Beti mi-a făcut cadou un nume japonez. Se scrie
şi se citeşte Aekanta. Răzvan zice că, în sfârşit, Bricostore se disculpă (habar n-am care-i treaba). Cristina a fost figură politică în viaţa anterioară. Sandra s-a măritat, arăta tare bine la nuntă. Alexandra caută un articol despre Amazon.
Lui Sorin îi place clipul stupid cu „Ce s-ar face lumea fără România”, motiv pentru care încingem o discuţie în contradictoriu. Eu îi zic că filmul ăla este exemplul perfect de produs făcut de cineva cu un mare complex de inferioritate. Ce să spun, făcea lumea implozie dacă nu apăra cineva patru penaltiuri la rând. Sorin îmi răspunde că e trist dacă eu numai cu asta am rămas din clip respectiv. Eu îi zic că treaba e de rahat şi revin în forţă cu noi exemple de stupiditate din infamul filmuleţ: Nadia a învăţat computerele să afişeze nota maximă? Bill Gates ar trebui să mulţumească României? Românii au cea mai bună mâncare din lume (oricum e turcească)? Avem cele mai tari femei? Pentru asta trebuie să ne fie lumea recunoscătoare? Îi mai zic că toate astea sună cam ca ceea ce îşi spune un luzăr ca să se convingă că e mai bun decât crede el că îl crede restul lumii. Sorin nu se lasă, cere şi alte păreri, care vin desigur şi sunt foarte împărţite.
Altă Cristina caută un clovn de închiriat. Cu „nas roşu şi ce mai au clovnii”. Mirela cere ajutor pentru a încheia o înţelegere cu un cartel mexican. O ajut şi câştig ceva bani şi experienţă. „M-aţi omorât cu matinalele astea”, se plânge Florin de la Hi-Q. Iuliana a făcut cel mai gustos sos pentru paste urmând o reţetă dintr-un film cu mafioţi. Horea îi spune Cristinei că ştie el un clovn. George zice că fără nas roşu ştie el mai mulţi. Sorin (altul, nu cel cu clipul despre ce s-ar face lumea fără România) zice că ultimul Star Trek e varză.
V-am povestit la repezeală câte ceva din ce văd în momentul ăsta pe pagina mea de Facebook. Pentru cine nu ştie, Facebook, pe care îl putem numi pe româneşte Cartepefaţă, e un site folosit de peste 200 de milioane de oameni, între care şi peste o sută de mii de români. Îţi faci un cont şi dintr-odată ţi se deschide o întreagă lume, care ar semăna destul de tare cu lumea în carne şi oase dacă n-ar fi mult mai comunicativă, mai activă şi mai exhibiţionistă. Pe Facebook poţi să ţii legătura cu prietenii, să redescoperi colegi, rude, cunoştinţe cu care n-ai mai vorbit de secole (şi nici n-ai fi vorbit), să te faci amic cu Tăriceanu, Mazăre, Loredana Groza şi Florin de la Hi-Q, să le vezi pozele, să le citeşti gândurile, să ştii ce fac ei în momentul ăsta. Poţi să le urezi La mulţi ani, pentru că Facebook îţi spune când e ziua lor. Şi poţi să le faci cadouri, pentru că Facebook te ajută să le trimiţi lucruri frumoase, chiar dacă virtuale.
Pe Facebook eşti invitat şi inviţi la evenimente, eşti recrutat şi recrutezi pentru cauze nobile (de exemplu, „Ajutaţi cratima să găsească drumul către casă”), joci tot felul de chestii în care interacţionezi la nesfârşit cu oameni de pe întregul mapamond. Jocuri care îţi permit să fii cine vrei tu; de exemplu, un mafiot care dă lovituri la bancă, face afaceri cu cazinouri şi din când în când poate ajuta un partener de matrapazlâcuri şi dubioşenii să încheie înţelegeri matrapazlâcoase şi dubioase cu un cartel mexican.
