„Tolăniţi pe iarbă, printre sticle de bere, câteva zeci de spectatori îşi încurajau favoriţii pe numele lor de alint: Colivaru, Labă, Ciombe, Castană, Folositu. Găseai aici toată gama de jucători, de la tinerii ieşiţi din juniorat, care nu reuşiseră să prindă o echipă de divizie, până la tătici purtând tricouri cu burtă, gata oricând să-ţi livreze gratis amintiri din glorioasele lor meciuri cu Unirea Mănăstirea sau Torpedo Zărneşti.” (Cristian Tudor Popescu, „Daciada şi Olimpiada”, în volumul Sportul minţii, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004, p. 14.)
Nu e un secret pentru nimeni, românul se pricepe să tricoteze orice, de la pulovere la alibiuri şi de la scenarii la revoluţii. Imaginaţia, puterea de-a improviza în condiţii de pressing, hărnicia băşcălioasă şi obiceiul de-a râde când nu-i de glumă îl recomandă drept fachir al alternativelor. În aceeaşi zestre încape şi geniul românesc pentru apelativele hazlii, ştiut fiind că porecla nu e nimic altceva decât alternativa neprotocolară a identităţii din buletin. Definiţia din DEX a poreclei este precisă, dar cam uscată: „Supranume dat, de obicei în bătaie de joc, unei persoane, mai ales în legătură cu o trăsătură caracteristică a aspectului său exterior, a psihicului sau a activităţii sale”. Corect, însă incomplet şi nu foarte colorat. Prin urmare, e nevoie de detalii.
Capacitatea de-a scorni porecle creşte şi se diversifică odată cu înaintarea în vârstă. Pentru un copil, porecla e doar un fel de-a ştampila carenţa fizică a celuilalt, fie el coleg de bancă, prieten de joacă sau duşman de trei ore. Ţâncul care bate mingea pe maidan pune accent pe beteşugul vizibil, iar porecla astfel născocită e de fapt un amestec de candoare şi cinism. La zece ani nu te interesează nici originea socială, nici caracterul poreclitului. La zece ani nu cunoşti farmecul aluziei sau forţa de seducţie a calamburului. La zece ani, poreclele pe care le fabrici sunt exlusiv de ordin corporal: Grisină, Crăcănel, Ureche, Chiombea, Şchiopu. Abia când ieşi din teritoriul realităţii şi te muţi în literatură factura poreclelor se schimbă. Micul Saleem Sinai, personajul principal din Copiii din miez de noapte al lui Salman Rushdie, are parte de un amestec deconcertant de porecle tocmai fiindcă se află în câmpul ficţiunii, unde apelativele răutăcioase (Mucea, Pocilă, Smârcâici) şi poetice (Ţăndărel-de-Lună) coexistă fără oprelişti.
Poreclele pe care şi le găsesc adulţii sunt la fel de crocante, dar au izvoare diferite. Accentul se deplasează dinspre minusurile fizice spre cele de comportament, ţinută sau caracter. Dintr-odată, ne aflăm într-un spaţiu care nu mai e guvernat de simpla dorinţă de-a lua peste picior. Lucrurile care decid, de data asta, sunt impulsul de-a satiriza şi dorinţa poreclitorului de a-şi dovedi superioritatea prin raportare la poreclit. Porecla devine astfel diagnosticul parodic prin care cineva scoate la iveală slăbiciunea unui seamăn. Ea poate conţine, după caz, truculenţă netemperată, ironie tandră sau dispreţ casant. Partea interesantă a poreclei e că dezvăluie ceva nu doar despre destinatar, ci şi despre inventator. În funcţie de percuţia unei porecle, uneori îţi dai seama nu doar de hibele poreclitului, ci şi de maliţiozitatea poreclitorului. Pe de altă parte, echilibrul dintre cei doi actanţi se strică în clipa în care le judecăm notorietatea. Aţi observat, fără doar şi poate, că foarte multe porecle circulă în arenă fără iscălitura autorului. Ele devin o ştafetă verbală trecută din gură în gură, dar îşi uită certificatul de naştere într-un loc unde nu mai are nimeni timp şi chef să revină. Poreclitul are o identitate bine precizată, pe când poreclitorul e cel mai frecvent sortit anonimatului. Ştim, de exemplu, că lui Attila i s-a spus „Biciul lui Dumnezeu”, dar ridicăm din umeri când suntem întrebaţi cine a scornit acest supranume.
