LA ÎNCEPUTUL LUI MAI 2007, aşteptam – oarecum intimidat – în holul Aeroportului Otopeni pe cineva cu care urma să fac ultimul interviu pentru filmul meu despre Radio Europa Liberă. Persoana respectivă era Magdalena Kopp, fosta soţie şi parteneră de acţiune a lui Carlos Şacalul. Aveam tot felul de scenarii fanteziste despre cum arată şi cum se poartă azi cea pentru care soţul ei a aruncat în aer un tren de mare viteză, clădirea Institutului Francez din Berlin şi gara din Marsilia. Magdalena Kopp era, pe atunci, la mijlocul anilor ’80, închisă într-o puşcărie franceză şi Carlos încerca în acest fel să forţeze eliberarea ei de către autorităţile de la Paris. N‑a reuşit: Kopp a fost eliberată abia după patru ani de detenţie, la încheierea pedepsei. Trecuseră 22 de ani de atunci, şi iată-mă aşteptând-o în holul de la Otopeni. Nu era prima oară când venea la Bucureşti: îl mai vizitase în 1980-1981 – cu treabă pentru grupul terorist.
A apărut, în cele din urmă, o doamnă la vreo 55 de ani, simplă, chiar modestă. A vrut să fumeze o ţigară imediat. Nu ne‑a interpelat şi nici nu ne-a urmărit nimeni, cum îmi imaginasem eu copilăreşte. Când am plecat de la aeroport, pe drumul spre oraş, pasagera părea că îşi aduce aminte locurile pe măsură ce le vedea trecând. Bineînţeles, cât se mai pot recunoaşte prin pădurea de stâlpi şi panouri publicitare. Mi-a vorbit şi de o casă conspirativă unde ar fi locuit în anii ’80. Eram însă prea confuz şi surescitat atunci ca să îi propun să ne oprim. La hotel mi s-a părut că recepţionera ne priveşte suspicioasă şi că va anunţa brigada anti-tero. Nimic de genul ăsta: toate scenariile mele s-au topit rapid într-o banală atmosferă de vară bucureşteană. Nici comportamentul musafirei mele nu avea nimic aventuros. Mai degrabă am observat un pic de nervozitate şi chiar o urmă de nostalgie, dar mereu dublată de un soi de jenă. Sau poate aşa am interpretat eu.
Ştiam că Magdalena Kopp a căutat să nu mai participe la acţiuni teroriste după eliberarea ei din Franţa şi a vrut să se distanţeze de Carlos. Însă îi era teamă de el. Şi-a făcut calculul că, dacă vor avea un copil împreună, soţul nu o va mai lăsa să activeze. S-a născut o fetiţă. Grupul a trebuit să părăsească bazele din estul Europei şi, după o perioadă petrecută în Orientul Apropiat, cei doi s-au despărţit. Carlos şi-a căutat refugiu în Sudan, iar Kopp a plecat să crească fetiţa în Venezuela, la familia ...
... soţului. În 1995, după răpirea lui Carlos de căre serviciile franceze de la Khartoum, Kopp s-a întors în Germania unde a cooperat cu autorităţile şi nu a mai fost închisă. Ca şi alţi terorişti pocăiţi, cred că şi Magdalena Kopp consideră că a fost părtaşă la o nebunie.
Scopul întâlnirii noastre era să aflu mai multe despre un anume moment din această nebunie – implicarea grupului lui Carlos în atentatele contra Europei Libere.
CÂND AM ÎNCEPUT să mă documentez pentru Cold Waves (Război pe calea undelor), ştiam deja că grupul lui Carlos este suspectat că ar fi executat atacurile asupra sediului şi asupra unor redactori de la Radio Europa Liberă. În februarie 1981, trei colaboratori ai radioului au primit colete-capcană. Câteva săptămâni mai târziu, a explodat o bombă lângă clădirea Europei Libere de la München. Emil Georgescu, principalul realizator al emisiunii „Actualitatea românească”, a fost înjunghiat în luna iulie a aceluiaşi an de doi cetăţeni francezi. În toate aceste cazuri, poliţia nu a reuşit să probeze atunci mobilul politic sau legătura cu statul român. Dar după 1990, documentele din arhivele Stasi (poliţia politică est-germană) au încăput pe mâna foştilor duşmani ai lagărului socialist – autorităţile din Germania Federală. Iar în aceste documente există probe despre acţiunile lui Carlos şi ale adjunctului său, Johannes Weinrich, comandate de Securitatea română împotriva postului de radio situat la München. Tot din aceste dosare, reiese că membri din grupul terorist au vizitat Bucureştiul încă din toamna lui 1980, pentru a perfecta contractul. Ştiam că, dacă găsim casa în care au locuit atunci, amintirile vor reveni de la sine.