Pe Facebook poţi să scrii ce faci în momentul ăsta, ca să ia aminte toate cunoştinţele tale facebookiste. De exemplu, eu tocmai am scris pe Facebook că scriu despre Face-
book şi toţi amicii mei de Facebook care îşi privesc paginile de Facebook pot afla, acum, despre ce este vorba în următorul meu articol din Esquire. (Mai mult, am cerut oamenilor să-mi scrie, tot pe Facebook, despre Facebook. Vă povestesc în casetă ce iese.)
Dar nu e vorba doar de Facebook. E vorba şi despre e-mail, Yahoo Messenger, Hi5, WWW, bloguri, Twitter, telefoane mobile inteligente. Despre tot ce compune viaţa noastră cibernetică. Este o viaţă minunată. Ne lasă să facem atâtea lucruri pe care nu le puteam face înainte. Sau puteam să le facem – dar ce rost avea, dacă făcutul lor nu implica apăsatul pe butoane?!
E ca în bancul cu cei doi tocilari care discută pe messenger. „Băi, ce frumos ninge afară!” zice unul. „Dă un link”, răspunde celălalt.
Internetul ne descătuşează, ne eliberează, ne virtualizează.
Şi atunci, care e problema? De ce se supără corporaţiile mai mari şi companiile mai mici atunci când angajaţii lor stau pe messenger, îşi actualizează (pentru cine nu înţelege: updatează) paginile de Facebook sau de MySpace, se dau pe bloguri şi pe YouTube? De ce interzic (pentru cine nu înţelege: banează) patronii Facebook-ul şi Twitter-ul, dar par să nu aibă nimic împotriva discuţiilor închegate la cafea sau la ţigară? De ce trebuie să ne ascundem ecranele computerelor de ochiul vigilent al şefului (care, oricum, cetuieşte la greu din acvariul lui – parcă noi nu ştim!)?
Răspunsul vine, desigur, din studii şi cercetări. Folosirea programelor de e-mail şi mesagerie instant şi datul pe site-uri ne mănâncă din timp şi ne fac mai puţin eficienţi. E OK să mergem la cafea şi să stăm la o vorbă mică, pentru că suntem nevoiţi să respectăm nişte limite. La un moment dat ne întoarcem înapoi la birou şi, dacă avem o ţâră de bun-simţ, nu ieşim în pauză la fiecare cinci minute. Dar messengerul şi browserul sunt deschise non-stop.
Conştiinciozitatea angajatului modern e subminată astăzi nu atât de televizorul lăsat să meargă pe ştiri, cât de ferestrele de messenger cu link-uri către ultimul viral postat pe
YouTube, e-mailurile de tip „trimite la 15 persoane ca să nu-ţi cadă o cărămidă în cap” sau bipurile mai mult sau mai puţin discrete ale SMS-urilor p kr l rceptionm.
Specialiştii au constatat că din cauza asta începem nu numai să lucrăm în reprize mai scurte, ci să gândim în reprize mai scurte. Să ne pierdem şirul ideilor. Să ne fragmentăm creierul, care şi aşa s-a obişnuit, din era televiziunii, să stea în priză pe calupuri.
Dar tehnologia nu ne afectează numai productivitatea şi modul de a gândi. Tehnologia ne ia cu o mână ce ne dă cu cealaltă. Tehnologia ne face mai liberi, mai mobili, ne oferă confort, viteză, acces. Dar tot tehnologia ne ia prizonieri, ne ţine sub lupă, nu ne lasă să respirăm.
Să luăm, de pildă, cazul meu, că îl cunosc cel mai bine. Comunic cu editorul meu de la Esquire prin internet. Îmi trimit textele prin internet. Mă folosesc de internet ca să culeg informaţii şi opinii pe care le utilizez apoi aici. Îmi exploatez cu neruşinare cititorii blogului, amicii de pe Facebook, oamenii din lista de la messenger, pe care îi storc de idei, impresii şi poveşti. Tehnologia îmi permite să locuiesc într-o ţară şi să scriu pentru o publicaţie care apare în alta, la un ocean şi ceva distanţă.
