Aţi auzit de Schokothek? Da, vor răspunde cei care au vizitat Viena şi au târguit pe Mariahilfestrasse. Nu, se vor nedumeri ceilalţi. Schokothek e o prăvălioară doldora de ciocolată în diverse forme: bomboane, batoane, pipe, ciupercuţe, zaruri, aparate de ras, truse de grădinărit, revolvere, monitoare de laptop, bricege, tacâmuri, piese de domino, telefoane mobile etc. Denumirea germană e uşor de tradus în româneşte – ciocotecă – , dar conţine şi o trimitere la cuvântul „şoc”. Tâlcul e simplu: există atât de multă ciocolată („şocolată”, cum spun franţuziţii interbelici) în magazin, încât eşti şocat. Spre deosebire de Schokothek-ul vienez, şocotitlul indigen – în care al doilea „o” are rol eufonic – încă nu s-a consacrat ca vocabulă. El există doar ca deprindere şi descrie obsesia presei din România pentru titlurile capabile să-ţi ridice părul de pe mâini şi să-ţi strecoare sloiuri pe şira spinării.
Povestea e veche şi miroase a naftalină. Un profesor de jurnalism le-a spus cândva studenţilor: „Un câine care muşcă un om nu e o ştire, un om care muşcă un câine, da”. Această scurtă lecţie cu pretenţii de axiomă n-a rezistat pe piaţa carpatină a ideilor doar ca butadă, aşa cum s-ar fi cuvenit. Ea a trăit o vreme ca reper profesional, după care s-a transformat în crez. Schimbarea nu s-a simţit doar în amfiteatre, ci şi în redacţiile ziarelor. Mai ales acolo. Batalioane de detectivi mediatici, majoritatea până în douăzeci şi cinci de ani, au început să-i fileze pe bipezii care ar fi putut să muşte din cotarle. Fiecare dintre ei a visat să relateze scena în care un domn îmbrăcat la patru ace, şamponat şi uşor puhav, îşi înfigea caninii în pulpa unui comunitar siderat. Cu cincisprezece ani înainte ca vulgarizarea să devină meteahnă naţională, iar şuşanelizarea presei condiţie obligatorie de succes, un vizionar cu plete, ochelari, vestă de piele şi vreo treizeci de kilograme mai mult decât ar fi fost sănătos a efectuat primul viraj tabloid. Numit „Jack” de prieteni, „maestre” de slugi, „Ardei Umplut” de Corneliu Vadim Tudor şi „boul ăla” de inamici, vizionarul a impus în ochii naţiei o vietate care a devenit rapid cel mai cunoscut animal din România tranziţiei. Mai ţineţi minte?
Pe 2 octombrie 1993, sub semnătura unui anume Cătălin Ştefănescu (garantez sută la sută că nu e cel la care vă gândiţi), Evenimentul Zilei a izbit năprasnic populaţia cu o veste fără egal: „O găină a născut doi pui vii”. Supratitlul ştirii: „Eveniment senzaţional la Paşcani” (observaţi apariţia epitetului „senzaţional”, anexat ulterior de Dan Diaconescu şi priponit în colţul din stânga sus al produselor OTV). Subtitlul: „Programată pentru tăiere, ea a fost astfel cruţată”. Petrecută de râsul maestrului Jack, povestea a fost relatată după cum urmează: „Marţi, 28 septembrie a.c., în curtea gospodinei Sevastiţa M., aflată în strada Vatra din Paşcani, judeţul Iaşi, s-a întâmplat un miracol: o găină a născut doi pui vii, unul fără un picior şi altul fără o aripă. Deoarece găina Sevastiţei nu s-a mai ouat deloc în ultimele trei luni, gospodina s-a hotărât s-o taie şi s-o pună la fiert. În dimineaţa cu pricina, intrând în coteţ, S.M. a rămas uluită de ceea ce a văzut. Găina născuse doi pui handicapaţi. Considerându-i un semn de la Dumnezeu, Sevastiţa a cruţat găina, dar a omorât puii, deoarece, fiind handicapaţi, tot s-ar fi chinuit să trăiască.” Fascinant, nu?
