DE ANCA CIUCIULIN ŞI IULIA BLAGA
Faptul că „soluţia finală” – cum era denumit planul diabolic de distrugere sistematică şi totală a evreilor – a eşuat n-a reuşit să micşoreze vina celor care l-au conceput, l-au aplicat şi au ridicat crima în masă la rang de politică de stat.
Instanţa de la Nürnberg a acceptat, printre miile de documente ale celebrului proces, şi o unică lucrare literară, romanul Am fost medic la Auschwitz, scris de dr. Nyiszli Miklos din Oradea, subaltern al lui Mengele. E singurul document care descrie alcătuirea şi funcţionarea camerelor de gazare şi a crematoriilor, dar şi atrocităţile de neimaginat: experienţele asupra gemenilor, de sterilizare pe viu sau de iradiere masivă a femeilor, arderea cu acid, electrocutarea, cufundarea în apă cu gheaţă, inocularea cu agenţi infecţioşi a rănilor provocate deţinuţilor, disecţii pe viu.
Dr. Nyiszli, el însuşi purtător al numărului A 8450 tatuat pe braţul stâng, scrie în declaraţia pusă la dispoziţia acuzării de la Nürnberg: „Pot spune că în cursul detenţiei mele am fost martor la gazarea a circa două milioane de oameni”.
Iadul lagărelor naziste de pe teritoriile Poloniei, Bavariei, Cehiei nu e cu nimic mai dramatic decât persecuţia şi ororile trăite de evreii români deportaţi în lagărele de muncă din Transnistria. În teritoriile aflate sub controlul regimului condus de Ion Antonescu au fost ucişi sau au murit datorită programului de exterminare între 280.000 şi 380.000 de evrei români şi ucraineni din Basarabia, Bucovina şi parţial din Moldova, adică jumătate din numărul evreilor de pe teritoriile româneşti. În pogromul de la Iaşi şi „trenurile morţii” (29 iunie, 6 iulie 1941) au pierit peste 10.000 de evrei. După ocuparea Ungariei de Germania nazistă au fost deportaţi 150.000 de evrei din Transilvania de Nord, aflată atunci sub dominaţie horthystă. Doar 15% dintre aceştia s-au întors acasă.
Indiferent dacă românii supravieţuitori, rămaşi acum abia o mână de oameni, îşi rememorează traiul în lagăre, umilinţele la care au fost supuşi sau emoţia şi recunoştinţa faţă de solidaritatea arătată de ne-evrei, e important ca prin acest memento generaţiile următoare să afle unde duce intoleranţa, iar omenirea să nu-şi repete teribilele erori.
„DOMNILOR, DOAMNELOR, ŞTIM CĂ AŢI AVUT UN DRUM FOARTE GREU.”
Oliver Lustig avea 17 ani când a auzit cuvintele de mai sus, rostite în megafoanele de la Birkenau-Auschwitz în momentul coborârii din tren, pe peronul unde avea să se despartă pe vecie de mama și de cei trei fraţi mai mici.
Cinismul și cruzimea naziștilor îmbrăcau forme perverse, mergând până la o aparentă politeţe în scopul manipulării psihice a deţinuţilor; organizarea nemţească nu permitea nici o greșeală, totul era abordat știinţific.
„La fiecare șase ore era descărcat un nou tren ticsit cu evrei, interval de timp în care peronul trebuia eliberat de lotul din transportul anterior. Cei buni de muncă trebuiau cazaţi în barăci, iar cei inapţi, băgaţi în camerele de gazare și duși la crematoriu. Or, asta nu se poate face în haos, ţipete, urlete. Noilor veniţi li se vorbea aproape cordial, pentru a evita orice suspiciune, panică, agitaţie, revoltă – care ar fi impus împușcarea celor recalcitranţi, adică pierdere de timp și complicaţii.
Așa că discursul continua: «Știm că a fost o călătorie chinuitoare, ne pare rău. Nu e însă vina noastră. După cum știţi, până la Košice, adică până la graniţă, v-au adus alţii. Acolo jandarmii lui Horthy au coborât și noi am preluat trenul. Acum veţi lucra într-un lagăr de-al nostru unde, dacă veţi munci și respecta întocmai ordinele, nu veţi avea de ce să vă plângeţi».