A DOUA ZI DUPĂ SOSIRE, ne-am suit în maşină şi am plecat la plimbare cu Magdalena Kopp. Am coborât pe un pod din nordul oraşului şi am mers o vreme în urma ei. Vremea era superbă, bătea vântul, nu era încă prea cald. Dar a durat ceva până când a zărit dincolo de şosea, printre copaci şi clădiri noi industriale, foişorul casei. Ne-am suit din nou în maşină şi am luat-o într-acolo. La poartă, scria de mână: nu intraţi, câine rău. Dar poarta era deschisă şi se vedeau geamurile sparte precum şi alte semne că clădirea e părăsită. Când ne-am dat jos din maşină, Kopp părea cuprinsă de un fel de agitaţie. Mi‑a spus că e sigură că acesta e locul, dar mi-a cerut să nu filmez la început. Era o casă boierească, cu grădină mare cu castani în faţă şi o livadă de vişini în fundul curţii. Am intrat prin spate, călcând pe cioburi şi bucăţi de cărămidă, trecând prin spălătorie, bucătărie şi alte dependinţe.
La etaj erau saloanele cu uşi de sticlă. Sobele erau desfăcute. Aici, în centru, mi-a zis, stăteau serile şi jucau cărţi. Cine? Carlos, Weinrich, ea şi securiştii, care erau permanent acolo. Gărzile rămâneau şi noaptea, iar ofiţerii veneau de dimineaţă şi plecau seara târziu.
Am întrebat-o dacă au profitat de viaţa de noapte din Bucureşti, câtă era pe-atunci. În mintea mea, ştiindu-l pe Carlos petrecăreţ, am crezut că ieşeau împreună la barurile destinate străinilor. La Melody, la Inter? Nici vorbă, mi-a răspuns. Stăteau închişi în vilă toată ziua şi se plictiseau. Poate şi din cauza asta, Carlos nu rămânea niciodată prea mult la Bucureşti. Ea însă a locuit multe săptămâni aici, în mai multe ocazii. M‑am gândit la convieţuirea asta bizară, în trei. În anii ’70, Kopp fusese iubita lui Weinrich, amândoi făcând parte din Celulele Revoluţionare germane (RZ). Când Weinrich a devenit mâna dreaptă a lui Carlos, acesta i-a suflat şi iubita; Weinrich îl asculta orbeşte pe şeful lui.
Apoi Kopp a vrut să ieşim din nou afară. Îşi amintea livada – verile stătea la soare printre pomi. Aici erau şi coteţele cu păsări, ...
... soldaţii aveau grijă de ele. Un fel de mică fermă cu terorişti şi securişti. În spate, dincolo de un gard din viţă de vie, vişinele erau coapte, aşa încât ne-am pus pe cules – ea, sunetistul şi cu mine. Îşi mai aducea aminte că vara ofiţerii aduceau câte un pepene verde uriaş. La un moment dat, am întrerupt atmosfera asta, o combinaţie între Marile speranţe şi Cehov. Nu venisem acolo să mâncăm vişine. Mi-am luat camera şi am urcat din nou în salon.
Atunci, şi-a adus aminte. Mi-a povestit scena întâlnirii de după explozia bombei de la sediul Europei Libere din München. Într-o seară din februarie sau martie 1981, s-au adunat în casa conspirativă de la Bucureşti - Carlos, Weinrich şi securiştii, care veniseră „să recepţioneze lucrarea”. S-a băut multă vodcă în seara aceea, s-a fumat enorm, s-au spus bancuri. Dar românii nu erau de loc mulţumiţi. Aici e nevoie de încă o paranteză. Clădirea postului de radio a fost construită ca spital militar pentru armata americană. Este o construcţie albă şi lungă, cu trei nivele plus subsol, şi cu aripi perpendiculare pe corpul central. În 1981, era împrejmuită de un gărduleţ viu, iar paza era asigurată de numai doi oameni, care făceau rondul. În fiecare aripă, pe fiecare etaj, era câte un departament naţional (bulgar, unguresc, polonez etc.). Bomba a fost amplasată lângă zidul secţiei cehoslovace a Radioului, aflată la mijloc. Secţia română se afla în extremitatea din stânga a clădirii, aşa încât nu a fost afectată deloc de explozie şi nici unul dintre angajaţii români nu a avut de suferit. Mai mult, emisiunile nu s-au întrerupt decât pentru vreo 15-20 de minute. Ceea ce probabil că securiştii de la Bucureşti aflaseră deja, când au primit vizita grupului terorist. Aşadar, nu aveau de ce să fie mulţumiţi de prestaţia de la München. Dar nu au spus-o direct. Am dedus că discuţiile lor erau tot timpul voalate, ca şi cum s-ar fi temut ei înşişi să pronunţe anumite cuvinte, sau ordine clare. Când atmosfera s-a mai încălzit, îmi povestea Kopp, securistul mai şef a început să se joace cu pistolul şi îi tot spunea lui Carlos: „Usually, I kill for two pesos, but because you are my friend, I kill you for nothing” („De obicei, ucid pentru doi pesos. Dar întrucât eşti prietenul meu, te omor pe gratis”). Şi iar râsete, şi iar vodcă. I-a repetat lui Carlos bancul ăsta de nenumărate ori în seara aceea. La rândul ei, Kopp mi l‑a repetat mie de multe ori, în timpul interviului.
