Ştirile sunt nişte lucruri utile, care ne povestesc ce se întâmplă interesant şi important în jurul nostru. Ce spune Gigi Becali când se dă jos din maşină; de ce nu mănâncă mititei Traian Băsescu; sau ce bancuri spune Mircea Geoană.
Când am aflat de la Realitatea TV că lui Băsescu îi place brânza cu roşii, m-am bucurat, pentru că exact în acel moment mâncam şi eu brânză cu roşii. Când o reporteriţă de la acelaşi post s-a apucat să-i întrebe pe turiştii care se fotografiaseră cu acelaşi Băsescu pe litoral ce or să facă cu pozele, era să mă înec cu o bucată de telemea. Până la urmă, bucata de telemea s-a strecurat, chinuit, pe lângă mărul lui Adam şi a luat-o uşor încurcată spre stomac, iar eu am aflat că oamenii or să păstreze pozele ca amintire, ceea ce mi s-a părut extraordinar. „Unde o să le puneţi? Pe calculator?”, a întrebat reporteriţa, iar oamenii au răspuns că da. Ceea ce mi s-a părut la fel de extraordinar. La urma urmei, acolo îmi păstrez şi eu pozele, ceea ce înseamnă că între mine şi oamenii care apar la Realitatea există o legătură aproape magică. Şi eu, şi ei mâncăm brânză cu roşii şi ne ţinem pozele pe calculator.
O ştire publicată ulterior pe site-ul realitatea.net avea în prim-plan faptul că preşedintele nu mănâncă mititei, pentru că preferă brânza dobrogeană cu roşii. Din toată povestea asta eu am rămas, între altele, cu o chinuitoare dorinţă de a afla ce gust are brânza dobrogeană (dacă sunteţi din zonă şi produceţi aşa ceva, trimiteţi vă rog pachetul pe adresa Esquire, o găsiţi în caseta redacţională).
În aceeaşi zi m-am uitat şi la Antena 3, de unde am aflat că preşedintele PSD, Mircea Geoană, s-a întâlnit cu pensionarii, cărora le-a zis un banc prost (dacă nu l-aţi auzit şi sunteţi curioşi, lăsaţi lângă pachetul cu brânză dobrogeană un bilet pe care aţi scris: „Rog banc Geoană” şi vi-l trimit prin poştă). Mă rog, bancul nu era neapărat prost. Dar ideea era că Geoană l-a zis atunci când un pensionar s-a plâns că are pensia prea mică, ceea ce, reieşea din material, a fost nepotrivit. În schimb, a fost potrivit ca Antena 3 să dea, din toată întâlnirea dintre un partid guvernamental şi pensionari, doar informaţia că Geoană a zis un banc.
V-am povestit toate acestea ca să înţelegeţi ce de lucruri importante aflu eu de la televizor. Ca să înţelegeţi şi mai bine, aş putea să vă mai povestesc cum am aşteptat cu sufletul la gură întoarcerea acasă a lui Gigi Becali, ţinut în priză (eu, nu el), secundă cu secundă, de reporterii trimişi să relateze în direct din faţa reşedinţei sale.
Asta pentru că întoarcerea acasă de la pârnaie a unui personaj popular merită transmisiuni live şi care de reportaj (nici acum nu înţeleg de ce nu le zice maşini de reportaj – probabil că expresia datează de pe vremea când redacţiile de ştiri erau dotate cu aparate de filmat din acelea cu manivelă, transportate de atelaje trase de cai).
Relatări în direct cu cap-sincron (adică un cap de reporter care ne vorbeşte din faţa camerei, de pe teren) merită, de altfel, şi tot soiul de alte evenimente, cum ar fi:
- faptul că în continuare nu se ştie nimic despre Elodia (reporterul transmite din faţa unei păduri cu încărcătură simbolică);
- divorţul Romaniţei Iovan de al optsprezecelea soţ (reporterul transmite din faţa unei clădiri cu coloane greceşti şi trepte, iar Romaniţa Iovan şi al optsprezecelea său soţ nu sunt în cadru, pentru că au divorţat în secret, acum câteva zile, după care s-au recăsătorit şi au plecat în voiaj de nuntă în Insulele Capului Verde);
- falimentul unei fabrici de lămpi cu picior din Moşnenii Mici (televiziunea nu are corespondent la Moşnenii Mici şi ar dura prea mult să trimită acolo o maşină de reportaj, aşa că reporterul transmite din sufrageria proprie, din faţa unei lămpi cu picior stinse);
- apariţia unui tratament revoluţionar al acneei (reporterul transmite dintr-un salon de cosmetică facială şi încheie transmisiunea storcându-şi un coş).