În privinţa vieţii publice, probabil că poreclele care apar cel mai des sunt ale politicienilor, ale vedetelor de televiziune şi ale fotbaliştilor. N-a fost întotdeauna aşa, bineînţeles. Dacă acum umorul poate fi fructificat fără cenzură şi duce uneori la porecle năprasnice, pe vremuri trebuia să fii atent şi să vorbeşti şoptit. La un loc cu bancurile politice, poreclele dinainte de 1990 erau omologul verbal al lecturilor în samizdat. Le rosteai uitându-te...
... prudent în jur şi râdeai abia când erai sigur că nu putea să te divulge nimeni. În acelaşi timp, trebuie spus că poreclele vedetelor TV erau rare şi fără zvâcnet. În condiţiile în care programul TV ajunsese să dureze două ore pe zi, simpla apariţie a vedetelor devenise o operaţiune anevoioasă. Pe lângă asta, excesele de popularitate erau excluse, căci nimic nu avea voie să ameninţe capitalul de simpatie, între ghilimele, acumulat de soţii Ceauşescu.
Şi fiindcă tot a venit vorba de ei – ca marcă de neşters a timpurilor predecembriste – să-i trecem în fruntea listei. Mai ţineţi minte? Lui Nicolae Ceauşescu i se spunea, la alegere, „Ceaşcă”, „Pingelică” sau „Piticul”. Prima poreclă era un simplu derivat din numele de familie, a doua îi lua în pleasnă cariera de ucenic cizmar, iar a treia îi viza lipsa de statură. La dreapta dumnealui, Elena Ceauşescu se bucura tot de trei porecle: „Codoi”, „Chimista” şi „Savanta”. Tustrele biciuiau parvenitismul fără frontiere al unei ţoape fascinate de titlurile academice („strălucit om de ştiinţă şi savant de renume mondial”), dar incapabilă să transcrie simbolul bioxidului de carbon. În relativa lor apropiere îşi ducea zilele un alt răsfăţat al bestiarului comunist: Ion Dincă. Acesta se pricopsise la rândul lui cu două porecle, semn că şi trecerea sa prin vieţile românilor de rând lăsase urme. Cel mai des i se spunea „Te leagă”, ca urmare a deprinderii de-a încheia multe discuţii cu diverşi călcători pe bec cu somaţia „Leagă-l!”, adresată miliţianului cel
mai apropiat. Rafinaţii găsiseră însă o a doua poreclă, mult mai spectaculoasă: „Balconetti”. De ce? Fiindcă, pe la jumătatea anilor ’80, Ion Dincă îi propusese lui Nicolae Ceauşescu să le interzică românilor să-şi închidă balcoanele, obligându-se să supravegheze personal felul cum era respectată hotărârea. Porecla cu iz italian era totodată paronimul lui Falconetti, personajul negativ din serialul Om bogat, om sărac, respectiv răufăcătorul cel mai la modă din acea perioadă.
Unde locuiau cei trei porecliţi? La Bucureşti, alias Trepidava (era vremea când diverşi istorici croşetau noi ipoteze referitoare la geneza şi continuitatea neamului pe mirificele plaiuri). Ce justifica o atare poreclă, născută din aplecarea naţională spre umorul morbid? Simplu: cutremurul din 1977 – acelaşi care făcuse să apară şi două dialoguri de prost gust: 1.„Cine l-a descoperit pe Toma Caragiu?” „Tot macaragiu’.” şi 2.„Cum au recunoscut-o pe Doina Badea?” „După voce.” Trepidava era doar primul dintr-o serie de oraşe împroprietărite cu porecle de românii dornici să găsească, în vremuri de urgie dictatorială, supapa eliberatoare a hazului. I se alăturau, cu denumiri la fel de sugestive, Inundava (Aradul vitregit de ieşirea Mureşului din matcă, în anii ’70), Cotcodava (Bacăul unde se afla biroul prim-secretarului de judeţ Alexandrina Găinuşă) şi Ceamaidava (Scorniceştiul superlativizat după venirea pe lume a lui Nicolae Ceauşescu). Cum însă Capitala merita ceva mai mult, un hâtru rămas necunoscut i-a lipit o poreclă preluată cu
entuziasm de bucureşteni: Ceauschwitz.