Mitul terorist se bazează pe eficienţă, pe cruzimea calculată să producă spaimă şi pagube. Ştiu, din dosare, că Weinrich a studiat zona Europei Libere, toate instalaţiile postului, timp de câteva săptămâni. Avea schiţe amănunţite cu toate informaţiile necesare. Paza clădirilor era foarte sumară şi cei doi gardieni erau departe unul de celălalt. Dar dacă explozia a fost comandată de Securitate, nu se înţelege de ce bomba a fost detonată la mare distanţă de secţia română. S-a înşelat Weinrich, cu pregătirea lui de inginer german? Sau a ales varianta cea mai simplă, cea mai puţin periculoasă pentru cei care au plasat explozibilul? Să se fi molipsit Carlos şi Weinrich de la cei care au comandat atentatul, de la securiştii lui Ceauşescu, care, ca tot românul, se ghidau după principiul lui „merge şi aşa”? Nu ştiu. Nici doamna Kopp nu ştia detalii, nefiind implicată în research-ul lui Weinrich.
Am aflat însă de la Magdalena Kopp că securistul a ţinut să‑i umilească pe celebrii terorişti în felul lui, arătându-le că nu mai dă doi bani (sau doi pesos) pe eficienţa lor. Poate că, citând frazele personajului mexican de film, îşi râdea şi de lăudăroşenia cu accent sud-american a lui Carlos (deşi, probabil, îl bănuiesc de prea multă subtilitate post-modernă pe ofiţerul român). Şi mai cred că făcea aluzie la banii plătiţi pentru lucrarea respectivă. Însă atât Kopp, cât şi Carlos, au negat în timpul interviurilor pe care le-am făcut cu ei că ar fi primit bani pentru asta de la autorităţile române. Ştiu doar că Magdalena Kopp a avut un cont deschis la BRD – Groupe Société Générale, sub numele de Anne-Louise Kramer. Şi că acest cont a fost deschis până în 1995.
În acelaşi an, a murit ofiţerul de legătură al lui Carlos, cel cu „I kill you for nothing”. Îl chema Sergiu Nica, avea numai 58 de ani şi lucrase sub comanda generalului Nicolae Pleşiţă, care a condus Departamentul de Informaţii Externe al Securităţii. În dosare, Nica apare sub numele de Andrei Nicescu. Kopp şi l-a amintit ca pe un bărbat chipeş. În februarie 1990, Nica făcuse din proprie iniţiativă un raport către Parchetul General în care povestea întâlnirile lui cu Carlos şi obiectivele cerute de Pleşiţă. Din această relatare lipsesc atentatele asupra Europei Libere, ca şi descrierea serii de pomină din 1981. Raportul lui Nica a zăcut prin fişetele procuraturii până în 1995, când s-a deschis concomitent la Berlin şi la Paris ancheta asupra lui Carlos şi Weinrich. La cererea autorităţilor germane şi franceze, li s-au predat o parte din documentele româneşti, inclusiv o copie după raportul lui Nica. Acesta avea să fie înmormântat la câteva luni după...
Am petrecut trei zile la Bucureşti în compania Magdalenei Kopp. Într-una din seri, am plimbat-o cu maşina prin faţa Casei Poporului, o clădire care încă nu exista în 1980-1981. În orice caz, musafira mea nu-şi amintea să fi trecut pe-acolo. Drumurile ei erau de obicei la bancă, pe lângă Universitate, şi înapoi la vilă. În mai 2007, am văzut amândoi din maşină cum muncitorii strângeau tribunele raliului de Formula 3, desfăşurat cu o săptămână mai devreme în jurul clădirii devenită Palatul Parlamentului.
Lumea s-a schimbat – nici teroriştii nu mai sunt aceiaşi. Unii s-au pocăit. Alţii, precum Carlos, sunt închişi pe viaţă. (Kopp îmi spunea, oarecum înfiorată, că pentru fostul ei soţ vieţile oamenilor nu contau absolut deloc. Nu conta câţi morţi rămâneau după un atentat.) Traseul ideologic al lui Carlos descrie perfect confuzia generală a lumii în care trăim. „Şacalul” a trecut încă din anii ’90 la mahomedanism, deşi se declară în continuare comunist. Aversiunea lui pentru capitalism, pentru Statele Unite şi Israel, s-a potrivit bine cu fundamentalismul islamic. După despărţirea de Kopp, Carlos s-a logodit în închisoare cu avocata lui, printr-o scurtă ceremonie în timpul căreia a citit din Coran. Stânga extremă, pe vremuri laică şi internaţionalistă, s-a contopit – în destinul lui Carlos, dar şi pe mapamond – cu extrema dreaptă antidemocratică, bigotă, conservatoare.
Kopp a plecat înapoi în Germania aşa cum venise: discretă, nervoasă, cumva tulburată de faptul că am invitat-o să retrăiască amintiri dintr-o altă viaţă. Am condus-o la Otopeni. La plecare am simţit că răsufla oarecum uşurată după această scurtă vizită. O vizită în trecut.