În 2007, când a sărbătorit cincisprezece ani de existenţă, Evenimentul Zilei a tipărit o antologie autoreferenţială în care a încadrat episodul moţatei născătoare de pui vii la categoria „Mari fonfleuri”. Puţini ar fi bănuit în perioada 2002-2003 că, sub cravaşa lui Ion Cristoiu, Evenimentul Zilei şi pe urmă alte ziare vor avea o producţie uzinală de titluri bezmetice. Iată însă că isteria senzaţionalistă a urcat la cote noi cu fiecare săptămână care s-a scurs. Şocarea cititorului a devenit forma elementară de captatio. Un titlu care nu provoacă o reacţie bruscă e lipsit de forţă şi, prin asta, de valoare. Ştirea trebuie să fie servită fără menajamente şi să decupeze un fragment dintr-o canava pictată în culori ţipătoare. Ziariştii au învăţat că titlul e ca un soldat instruit, care pocneşte din călcâie când te uiţi la el. În ceea ce priveşte publicul, cheia înrobirii lui stă în percuţia cuvintelor scrise cu corp mare şi îngroşat deasupra unor fotografii fără echivoc. Chiar şi în cazul găinii graţiate, redactorul ştirii a revenit după câteva zile, pisat de neîncrederea ironică a colegilor de la alte publicaţii, şi a pus în pagină câteva poze în care galinaceul era ţinut în braţe de preabuna Sevastiţa M. Căci, se ştie, când cimentezi o enormitate printr-o alta, lumea are tendinţa inexplicabilă să-ţi dea crezare.
Există oameni care susţin că amocul care a cuprins atât de mulţi români ai mileniului trei vine tocmai din această înclinaţie spre consumul maniacal de grozăvii. Titlurile care găzduiesc orori au putere hipnotică şi alonjă de magnet. Şocul e ingredientul a cărui prezenţă nu se negociază dacă vrei tiraj mare şi profit pe măsura tirajului. Un ziar în care găseşti doar anchete sociale, editoriale, reportaje sobre şi indici bursieri rămâne pe tarabă. Un ziar făcut din sânge, goange absurde, scorneli aiuritoare şi năzăreli SF se smulge din mână. Cât despre reperele acestui tip de a face presă tabloidă în România, ele sunt aceleaşi de la miracolul păşcănean încoace: sexul (îndeosebi violul), moartea şi stranietatea gratuită. Li se alătură compoziţiile absurde, baletul misticoid, picanteriile comice şi exaltările suspecte.
Evenimentul Zilei şi-a meritat şi şi-a cinstit pionieratul, iar cine are răbdare pentru o excursie în arhiva ziarului se poate edifica dincolo de orice dubiu. După nemurirea găinii new wave, jurnalul a propus o altă bombă. Un redactor a ticluit o ştire menită să pună capăt epidemiei de spionită şi bănuielilor însoţitoare: „Ziarul nostru deţine un aparat perfecţionat, care semnalează prezenţa aparaturii de ascultare”. Numeroase vedete politice ale zilei s-au foit stingher, la fel ca doi-trei şefi ai serviciilor secrete. Ziariştii de la Evenimentul Zilei, în schimb, au râs cu lacrimi. Those were the days, vorba spionilor din cărţile lui Forsyth. Nu trecea o zi fără ca ziariştii să se înfiinţeze la şedinţa de sumar cu minimum trei-patru titluri năzdrăvane – unele concepute în redacţie şi ordonate în jurul unor iniţiale care n-ar fi ajutat pe nimeni din afară să descopere dacă identitatea protagonistului era reală sau fabricată. Chiar şi acum, la recitire, ele şi-au conservat forţa de impact. Gândiţi-vă cum acţionau atunci asupra minţii noastre, mai ales că oferta mediatică era incomparabil mai săracă decât astăzi. (Simplul fapt că nu existau OTV, DDTV, Cancan, Star, Ciao sau Click aşeza întreaga povară pe umerii trupei lui Cristoiu.)
Sigur, cine vrea se poate gândi chiar la o tipologie a titlurilor şocante. Printre ele se numără cu siguranţă cele înecate în lirism. Iată, de exemplu, unul tot din perioada de început a ziarului, a cărui lungime trimite la unele titluri din opera lui Gabriel García Márquez sau a lui Peter Handke: „Tragica poveste de dragoste a Marianei Popa, care, pasionată de literatura lui Sienkiewicz, a fost părăsită de amantul cu Dacie roşie”. La drept vorbind, îţi trebuie o formidabilă decuplare de la propria menire de jurnalist pentru a produce aşa ceva. Dar tenta parodică nu se vede doar în idila ratată a Marianei Popa, ci şi într-un anunţ – apărut în acelaşi ziar – care consemna ciudăţenia de care avusese parte un cetăţean meteosensibil: „Din cauza ploilor din ultima vreme, lui V.S. i-a înfrunzit piciorul de lemn”. Să recunoaştem, realismul magic sud-american a avut rareori imagini de acest calibru.