De fapt, era fix la fel şi pe când locuiam la Bucureşti. Internetul egalizează distanţele. Le cibernetizează. În lumea circuitelor, zece kilometri sau zece mii de kilometri se măsoară tot în fracţiuni de secundă. Nu m-aş întâlni mai des cu Anca sau cu Radu dacă aş fi aproape de ei; nu pentru că nu mi-ar face plăcere (dimpotrivă, bla-bla-bla), ci pentru că ne este mai comod să comunicăm online.
Ar trebui să mă simt liber şi descătuşat, pentru că pot să scriu de oriunde şi n-am nevoie să mă deplasez până la redacţie. De fapt, sunt la fel de liber şi descătuşat ca un cal care paşte cu funia legată de picior. Faptul că pot comunica de oriunde nu-mi lasă nici o portiţă de evadare. Când întârzii cu predarea nu pot să spun că n-am avut cum să trimit articolul. N-am altă soluţie decât să recunosc că am fost nesimţit.
Iar asta e o treabă valabilă pentru oricine. N-am idee dacă permanenta comunicare consolidează sau strică o relaţie, dar cu siguranţă dinamica amorului s-a schimbat masiv din momentul în care telefonul mobil şi contul de messenger au devenit nelipsite.
Îşi mai aduce oare cineva aminte cum comunicau îndrăgostiţii pe vremuri? Cât de greu era să se prindă la telefon? Cât de uşor era să sune ocupat? Câtă linişte puteai să ai dacă pur şi simplu aveai chef să fii singur?
Astăzi lucrurile stau cu totul altfel. E din ce în ce mai greu să pretinzi că te aflai într-o zonă fără acoperire. Dacă nu răspunzi la telefon partenerul începe imediat să intre la idei. Nu mai e ca în faţa blocului, când puteai să comentezi împreună cu gaşca posterioarele faine ale trecătoarelor. Pe Facebook, prietena îţi vede toate mesajele. În plus, trebuie să explici, la profil, dacă eşti într-o relaţie şi ce fel de relaţie este ea. Toată lumea ştie tot ce trebuie să ştie despre tine.
Dacă eşti departe, trebuie să explici de ce n-ai intrat pe messenger, sau, vorba cântecului, de ce n-ai răspuns la iesemies.
Gândiţi-vă la nefericitele care pozează topless şi cu un deget în gură pentru paginile personale de pe Hi5, ca să ajungă mai apoi ţinta miştourilor pe diverse bloguri despre cocalari şi piţipoance. Unii spun că sunt proaste şi şi-au făcut-o cu mâna lor (sau, mă rog, a prietenului cu şlapi, maiou chinezesc şi lanţ de WC în jurul grumazului). De fapt, sunt victimele naive ale culturii de masă, care promovează reţete ale succesului în viaţă bazate pe decoltee generoase şi poziţii lascive.
La un moment dat aceste fete vor fi femei serioase, la casa lor, cu slujbe de păstrat şi copii de crescut. Probabil că la vremea aceea îşi vor dori ca unele dintre lucrurile pe care le-au publicat pe net să nu mai existe. Dar, aşa cum scria cineva pe blogul de ştiinţă şi tehnologie de pe site-ul cnn.com, „nimeni n-ar trebui să publice ceva pe internet dacă nu doreşte ca respectivul lucru să rămână acolo pentru totdeauna”.
Cam asta e situaţia: pe internet nu există viaţă privată şi totul e forever. Chiar dacă o fotografie e ştearsă, ea rămâne undeva, într-o memorie de server. De fapt în mai multe, pentru că există diverse
site-uri, precum Archive.org, care copiază tot ce există pe internet, ca utilizatorii să poată vedea ce conţinea un anumit site într-un moment sau altul.