Recunosc, lista de subiecte de mai sus e fabulaţie de la un cap la altul, dar trebuie să recunoaşteţi şi dumneavoastră, dacă v-aţi uitat vreodată la ştiri, că rândurile respective v-au adus în minte subiecte asemănătoare, transmise pe bune, în acelaşi stil, de vajnicele noastre programe informative.
Televiziunile de ştiri trebuie să lăbărţeze o cantitate limitată de informaţii pe parcursul a 24 de ore. În plus, aceste informaţii concurează pentru atenţia telespectatorului cu filme americane, telenovele sud-americane, telenovele româneşti, manelişti, Dan Negru, Ştefan Bănică Junior şi tot felul de alte produse. Toate sunt menite să-l facă pe cetăţeanul de pe canapea să privească la televizor la fel de intens cum se uită iepurele de câmp din mijlocul autostrăzii la farurile maşinii care se apropie. Ceea ce înseamnă că tot ce se întâmplă trebuie să fie interesant, captivant şi, dacă se poate, şocant şi emoţionant. Să te facă să zici, la sfârşit, „Ce tare!” – adică exact ceea ce ar fi spus şi iepurele de câmp, după trecerea maşinii, dacă ar mai fi avut cum.
Problema (aceeaşi pe care o are şi presa scrisă, preocupată să spectacularizeze tot ce mişcă) e că, din păcate sau din fericire, viaţa e, de obicei, destul de plicticoasă. Este motivul pentru care Realitatea sau Antena 3 nu se apropie de audienţele ProTV sau Antena 1 decât atunci când patronii se dau peste cap să facă rost de o transmisie a unui meci Steaua-Dinamo sau a unui cutremur.
Posturile de ştiri îşi spun „de nişă” pentru că numărul celor care stau cu urechea la ştiri este inevitabil cu mult mai mic decât numărul celor care stau cu ochiul în gura lui Ştefan Bănică Junior ori în decolteul Mihaelei Rădulescu.
Câte lucruri interesante, captivante, şocante sau emoţionante se întâmplă ca să dea material televiziunilor de ştiri 24 de ore pe zi, şapte zile pe săptămână?! Şi câţi oameni inteligenţi, cunoscători, carismatici şi interesanţi au la îndemână posturile de ştiri pentru a servi telespectatorilor discuţii mereu fascinante despre şansele la preşedinţie ale lui Radu Duda sau despre capcanele acordului cu FMI?
Rezultă o realitate diluată ca o ciorbă lungă, dreasă bine cu sare şi piper, în care bucătarii mai bagă câte o bucată colorată de ardei gras, ca să ţină loc de pulpă de pui.
Televiziunile de ştiri non-stop nu au, de fapt, destule ştiri. Dar nu ăsta e necazul. Până la urmă, nu e o tragedie să repeţi aceleaşi materiale în zece buletine de ştiri. Necazul a dat peste noi acum mai mulţi ani, iar acum suportăm consecinţele:
La un moment dat, televiziunile de ştiri au muşcat din fructul dulce al ştirii care sparge, sau, mai pe româneşte, al BREAKING NEWS-ului, scris întotdeauna cu majuscule.
Vorbim, stimaţi telespectatori, de ştirea care întrerupe programul obişnuit: a început războiul din Irak; e cutremur; e 11 septembrie; a murit prinţesa Diana; România a câştigat Campionatul Mondial de Fotbal; a căzut un avion; a căzut guvernul. După cum vedeţi, tragediile au mult mai multe şanse să spargă decât evenimentele luminoase. Veştile bune nu obişnuiesc să ne ia prin surprindere. Şi am băgat în rândurile de mai sus şi faza cu România şi campionatul mondial doar ca să-i oftic pe microbişti.
Dacă tot am ajuns, oarecum accidental, în sfera cuprinzătoare a fotbalului, să rămânem acolo. Şi să remarcăm că televiziunile de ştiri, preocupate să creeze iluzia BREAKING NEWS-ului, au alunecat, pe nesimţite (sau cu nesimţire), de la transmisiile în direct despre, să zicem, capturarea lui Saddam Hussein, la transmisiile în direct despre punerea în libertate a lui Gigi Becali (aici legătura cu fotbalul, pentru cei care nu s-au prins).