Oamenii păreau calmaţi, difuzorul continua: «Regretăm, dar avem și o veste neplăcută. Aici, după cum vedeţi, nu sunteţi în lagăr, ci pe un peron. Lagărul este la peste doi kilometri distanţă și, tocmai azi, nu avem suficiente mijloace de transport. Privindu-vă, ne dăm seama că sunt mulţi bătrâni, bolnavi și mame cu copii mici, până la 14 ani; pentru aceștia vom face rost de autobuze. Așa că, vă rugăm, toţi cei pomeniţi să treacă peste șine pe partea stângă a peronului și acolo să aștepte liniștiţi mijloacele de transport. Ceilalţi, toţi cei apţi de muncă, rămâneţi pe loc; veţi mărșălui până în lagăr».
Nimeni nu ne-a forţat să ne despărţim de familii, n-a fost așa cum zic unii, că au asmuţit câinii-lup pe noi. N-a fost un plânset sau o împotrivire, fiindcă n-am bănuit nici o clipă că despărţirea avea să fie pe veci.”
Pe măsură ce povestește, Oliver Lustig păstrează același ton calm, egal, ca al unui profesor care știe că mai importante și mai impresionante sunt faptele reale, redate exact așa cum s-au petrecut, decât emoţia, ura sau revolta retrospectivă. E un om scund. Ţinuta lui emană rigoare, ochii săi negri au o privire infinit de tristă. Stăm de vorbă în biroul unde lucrează zilnic. Pe măsură ce povestește, dimensiunile încăperii par că se estompează; în loc de rafturi cu dosare parcă se ţes în ceaţă, la câţiva metri mai încolo, garduri de sârmă ghimpată... Oliver Lustig vorbește cu fermitatea celui care a supravieţuit. De unde putere la un copil de 17 ani? „Am aspirat forţă dintr-o neclintită dorinţă de a transmite lumii ce s-a întâmplat Atunci... acolo... la Auschwitz” (titlul uneia dintre cele 14 cărţi pe care le-a scris pe tema Holocaustului). Și insistă să vadă textul acestui articol înainte de a fi trimis la tipar: „Au apărut nu puţine povești modificate; fie că unora timpul le-a alterat memoria, în încercarea de a șterge tragedia; fie că, de-a lungul anilor și nopţilor chinuite de amintiri, unii suprapun imaginile iadului nazist peste propriile coșmaruri. E esenţial ca informaţiile să fie bine documentate și verificate”, spune el. Numai așa are valoare un demers jurnalistic de recuperare a adevărului.
„În opoziţie cu politeţea din megafoane, încă de la primele contacte fizice SS-iștii au încercat să ne distrugă forţa psihică, încrederea în puterea noastră de a rezista, să ne zdruncine orice speranţă în supravieţuire.
Am fost duși spre lagărul E din Birkenau; înainte de a intra am fost dezbrăcaţi în pielea goală, cu mâinile întinse lateral, ţinând în stânga cureaua de la pantaloni și în dreapta ghetele. Nimic altceva din ceea ce ne putea aminti de acasă nu puteam lua cu noi. În câteva minute am fost tunși și rași în zona pubiană. Instrumentele erau ruginite, «frizerii» (deţinuţi ca noi) erau nepricepuţi și nervoși, așa că părul de pe trupuri a fost mai mult smuls decât tuns, provocând sângerări dureroase. Apoi, în pas alergător, am trecut prin faţa unor mese și din dreptul fiecăreia ni s-a aruncat câte o componentă a uniformei vărgate de Häftling, la nimereală. Când am ieșit, cu greu ne puteam recunoaște unul pe altul.