Pe vremea Ceauschwitz-ului lui Balconetti, sportul avea un loc privilegiat în catalogul poreclelor, iar fotbalul avea – mai încape vorbă?! – un loc privilegiat în catalogul sporturilor. Fiind sportul cel mai accesibil şi cel mai difuzat (în ciuda grilei sărăcăcioase), el s-a dovedit poligonul de testare a sute de porecle – unele afectuoase, altele insultătoare, unele complice, altele caraghioase, unele şmechere, altele înciudate, dar toate sugestive. Însă înainte de-a le trece în revistă pe cele mai populare, trebuie făcută o reverenţă echipei Petrolul Ploieşti din anii ’70, ai cărei componenţi aveau nişte nume care-i sunau copilului care eram atunci drept porecle. De aceea, când se dădea legătura la Ploieşti, îmi imploram părinţii să tacă, mă apropiam de televizor şi căscam lacom pâlniile urechilor, spre a auzi mai bine cum îi chema pe împricinaţi: Ţaporea, Harapu, Casapu, Cotigă, Mănăstire, Pisău, Curcă, Ciupitu. Aflasem deja că fotbaliştii brazilieni erau cunoscuţi...
... mai mult prin porecle şi mai puţin prin numele întregi, dar eram înciudat că nu le puteam opune lui Rivelino, Clodoaldo şi Gerson ceva mai de soi decât Harapu, Casapu şi Cotigă.
Dintre poreclele de fotbalişti vehiculate înainte de 1990, unele s-au schimbat în renume, ca în poezia lui Alecsandri, însoţindu-şi proprietarii chiar şi după ce au trecut în lumea drepţilor. Astfel, Florea Dumitrache a fost alintat de tribune cu porecla „Mopsul”, pentru ca unul dintre condeiele la modă ale vremii să-i agaţe de gleznă formula „Corsarul roib”. La rândul lui, Nicolae Dobrin, poate cel mai iubit fotbalist român din toate timpurile şi în orice caz cel mai generos cu publicul, a fost fie „Gâscanul”, fie „Pară”, într-o combinaţie zoobotanică fără precedent în bătătura naţională. Rapidistul Bebe Năsturescu a primit cadou porecla „Motoretă”, datorită vitezei pe care o dezvolta în sprint pe tuşă, când se bătea cu palma peste fund şi se îndemna icnit: „Hai, Bebiţă!”. Paul Cazan de la Sportul Studenţesc era poreclit „Aţă”, un omagiu adus înfăţişării sale filiforme şi lipsei totale a grăsimii de pe ciolane. Lui Sandu Gabriel de la Dinamo i se zicea „Şarpe” – o poreclă parşivă, căci defunctul fundaş al anilor 1970 se remarca printr-o alergare care sugera că fiecare segment al corpului avea o viaţă a lui şi că sporirea vitezei ar fi putut duce la dezmembrare. Stelistul Theo Anghelini şi dinamovistul Ion Marin fuseseră citiţi cu înţelepciune de spectatori şi botezaţi „Briceag”, respectiv „Săpăligă” pentru disponibilitatea de-a gâdila oasele adversarilor cu crampoanele. Antrenorului Valentin Stănescu i se spunea „Reglement” în virtutea dragostei pentru disciplina la echipă şi-a operativităţii cu care-i taxa pe zurbagii. Ilie Bărbulescu de la Steaua era numit „Balamuc” din cauza manifestărilor care trădau o fire nestăpânită. În fine, arădeanul Marcel Coraş, o huidumă molcomă şi derutantă, mobilizase cheful de glumă al suporterilor şi primise cadou trei porecle dintre cele mai ghiduşe: „Dulap”, „Bricul Mircea” şi „Văduva veselă”.
Aşa era atunci. Însă oare acum e altfel? Doar în parte. Asta înseamnă că poreclele politicienilor nu mai circulă doar la cozi, ci apar negru pe alb în pagina de ziar. Pericolul a dispărut, totul se face la vedere şi în deplină siguranţă. Dar poate că tocmai absenţa adrenalinei transformă spectacolul poreclelor într-un fenomen banalizat, unde sancţiunea critică nu comportă riscuri. Cei mai mulţi dintre politicienii porecliţi se simt atinşi, însă nu dau drumul buldogilor din lesă. Mustăcesc, dar până la urmă acceptă. Sigur, există un prag dincolo de care nu se cade să treci. Numai că pentru asta e nevoie de discernământ, produs deficitar în România. Aşa se face că preşedinţii români se aleg cu porecle nu doar nemăgulitoare, ci uneori mojice de-a binelea. A-i spune „cârpă kaghebistă” lui Ion Iliescu nu e defel un compliment, a-l reboteza pe Emil Constantinescu „Ţapul” nu e o marcă de originalitate, iar a-l tăvăli pe Traian Băsescu în pesmetul injuriilor de tip „Matrozul chior” semnalează deja o săritură peste cal. Există, e adevărat, şi porecle nimerite. Aici intră „Micky Şpagă” (Şerban Mihăilescu), „Manivelă” (Miron Mitrea) şi mai ales „Melcul carpatin” (Victor Ciorbea, descris astfel printr-o formulă cu adevărat inspirată de Mircea Mihăieş). Menţiuni speciale merită alţi trei cotizanţi la spectacolul politic al ultimelor decenii: Corneliu „Vaccin” Tudor, „Săniuţă” (Nicolae Văcăroiu) şi „Bombo” (Adrian Năstase).