BREAKING NEWS a devenit programul nostru obişnuit, întrerupt, din când în când, de BREAKING NEWS. Telespectatorul, zice cultura studioului de ştiri, trebuie ţinut în alertă fără încetare. În loc să citim o ştire din studio, trimitem pe cineva să relateze în direct, chiar dacă nu se întâmplă nimic în momentul respectiv. Legătura, dată şi primită de zeci de ori în fiecare buletin de ştiri, a ajuns un ingredient mai popular decât legătura de ceapă din Piaţa Matache.
De fapt, dacă te duci în Piaţa Matache ai toate şansele să vezi mai multe imagini interesante decât transmit emisiunile de actualităţi. Televiziunea românească a rămas cantonată în text şi în static. Adesea, redacţiile nu au la dispoziţie imagini de la evenimente. Aşa că servesc cu largheţe fotografii, texte scrise frumos pe fundaluri zglobii, lângă poza vorbitorului, panoramări, travelinguri şi prim-planuri măiastre de la conferinţe de presă (unde se vorbeşte despre ce se întâmplă, dar niciodată nu se vede ce se întâmplă), prezentatori sprijinindu-se de mese, invitaţi vorbind cu prezentatorii, reporteri ţinându-se de microfoane. Atunci când crainicul ne serveşte câte o ştire de agenţie se scot imagini de la naftalină, filmate cine ştie când. De exemplu: e arestat un preşedinte de bancă, iar telespectatorii văd imagini de arhivă cu clienţi la ghişee şi, eventual, un cadru cu clădirea Parchetului.
Exagerez, desigur. Lucurile nu stau chiar aşa de rău. Nu peste tot. Nu întotdeauna. Stau, totuşi, destul de rău, destul de des. Într-o ţară mică, oricât ar fi ea de vioaie, să emiţi ştiri şi talk-show-uri zi de vară până-n seară înseamnă să scoţi în faţă şi să tragi de păr subiecte care altminteri nu şi-ar găsi locul nici la rubrica diverse. Iar televiziunile fac adesea agenda şi pentru restul presei, pentru că în majoritatea redacţiilor de ziar televizoarele stau pe Realitatea sau Antena 3, iar jurnaliştii sunt şi ei atinşi, ca şi restul maselor largi, populare, de ideea că dacă se dă la televizor trebuie să fie ceva important. Şi uite aşa ajungem să discutăm pe holuri, la birou, în lifturi, în faţa blocului şi în bucătăria conjugală despre subiecte importante precum angoasele Magdei Ciumac, bancurile lui Mircea Geoană sau meniul de la mititica al cine ştie cărui personaj iubit de patrie şi popor.
Asta n-ar fi neapărat ceva grav. La urma urmei, oamenii nu trebuie neapărat să discute filozofia lui Kant, teoria grupurilor de prestigiu sau analizele economice ale lui Paul Krugman. Ce mă deranjează pe mine mai mult sunt două lucruri; ambele fac ca, uneori, între realitatea de la televizor şi cea văzută cu ochiul liber să existe anumite diferenţe. E vorba de 1) tendinţa de a exagera, ca să nu le pară oamenilor rău că s-au uitat la televizor şi 2) asezonarea unor subiecte cu o cantitate apreciabilă de bla-bla, numai pentru că dogma televiziunii tip BREAKING NEWS zice că o treabă importantă trebuie să beneficieze din prima clipă de o cantitate proporţională de vorbăraie.
Să exemplificăm.
1) Între un reporter de televiziune înfipt în cizme de cauciuc şi plantat în mijlocul bălţii, aşa cum se vede el la televizor, şi acelaşi reporter înfipt în aceleaşi cizme, în mijlocul aceleiaşi bălţi, aşa cum se vede el cu ochiul liber pot exista anumite diferenţe. De exemplu, nişte colegi din presa locală (nu spui ţine, persoane însemnate), îmi povesteau că, la o repriză de inundaţii, reprezentanţii televiziunilor naţionale trimişi la faţa locului, dezamăgiţi de faptul că nu găsiseră destulă inundaţie, căutau balta cea mai mare şi aveau grijă să ia un cadru strâns, ca să nu se vadă la televizor că în jur era uscat.