Cum spuneam, anihilarea speranţei și a demnităţii umane era planul urmat diabolic. Indiferent de categorie, deţinuţii erau trataţi cu o duritate extremă; iar evreii, de-a dreptul infernal. Comandantul Fritsch obișnuia să se adreseze noilor loturi de deţinuţi cu următoarele cuvinte: «Vă anunţ că aici n-aţi venit într-un sanatoriu, ci într-un lagăr de concentrare german, de unde nu există ieșire decât prin coșul crematoriului. Cui nu-i place n-are decât să se ducă chiar acum la sârma purtătoare de curent de înaltă tensiune. Dacă în transport sunt evrei, să afle de la mine că n-au de trăit mai mult de două săptămâni, popii o lună, iar ceilalţi trei luni». Alteori, cinismul era manifestat în fapte: câte un Lagerfürer alegea la întâmplare 2-3 deţinuţi, le ordona să iasă din front, își scotea tacticos revolverul și îi împușca pe rând, cu aceeași încetineală. «Fiecăruia dintre voi i se poate întâmpla așa ceva, în orice clipă», se adresa apoi celor din front.
Dormeam în barăci de câte 1000 de oameni, pe jos, pe cimentul gol; ne întorceam de pe o parte pe cealaltă câte o sută o dată. De fiecare dată când trebuia ales un nou lot de trimis la muncă într-unul din multele lagăre din Reich, evreilor li se spunea: «Vine Mengele la selectare». Atunci toţi Häftling-ii (termen pentru desemnarea deţinuţilor evrei, nemaifolosit înainte) se dezbrăcau și se aliniau câte cinci, în ordinea înălţimii, așteptându-l pe doctor uneori ore în șir. Era grăbit, treceam unul câte unul prin faţa lui. Îi tria pe cei mai tari; pe cei firavi, la care nu mai era speranţă să-i trimită la munci, îi punea să stea deoparte. Seara veneau mașinile și îi duceau la crematorii. Și să-i vezi pe ăia mai mici din faţă cum trăgeau cu degetele de la picioare nisip sub tălpi, să se mai înalţe un centimetru, să pară mai voinici. Birkenau a însemnat pentru mine 4 luni în care cel mai greu de suportat nu au fost frigul sau foamea. Cel mai teribil lucru a fost răspunsul (la auzul căruia înnebuneau pe loc câte unul-doi inși la fiecare transport) la întrebarea când ne vom întâlni cu părinţii și fraţii: «Ieșiţi și uitaţi-vă în sus. Deasupra norilor ăia negri se înalţă acum sufletele lor. Puteţi privi și mâine dacă acum sunteţi obosiţi, numai că ce-o să vedeţi mâine vor fi sufletele ălora care or sosi la noapte cu trenul».”
„TU NU MAI AI NEVOIE DE MAMĂ”
Despărţirea de familie, pe peronul de la Auschwitz-Birkenau, e o amintire insuportabil de dureroasă și pentru doamna Hainalca Cristea. A fost singurul
moment al interviului când, din pricina lacrimilor, a trebuit să întrerupă firul fluent și egal al poveștii sale din lagăr. Nu-i e ușor să-și aducă aminte; multă vreme a avut coșmaruri. E scundă și frumoasă, are părul scurt, mâinile îngrijite, un pic de ruj pe buze. Mi-a arătat numărul tatuat pe braţ: AB 20438. Pe ultima cifră a numărului e o cicatrice de la o zgârietură lăsată de motanul Bill (de la Bill Clinton), de parcă ar fi încercat să-l șteargă.
„M-am născut la Sfântu Gheorghe, în Covasna. Aveam 13 ani și jumătate când, în ziua de 3 mai 1944, a venit ordin să mergem toţi evreii la poliţie. La noi acasă a rămas masa de dimineaţă pusă. După o zi și jumătate ne-au dus într-un ghetou improvizat într-o școală agricolă neterminată, unde am rămas câteva zile. Apoi, la Reghin, am locuit în corturi. Mama gătea pe o plită. Nu știu de unde făcea rost de mâncare. Într-o zi m-am furișat și am văzut cum jandarmii unguri îl băteau pe tata la tălpi ca să spună unde a ascuns bijuteriile și zestrea noastră (mai am o soră, Gyöngy, cu șapte ani mai mare, care acum locuiește în Israel. Dacă nu era ea, nu supravieţuiam). Tata urla de durere, dar n-a avut ce să spună. Avocat, nu mai putuse profesa din 1940, de la ocuparea Transilvaniei de Nord.