Vedetele media nu iau faţa fotbaliştilor, dar sunt mai multe decât scriitorii. Evident, e vorba tot de porecle, domeniu unde singurul condeier demn de atenţie este Nicolae Breban, câştigătorul apelativului de „crap gonflabil” din partea lui Cristian Tudor Popescu. (Dejecţiile pseudoidentitare pe care le deversează C. V. Tudor la adresa lui Mircea Cărtărescu, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, Horia-Roman Patapievici etc. nu merită atenţie.) Dintre prezenţele televizive, se disting Andreea Marin şi Oana Zăvoranu, care au parte de un tratament în oglindă: fiecare primeşte o poreclă aparent pozitivă, în spatele căreia se află o conotaţie diametral opusă. „Zâna” şi „Querida” par să sugereze popularitate şi priză la public, pentru ca, în realitate, cele două porecle să indice o relativă lehamite a publicului. Mult în spatele celor două, Irina Margareta Nistor s-a trezit cu porecla „Irina Margarina Dristor” din pură plăcere a jongleriilor fonetice, fără să aibă altă vină decât contemporaneitatea unor glumeţi fără motiv. Într-o altă zonă a atenţiei publice, mai precis în şerpăria clanurilor interlope, poreclele sunt mult mai cunoscute decât numele din buletin şi propun sonorităţi ferme, chiar contondente: „Ştoacă”, „Pietroi”, „Spoitoru”.
Poreclele sportivilor – îndeosebi ale fotbaliştilor – sunt şi de data asta felia cea mai groasă a tortului. Însă dacă înainte de 1990 singurii porecliţi erau jucătorii, iată că după momentul de cotitură gluma cuprinde şi cluburile, ba chiar şi pe unii patroni. Astfel, Steaua devine „Steoaia”, ultimele patru litere trimiţând la ocupaţia iniţială a finanţatorului cu aspiraţii mesianic-prezidenţiale. (Spirala poreclelor suie spre patronul însuşi, care se vede încondeiat drept „Berbecali” sau chiar „Fecali”.) La rândul lui, Rapid cade victimă unei marote rasiste şi se trezeşte botezat „Crapid”, iar Politehnica Timişoara ajunge, din cauza frecvenţei cu care-şi trimite suporterii la tratament, să fie numită „Policlinica” Timişoara. Cât despre fotbalişti, unii primesc porecle ca pe timpuri: „Halaicu” (Dan Stângaciu), „Broască” sau „Isaura” (Ilie Dumitrescu), „Păstrugă” (Florin Cernat), „Chirurgul” (Dan Alexa), „Pepene” (Vali Năstase), „Bichon” (Mihăiţă Neşu). Alţii intră într-o reţetă facilă, care presupune raportarea la o vedetă (preferabil internaţională) şi înnădirea unei comparaţii şablonarde. Astfel, Daniel Pancu devine „Ronaldo din Giuleşti”, Gheorghe Hagi e „Maradona din Carpaţi”,
Jean Barbu se recomandă „Cobra din Trivale”, Sandu Negrean e poreclit „Jardel din Baia Mare”, Gabriel Torje se transformă în „Messi din Bănie” (ajuns între timp la Dinamo), iar Silviu Bălace află că a fost înălţat la rangul de „Nedved din Vaslui”. Dar cele mai sonore porecle nu vin din fotbal, ci din două sporturi care presupun boţirea nemiloasă a adversarului. Bunăoară, luptătorul de K-1 Cătălin Moroşanu se mândreşte cu titulatura funebruvirilă „Moartea din Carpaţi”, iar boxerul Gheorghe Ghiompirică freamătă sub pseudonimul „Diavolul tasmanian”, deşi numele lui poate ţine liniştit loc de poreclă. Chiar aşa, de ce s-ar obosi un om pe care-l cheamă Ghiompirică să-şi strunjească o identitate mai caraghioasă decât cea oficială?