2) Pe la sfârşitul lui 2007, când un avion care încerca să decoleze de pe Henri Coandă a lovit o maşină uitată pe pistă, cei din studioul Realităţii, în lipsă de specialist, au înşfăcat repede primul reporter special pe care l-au putut prinde şi l-au adus în faţa camerelor, să povestească cum e cu avioanele care lovesc maşini pe pistă în timpul decolării. Reporterul a vorbit ca un expert de ocazie ce era şi a emis tot felul de păreri la fel de experte despre cauzele accidentului, proceduri, soliditatea avionului, panica stewardeselor şi tot felul de alte lucruri pe care le jongla la fel de bine cum joacă Emil Boc pivot la baschet. În lipsă de alte informaţii, specialiştii lu’ peşte au povestit că „s-a rupt roata” şi că avionul, care, din câte se vedea în imagini, şedea liniştit pe o parte, s-ar fi „răsturnat” pe pistă. Acum vreo două luni, după un cutremur care a zgâlţâit destul de serios o parte a ţării, o jună prezentatoare de la Antena 3 a umplut spaţiul de emisie, tot în lipsă de specialist veritabil, cu o listă de grozăvii care ţi se pot întâmpla în timpul unui cutremur, citită poticnit şi preluată direct dintr-un text dubios găsit pe un site dubios, unde cineva comisese deja o traducere dubioasă. De parcă n-ar fi fost deja speriaţi, telespectatorii au putut afla, între alte enormităţi, că oricine „se apleacă şi se acoperă” atunci când „apare” un cutremur este „zdrobit şi ucis”, şi asta „de fiecare dată, fără excepţie”. Ca să nu mai vorbim că oamenii erau îndemnaţi să încerce să iasă pe geam sau pe uşă, ceea ce nu e chiar lucrul cel mai indicat în timpul unui cutremur.
Pe de altă parte, cutremurul a adus audienţe record posturilor de ştiri pentru că, din diverse motive, oamenii simt nevoia să vadă şi să audă şi la televizor ceea ce tocmai li s-a întâmplat. Şi, cu siguranţă, jurnaliştii pot face multe lucruri care să aducă în atenţia telespectatorilor informaţii pe care, altminteri, aceştia nu le-ar fi căpătat. Totuşi, în cazul în care, imediat după următorul cutremur, se va întâmpla ca prezentatorul de ştiri să nu aibă la îndemână vreo altă informaţie relevantă, mi-aş dori ca acesta să urmeze exemplul dat cu mulţi ani în urmă de comentatorul de fotbal Cornel Pumnea. După o fază spectaculoasă, cu pase rapide, driblinguri fine şi un şut periculos la poartă, urmărită în tăcere de comentator, Pumnea te informa, în cele din urmă, sec: „Aţi urmărit un şut la poartă”.
Cine se uită la ştiri
Când am propus celor de la Esquire subiectul cu televiziunile de ştiri, am primit un email de la editorul Gabi Dobre. Mi-a scris că senzaţia lui e că mulţi oameni tineri, educaţi, cu venituri bune sunt „destul de decuplaţi de la realitate”. Mi-a spus că întâlneşte destul de mulţi oameni care spun că nu mai au televizor şi că asta-i face să se simtă mai liberi. Şi că dacă o ştire e îndeajuns de importantă pentru ei, va ajunge cumva la urechile lor. Cu alte cuvinte: televiziunile de ştiri sunt o sursă esenţială? Sau o voce care predică, aşa cum spune Dobre, ca în Hyde Park, pentru o mână de oameni, mai mult sau mai puţin interesaţi de subiect, dar mereu aceiaşi?
Staţiile de ştiri au, de obicei, mai puţini telespectatori decât posturile generaliste mari, însă o cotă de piaţă respectabilă. Potrivit GfK, în 2008 Realitatea a avut o cotă de piaţă de 4,6%, iar Antena 3 de 2,6%, faţă de 12,8% pentru ProTV, 9,1% pentru Antena 1 şi 5,1% pentru TVR1. De regulă, posturile de actualităţi ţintesc exact publicul educat şi cu venituri bune, teoretic mai interesat decât alte categorii de ceea ce se întâmplă în jur.
N-aş putea să ştiu cine NU se uită la ştiri. Nu ştiu dacă tu, cititorule de Esquire, eşti un consumator constant de actualităţi televizate. Dar ştiu cine se uită la ştiri întotdeauna: cei care apar acolo. Politicienii, de pildă, urmăresc avid ştirile televizate. Poate de aceea par să fie atât de rupţi de realitate.