Am stat în ghetoul de la Reghin până la începutul lui iunie, când ne-au urcat în vagoane de tren pentru vite. Noi, copiii, nu știam unde ne duc, dar poate că cei mari bănuiau.
La Auschwitz-Birkenau ne-au primit cu valsuri de Strauss în megafoane, așa că am crezut că o să fie frumos, dar când am coborât, cel mai dureros a fost să-l privesc pe tata. Fusese bătut crunt și nu putea merge; era ajutat de doi bărbaţi, cam de vârsta lui, să facă cele câteva sute de pași până la
crematoriu. Ne-au separat în două coloane: bărbaţii într-o parte, femeile într-alta. Ambele coloane treceau prin faţa unui doctor SS, care îi selecta pe cei buni de muncă. Eram câte cinci pe un rând: mama lângă mine, io, soră-mea și o mătușă cu un băieţel de câţiva anișori. Dreapta, stânga. Moarte, viaţă. Așa era acolo. Și pe mama, imediat, au dat-o în dreapta. Avea 46 de ani, dar părul îi era alb. N-au întrebat-o câţi ani are. Sau au întrebat-o? Nu mai știu, dar cam de la 46 de ani în sus, femeile erau omorâte. Ca și toţi copiii de până la 14 ani, cu mamele lor. Nu știa nemţește, dar i-a explicat doctorului ăluia, nu știu dacă era Mengele, să mă lase și pe mine cu ea, nu vede ce slabă sunt? Eram mică, slabă, prăpădită. „Tu nu mai ai nevoie de mamă”, mi s-a spus. Dar eu am fugit după mama. M-a observat un soldat neamţ, m-a apucat și m-a aruncat ca pe o minge în partea cealaltă. Mama a leșinat după ce a strigat după o doamnă din Sf. Gheorghe: „Maria, ai grijă de fetele mele!”. Nu pot să uit asta niciodată... Ne-au dus în lagărul C și a început calvarul. Apeluri începând de la 4 dimineaţa și selecţia pentru crematoriu, deoarece transporturile nu veneau suficient de des faţă de câţi aveau ei planificaţi. Nu se punea problema să-ţi dea medicamente dacă te îmbolnăveai. Mâncarea era plină de viermi, zarzavaturile care se fierbeau nu erau spălate. Nu puteam să mănânc, însă sora mea spunea: «Înghite, înghite așa cum e, că asta te ţine în viaţă». Mulţi au murit
de dizenterie și au ajuns la crematoriu. Eram câte 500 de femei în baracă; se întâmpla uneori să te trezești și să vezi că cea de lângă tine nu mai respiră. Ne obișnuisem.
Majoritatea copiilor de 14 ani nu au scăpat. Am fost de două ori aleasă pentru gazare. O dată am ieșit afară – eram chiar în rând să intru la gazare – și am izbucnit în plâns. Și a venit o gardiană nemţoaică și m-a întrebat de ce plâng. «Păi plâng pentru că sora mea rămâne singură.» Și ea spune: «Du-te înapoi și zi-i că ai 20 de ani». A doua oară m-a apucat stomacul și m-am dus la veceul improvizat și n-am ieșit până când cei din baraca mea n-au fost duși la crematoriu.
De la Auschwitz am ajuns la Cracovia și din 15 iunie până în 10 august 1944 am lucrat la cărat pietre, lângă cimitirul evreiesc, pentru un bazin de înot. Lângă cimitir ne și făcuseră barăcile. Bazinul trebuia construit numai de femei – asta a fost dorinţa comandantului nazist care îl vroia pentru nevasta lui. Căram piatra sus pe munte, și dacă nu mai puteam, ne bătea. Acolo nu mai era cameră de gazare, era „zecimala”. Numărau unu-doi-trei-patru... și a zecea ieșea afară și era împușcată pe loc. Vă închipuiţi, stai la rând și te numără... ce simţi. Pe urmă iar am mers la Auschwitz, pe urmă iar selecţie, și pe urmă am plecat la Rochlitz.