Aşadar, oamenii tind să pună prea multă informaţie personală pe net. Dar problemele vin şi din sens invers; netul tinde să pună prea multă informaţie în viaţa noastră personală. Publicistul Steve Tuttle scria recent în Newsweek că a fost dependent de Facebook, dar îi spune pa. Să fii pe Facebook, zicea el, e ca şi cum te-ai fi oferit voluntar să primeşti spam. Şi, remarca omul, cu cât îţi faci mai mulţi prieteni pe Facebook, cu atât primeşti mai mult spam. Aşa că Facebook e de fapt cel mai pustiu loc din întregul World Wide
Web, conchidea el.
Încet-încet, o nouă teorie şi-a făcut loc printre observatorii internetului. Site-uri ca Facebook, spun unii, nu au viitor pentru că te toacă cu prea multe chestii irelevante, de la jocuri până la reclame.
Cu alte cuvinte, Facebook e o pierdere de vreme. Alţii spun, însă, că dacă ştii să stabileşti filtre, eşti scutit de mesaje nedorite şi poţi folosi site-ul pentru lucruri cu adevărat importante, cum e menţinerea legăturilor cu prietenii.
Folosită cu cap, tehnologia ne ajută. Revista Time a publicat recent un articol despre o biserică din SUA care încurajează enoriaşii să vină la slujbă cu mobilele şi să posteze pe Twitter, serviciul online care permite comunicarea de mesaje adânci în 140 de litere. Unii spun că e destul de ciudat, dar că simt că astfel devin mai apropiaţi de ceilalţi participanţi la slujbă.
Anumite companii trec şi ele peste teama că angajaţii vor fi mai puţin eficienţi dacă stau toată ziua pe net şi încearcă să-i facă să comunice mai bine între ei tocmai cu ajutorul reţelelor de socializare online.
Iar eu pot să raportez cu justificată mândrie şi satisfacţie că am început să refuz invitaţiile de a lupta pentru diverse cauze pe internet, dar mă folosesc în continuare cu perfidie de messenger, Facebook şi blog pentru a colecta material pentru articole. Astăzi, de pildă, am refuzat trei invitaţii de a ajuta cratima să găsească drumul către casă, însă am obţinut o duzină de păreri despre Facebook, din care puteţi citi în caseta alăturată.
CINE SE UITĂ LA ŞTIRI
„Cu ce te pot ajuta la materialul despre Facebook?”, m-a întrebat
Elena, din Dubai, pe Yahoo Messenger, la fix 30 de secunde de când am scris pe Facebook că scriu despre Facebook. Elena e în contact cu oameni din Germania, Italia, Malta sau SUA, despre care poate afla că au făcut sarmale bune azi. Îmi mai scrie că ştie cazuri de dependenţă de teste şi jocuri prin internet. Psihologic, zice ea, tot la gaşca de la bloc se reduce toată treaba, chiar dacă acum blocul s-a lăbărţat pe tot mapamondul.
Sandra (din Bucureşti) s-a măritat şi zice că fără Facebook nu s-ar fi putut lăuda la prieteni cu minunatele ei fotografii de la nuntă. Deşi ştie că sunt nenumărate site-uri pe care ar fi putut să le publice, e mulţumită că pe Facebook poate vedea comentariile făcute de prieteni la fiecare poză. Ceea ce e o consolare pentru chinul de a urca imaginile pe site.
Între timp, pe pagina de Facebook mi-a apărut şi un comentariu de la Corina, din Praga, care mi-a dat link către Trackulous, o aplicaţie unde poţi să ţii socoteala diverselor lucruri. Şi uite aşa am găsit pagina unei fete care trece conştiincios pe site motivele tuturor certurilor pe care le are cu prietenul ei. Citez: „Dacă Michael J. Fox şi Matthew Broderick sunt una şi aceeaşi persoană. Îşi dă ochii peste cap”. „Faptul că pune cutiile pentru gheaţă goale în congelator.” „Dacă e OK să lăsăm câinele să bea bere.” „Dacă această listă ar trebui să fie publică, anonimă sau privată. Dacă citiţi asta, înseamnă că am câştigat.”