Titlurile cu sarcină sexuală au însemnat din capul locului victorii fără emoţii asupra unui anumit tip de public. Să narezi nepovestibilul, să dezvălui inavuabilul – acesta era noul pariu al presei post-Evenimentul Zilei, asumat cu voioşie nu doar de ziarul în chestiune, ci şi de o serie de publicaţii-pubelă, cu titluri sugestive: Infractorul, Infractoarea, Academia Infractorilor etc. Înainte ca ecranul televizorului să se transforme într-un fel de gaură a cheii mărită, aceeaşi scamatorie a fost realizată de pagina ziarului. Ginecojurnalismul a mizat mereu pe şoc şi a insistat pe latura grotescă a întâmplării. Dintr-o recoltă care a însemnat, probabil, câteva mii de mizerii pe an, transcriu mai jos câteva exemple desprinse din ziarele deceniului trecut. Şi cum soarta e ironică, trebuie spus că ziarele respective fac parte în prezent din ceea ce specialiştii numesc „segmentul quality”. Dar iată oferta:
„Un moşneag de 70 de ani a încercat să violeze o bătrână de 85.”
„Bătrâna Sabina I. s-a apărat de violatorul Mailat (ei bine, da, e lung pământul, ba-i Mailat) bombardându-l cu globuri, bomboane şi artificii.”
„O mamă şi-a deflorat fetiţa pe reşou, cu o coadă de mătură”.
„Timp de trei ore, în ploaie, o bătrână a fost violată de acarul Rus.”
„Un bărbat din Slobozia a înviat din morţi când o tânără i-a mângîiat penisul.”
Evident, după ce se plictiseşte de viol, onoratul public are ocazia să guste şi alte trufandale ginecojurnalistice. Ele nu au capacitatea de foraj mental a siluitorilor dedicaţi, dar nici nu sunt de lepădat. De pildă:
„Un american din Denver a născut pentru a doua oară.”
„Bărbatul spaniol însărcinat cu gemeni a suferit un avort.”
„O femeie a născut atât de repede, încât copilul i-a alunecat prin pantaloni.”
„O mamă care avortase i-a spintecat burta unei prietene ca să-i fure bebeluşul.”
Însă nu doar sexul aduce încasări. La rândul ei, moartea are un potenţial de vandabilitate enorm, mai ales dacă survine violent şi e provocată de un cablu electric, o toporişcă de şniţele, un sucitor, nişte foarfece de grădină sau alte instrumente destinate în principiu activităţilor domestice. Cine moare în patul lui merită în cel mai bun caz un necrolog care se încheie cu „nu te vom uita niciodată”. Cine îşi găseşte sfârşitul în condiţii oribile sau stranii ajunge erou de presă: e cazat pe pagina întâi a ziarului (nu neapărat tabloid), are o poză în care e greu recognoscibil şi devine materie primă pentru diverse emisiuni nocturne. La fel ca în cazul sexului, titlul trebuie să asigure o contextualizare limpede, care să-l facă pe cititor să se simtă privilegiat de contemporaneitatea cu nenorocirea care i se serveşte. Pentru cei care simt nevoia unei prefeţe, încălzirea se poate face cu un aperitiv care nu conţine moarte de-a dreptul, ci doar o înlănţuire de gesturi fioroase („La centrul de plasament din Jucu, o fată i-a scos ochii din orbite unei colege paralizate şi i-a mâncat unul dintre ei”). Abia după această deschidere în cheie horror ziarul se decide să coboare în cavou. Poftiţi, vă rog:
„Elisabeta Hodoş a murit electrocutată cu un castravete.”
„Un cioban l-a ucis pe un altul fiindcă nu cădeau de acord care să fie şef.”
„Un necunoscut a fost călcat de camionul sub care adormise.”
„O ţărancă i-a tăiat soacrei sale gâtul cu secera, a privit-o cum moare şi apoi s-a culcat în lan.”