Acolo am ajuns la o fabrică de armament, la un particular. Dimineaţa învăţam să lucrăm la strung piese de armament, iar după-masa la muncă. Io n-ajungeam la strung decât dacă puneam o ladă sub mine. Venise iarna și nu aveam pe noi decât o rochie, era zăpadă afară, și singurele ghete pe care le-am avut (mama ne făcuse ghete, ca să avem dacă trebuia să mergem pe jos) mi le-au luat acolo și mi-au dat niște ghete de lemn. Iar ele îmi făcuseră rană, și rănile nu se vindecau. Încă le mai am.”
(...) După calificare, am fost duse de la Rochlitz la Calw de unde un comandant german originar din Timișoara a vrut să ne treacă în Elveţia. Ajunsesem la Füssen când au plecat SS-iștii și a venit Wermachtul, care ne-a luat în primire. Ne-au scos noaptea, fără nimic pe noi. Ningea. Ne-au scos din Füssen și, după ce am ieșit din oraș, a sărit podul în aer. Am intrat într-o pădure deasă unde se vedeau trasoarele și, ţinându-ne de mână, ne gândeam că ne duc să ne omoare. Am ajuns la o prăpastie. Nu mai era drum înainte. Și cele care erau în faţă le-au spus celorlalte: «Spuneţi-le să vină să ne împuște odată, că aici e prăpastia». Dar în spate nu mai era nimeni, merseserăm ca animalele. Ne lăsaseră în focul ăla de război că știau ei că de acolo nu mai scăpăm. (...) Armata americană ne-a găsit pe urmă în niște grajduri.”
„NU ŞTIAI DACĂ APUCI ZIUA DE MÂINE”
Este opusul oricărei imagini preconcepute despre un supravieţuitor al Holocaustului. Nathan Amen arată mai tânăr decât vârsta pe care o are, conduce și astăzi mașina, la 86 de ani, și folosește curent calculatorul; dar, mai ales, povestește cu voce neutră și echilibrată despre cum a supravieţuit. Stăm de vorbă în sufrageria locuinţei sale dintr-un bloc din Titan. Soţia sa, Eva, cu care e căsătorit din 1948, intervine de puţine ori, dar o simt atentă. Nathan Amen spune că e azi într-o bună condiţie datorită soţiei, care a avut grijă de el. Cum s-a întors din lagăr, încă șubrezit după tifosul exantematic, a vrut să meargă la facultate. Și s-a dus, în 1945. Își pierduse la Auschwitz mama, sora și nepotul. Mama sa venea dintr-o familie de nouă fraţi, dintre care doar doi au scăpat. Din familia de 27 de persoane azi sunt în viaţă cinci, risipite în întreaga lume.
„Începând din toamna lui 1944, diverse organizaţii internaţionale au încercat salvarea populaţiei evreiești”, își amintește Nathan Amen, „pentru că evreii din Ardeal începuseră să fie deportaţi la Auschwitz din luna iunie, inclusiv mama și sora mea. În Ungaria, deportarea a întârziat puţin și, mai
ales la Budapesta, populaţia evreiască nu a fost deportată în masă, ci numai persoane răzleţe. Aceste organizaţii, ca să salveze evreii, au făcut așa-numitele «pașapoarte de salvare», în nemţește Schutzpass, emise de Vatican, Ambasada Spaniei, Ambasada Elveţiei, Ambasada Suediei.
Un prieten de-al meu, originar din Ungaria, a reușit să obţină un astfel de pașaport de protecţie elveţian, dar atunci nu știam că era unul falsificat. (Organizaţiile de tineret începuseră să le falsifice, ca să fie mai multe.) La cancelaria companiei de muncă amicul meu a reușit să treacă acolo și numele meu și să-l transforme în «pașaport de protecţie geamăn»”. Pe baza acestuia, poliţia secretă maghiară ne-a ridicat de la detașamentul de
muncă și ne-a dus la Budapesta. Acolo ni s-a confiscat pașaportul (alt act nu mai aveam), ne-au băgat într-o cazarmă și, în 4 decembrie 1944, cu un transport cu mulţi evrei din Budapesta, ne-au dus la Bergen-Belsen. Un drum de 10 zile, timp în care am fost închiși într-un vagon vreo 80 de persoane, dintre care multe au murit pe drum.
