.