Cum însă până şi moartea în doze mari plictiseşte, ajungând să ducă la un soi de manierizare funebră, presa din România îşi aminteşte temporar că e martorul şi oglinda unei ţări incomparabile. Eternă şi fascinantă pe vremuri, pur şi simplu surprinzătoare cu trei ani în urmă, ţărişoara a devenit între timp tărâmul opţiunilor, adicătelea „the land of choice” – deşi cred că „the land of Joyce” i s-ar potrivi mai bine, având în vedere pe de o parte cât de frecvente sunt momentele noastre de stupoare, iar de pe alta cât de mult seamănă unele găselniţe din presă cu ciornele literaturii experimentale. Ghiveciul tranziţiei româneşti conţine titluri care nu vorbesc doar despre o naţie fermecată de senzaţionalism, ci şi despre o presă care cultivă cu încăpăţânare excesul, rătăcirea şi derapajul. Unele titluri amuză, altele buimăcesc. Unele forţează graniţa farsei, altele par pur şi simplu neverosimile. Reflexul tabloid se manifestă şi în subiectele culese din afara ţării, unde confuzia şi amatorismul duc la alcătuiri improbabile („Coroanele faraonilor erau aparate de captare şi de transfer energetic” sau, şi mai şi, „Racheta americană propulsată cu fecale se va lua la întrecere cu nava spaţială rusească alimentată cu chiloţi murdari”). Cu toate acestea, şocul şi amocul se simt cel mai bine la noi acasă, între brazi şi păltinaşi, între pedofili lăcrămoşi şi poştaşi obsedaţi, între starlete care se laudă cu şaizeci de copulări pe zi şi fotbalişti pescuiţi de sub mese. Vorba lui Tudor Gheorghe: „Acolo este ţara mea / Şi neamul meu cel românesc, / Acolo eu să mor aş vrea, / Acolo vreaaaaau eu să trrrrăiesc.” Pentru toţi aceştia şi pentru alţii ca ei, România nu poate fi decât locul unde:
„CV Tudor a cerut ca senatorii să spună în cor «Tatăl nostru».”
„Nunta Suediei cu Unicatu’ a costat 85.000 de euro.”
„Un oltean a băut acidul din bateria maşinii.”
„Viorel Zăvoianu i-a spart capul viitorului socru fiindcă nu i-a dat purceaua drept zestre.”
„Un investitor francez l-a bătut pe paznicul fabricii de sticlă Cristapan (Bihor).”
„Nici un elev de la liceul din Bustuchin (Gorj) nu a luat bacul în ultimii trei ani.”
Se simte cumva în acest articol adierea unei nedreptăţi? Categoric. Absorbiţi de pagina ziarului, vrăjiţi de frenezia sa informaţională, pierdem din vedere aportul televiziunilor – îndeosebi a uneia dintre ele, pricepută să excite ca nimeni alta glanda mahalagismului naţional. Populată cu specimene excentrice şi aprovizonată din teritoriu cu subiecte pe gustul macaragiilor şi docherilor, ea livrează versiunea macro a grotescului sintetizat într-un titlu de ziar. Dacă ştirea poate fi parcursă în câteva secunde, discutarea ei la televizor te poate ţine ocupat ore, zile, săptămâni, luni sau chiar ani. În chip corespunzător, asistenţa din platou e compusă din fachiri ai absurdului: fenomenalul X, incredibila Y sau formidabilul Z, formataţi de Dan Diaconescu întru tâmpirea oricui face greşeala de-a comuta pe postul în cauză. Şi acolo reţeta e aceeaşi: cât mai mult sex, cât mai multă moarte. Şi chiar dacă uneori autorii titlurilor comit boroboaţe, după cum se va vedea mai jos, efectul e garantat: România se prezintă ca un spital din care medicii au fugit, iar bolnavii au preluat controlul. În scop pur ilustrativ, citiţi şi tresăriţi:
„Urmează scena reconstituirii ruperii sutienului.”
„Condamnatul la moarte invitat în studioul nostru a fost deja executat de trei ori.”
„Transmitem înmormântarea celor patru eroi ai aerului. Urmează Gigi Becali.”
„Azi-noapte fantoma din Mangalia a mai bătut o femeie.”
„Acesta e piciorul podului unde s-ar putea afla Elodia.”
Şi fiindcă tot am ajuns aici, dacă vi se cere cumva părerea despre cazul Elodia, încercaţi să rămâneţi sobri. Nu riscaţi calambururi. Eu am făcut-o şi am fost răstălmăcit. Am spus că, după mine, „Elodia e o Cioacă” şi mi s-a reproşat că sunt excesiv de sceptic. Şi oricum, nu uitaţi: vara e anotimpul optim pentru citit titluri-şoc. A apărut noua Fanta Shokata.