Lucrul cel mai crunt în lagăr erau apelurile. Dimineaţa și seara trebuia să stai la numărare. Munca nu era prea grea. Lucram în pădure, la tăiat lemne, dar strângeam doar necesarul pentru bucătăria lagărului. Mâncarea era groaznică – așa-zisa supă de sfeclă furajeră, Dörgemüse, fără nici o calorie. Un prieten, Frischman Bencze, care era mai îndrăzneţ decât mine, avea curajul să sară noaptea gardul și să se ducă la bucătărie. Aducea cartofi cruzi și sfeclă roșie crudă.
Necazul meu au fost însă păduchii. Cu ocazia unei dezinfecţii mi se pierduseră hainele și, cum am stat mult timp în pielea goală, am făcut o pleurită de la care, pentru că nu m-am mai îngrijit și nu m-am mai spălat, mi s-a tras tifosul exantematic. Nu știam atunci ce am, deși aveam febră mare. Am ajuns la așa-zisul spital din lagăr și de acolo, apropiindu-se trupele engleze (era aprilie 1945), am fost transportat prin 7-8 aprilie în lagărul considerat model de la Theresienstadt, la nord de Praga.
Aici nu mai stăteam în barăci, ci în vechile cazărmi austriece. În foarte scurt timp iarăși am fost dus la lazaret. Eram destul de bolnav, însă iarăși datorită acestui prieten al meu, în 5 mai, când rușii au eliberat lagărul, am plecat cu un camion rusesc la Praga. Am ajuns la centrul de ajutor organizat de Biserica Catolică, foarte aproape de locul unde e acum Ambasada României. Dar, fiind bolnav, am fost dus imediat la spital, fiindcă s-a constatat în fine că am tifos exantematic. Ajunsesem la 45 de kg greutate. Când mi-au dat drumul din spital, eram așa slăbit încât nu puteam să ridic piciorul de pe drum pe trotuar. Trebuia să merg în patru labe.
Ce e mai grav – și când am fost la muncă, și în lagărul de concentrare – a fost că nu știai dacă apuci ziua de mâine. Erai la dispoziţia unor oameni care nu se codeau să te omoare în bătaie. De pildă, dacă nu făceai acel metru cub de lemne prescris, erai pedepsit. Pedeapsa era foarte grea –
fără hrană, carceră și altele. Dar și noi am recurs la diverse șiretlicuri – completam sterul obligatoriu de la alţi steri, care nu se preluaseră. Am încercat să trăim. N-am avut nici o jenă să ieșim noaptea să furăm struguri sau porumb de pe moșia grofului. Te descurci, asta e viaţa. Dar la Bergen-Belsen
efectiv nu știam dacă mai apucăm ziua de mâine. Acolo nu exista cameră de gazare, dar aproximativ 20 de persoane mureau zilnic de sfârșeală. Și pentru că nu mâncau, dar mai ales din cauza tifosului. Și zilnic vedeam un car care mergea cu acele leșuri, le ducea la rug, că erau arși la foc deschis. Nu știai dacă mâine nu vei fi tu în acea situaţie. Totuși, la vârsta mea eram destul de sănătos. Eu n-am primit injecţii până am ajuns la detașamentul de muncă. Ca fire, nu sunt prea sentimental, sunt mai pragmatic și mai optimist. Deși am 86 de ani, mă gândesc totuși înainte. Nu sunt lacrimogen. Asta e firea mea. Nu-mi place să mă plâng.”
COPILUL CU NUMĂRUL B 14849
Octavian Fullop e cel mai tânăr dintre evreii din nordul Ardealului supravieţuitori ai lagărelor naziste. Are o privire senină, un optimism molipsitor; intuiește că mi-e jenă să-l rog să-mi arate tatuajul, zâmbește și își rotește braţul spre mine: „Noi ne-am obișnuit cu numărul ăsta veșnic ca un stigmat, iar jurnaliștii n-ar trebui să fie intimidaţi, că doar nu e un exhibiţionism”.
„De fapt, eu am două numere. Unul tatuat la Birkenau, altul înregistrat la Mauthausen. Aveam 13 ani când am fost deportat de lângă Târgu Mureș, pe 27 mai 1944, împreună cu absolut toţi membrii familiei. Dar nici unul, nici unul nu s-a întors de la Auschwitz în afară de mine. (...)
Eram pirpiriu, tata mă sfătuise să scot pieptul în afară, să par mai mare de vârstă. Am declarat că am 16 ani, deși fuseserăm ameninţaţi că, dacă minţim, vor găsi documentele și toată familia va fi lichidată. Am avut noroc și m-au crezut. Ne-au băgat într-o baracă; tata a reușit să vină o dată la mine. Mi-a spus așa: să nu uităm prin ce am trecut, niciodată, dar ne vom întâlni în Palestina. După aceea nu l-am mai văzut. Niciodată.
După câteva zile, unul din baracă s-a îmbolnăvit de scarlatină. Eu nu avusesem scarlatină, dar n-am luat-o nici atunci. Am fost duși și ţinuţi două-trei luni în carantină; venea zilnic un ofiţer medic să ne verifice. Cei care aveau simptome erau luaţi de o mașină. Comandantul nostru de baracă era
un polonez, neevreu, care odată, la beţie, a spus unde erau duși copiii contaminaţi. Nu la infirmerie, nu la spital...
Imunitatea solidă m-a scăpat.
Eu am o situaţie specială faţă de alţi supravieţuitori. Pentru că aveam 13 ani, eram expus la ce e mai rău: la foarte multe selecţii. Nu reușeam să mă bag într-un transport care să mă ducă la muncă în Germania; am fost obligat să rămân la Auschwitz până la evacuarea lagărului. Am plecat de acolo cu ultimul transport din Birkenau, la 26 ianuarie.
Am trecut prin toate, toate selecţiile făcute de Mengele și de alţii. Fiecare era o aventură, trebuia să ai mare noroc să reușești să scapi...
Una a fost chiar un miracol: ne duseseră pe terenul de fotbal, la capătul lagărului, Mengele personal a ales un băiat înalt, bine făcut, și l-au dus în faţa porţii. Au bătut o scândură între doi stâlpi, ca reper. Toţi treceau acolo și cine nu ajungea în înălţime până la scândură era selecţionat. Nici acum nu știu cum de nu și-a dat seama că nu ajung...
Altă dată a fost o selecţie prin surprindere, eram la apel și am fugit. Pur și simplu am fugit. Nici acum nu știu dacă era un eroism inconștient și inexplicabil.
Am trecut prin toate lagărele de la Auschwitz-Birkenau, în afară de cele pentru femei; ne mutau din diferite motive. Am deprins să mă ascund, și întotdeauna găseai și niște oameni să te ajute la fiecare fugă. Am simţit peste tot o solidaritate faţă de copii.
E drept că nu era o lege nescrisă printre deţinuţi să favorizeze copiii, însă eu am avut noroc de câte un conducător de baracă omenos. De exemplu, am fost în lagărul Melch. Grupul eram noi, cei din Ungaria, Cehia, dar și neevrei din Polonia și Ucraina. Pe toţi ne-au băgat într-o baracă de cărămidă,
călduroasă și, ce-au făcut ce n-au făcut, ne-au băgat pe toţi la bucătărie. Spălam pe jos, curăţam cartofii. Ne-a dat în supravegherea unui bătrân ceh. Dacă nu aș fi fost la bucătărie, ci la construcţia acelei fabrici subterane de la Melch, nu știu dacă rezistam.”
Tace lung. Și vezi în spatele privirii sale albastre o copilărie care s-a sfârșit în clipa în care cerneala albastră i-a înţepat braţul pentru a-i șterge identitatea, la 13 ani.
