AMR18

... spune că promisiunea unor informaţii interesante l-a făcut să accepte întâlnirea. Însă Blondul a venit însoţit de doi prieteni. Nu a venit să-i vândă un pont, ci să-i propună jefuirea unei case. „Eu m-am șocat. «Băi, tu știi cu ce mă ocup eu, ești nebun, tu știi cât e încadrarea la tâlhărie? Nebunule.»”

Unul dintre prietenii Blondului „avea o geacă de piele – și acum o știu – așa, neagră, și o dă la o parte. Avea un pistol. Zice: «Băi, eu știu unde stai. Eu acum o să mă duc să mă postez în faţa casei tale. Știu că maică-ta e singură acasă. Intru peste mă-ta în casă și ţi-o ciurui.»”

„La ora aia trebuia să fiu bărbat”, adaugă Muntean. „N-am știut să fiu. Pentru că în mod normal îi întorceam masa în cap, îl jucam în picioare și pe urmă chemam poliţia și spuneam: haideţi băieţi, luaţi-l.”

A plecat spre casa pe care trebuia să o jefuiască – o casă mare, a unor rromi cămătari și recuperatori, situată la două străzi de Poliţia din Arad. Muntean spune că n-a intrat în casă, ci a stat în curte, „de șase”. „Ăsta a intrat cu levierul peste o femeie și a făcut-o terci. A bătut-o. Vreau să-ţi spun că femeia era desfigurată. Eu am văzut pozele în instanţă.”

Au plecat de la locul faptei într-un taxi. Au împărţit banii. Muntean și-a luat partea – aproximativ 500 de euro, pe care Blondul aproape că l-a forţat să îi ia. Femeia a depus plângere la poliţie imediat după jaf. A doua zi, Muntean era închis pentru tâlhărie.

Povestea procurorului care a reconstituit firul evenimentelor din acea noapte este alta. Muntean și trei complici s-au adunat la o cabană pentru a pune la cale un jaf. În aceeași noapte, Muntean și unul dintre ei au intrat în locuinţă, au bătut-o pe femeie și au luat bani și bijuterii ...

... în valoare de 450 de milioane de lei. Au aruncat armele și levierul de care s-au folosit. S-au întâlnit apoi cu ceilalţi doi complici, care nu au fost la locul faptei, și au împărţit banii. Au fost prinși de poliţie și acuzaţi. Muntean a recunoscut că a fost în casă. A înapoiat banii pe care îi luase. A fost acuzat de tâlhărie și condamnat.

Acum, cinci ani mai târziu, stând la o masă cu mâna pe un pachet de Lucky Strike, cu privirea fixă, Muntean povestește acea noapte friguroasă de februarie ca pe un film. Scenele se succed cu repeziciune – intrigă, punct culminant, epilog. E un film pe care l-a văzut de mii de ori în nopţile în care fixa tavanul celulei. Un film pe care îl repetă de fiecare dată când cineva îi cere să spună ce s-a întâmplat. Versiunea lui. „Așa au fost lucrurile. Ţi-am zis: poţi să mă întrebi orice că eu îţi răspund. Numai să nu mă faci mai rău decât sunt.” Adevărul lui. „Eu nu spun că nu sunt vinovat, că nu am fost acolo. Dar lucrurile nu s-au întâmplat așa.” Povestea lui.

După judecare, avocatul lui Muntean a comunicat familiei verdictul. Anca, prietena lui de atunci, i-a scris repede o scrisoare și a dus-o la poarta penitenciarului. Gardienii i-au înmânat-o lui Muntean.

„Scrisoarea începea cu un paragraf lat cam de o palmă în care Anca îmi povestea ce făcuse la ștrand și care mai era viaţa ei. După asta urma o propoziţie în care zicea așa: «Băi Radule, când am aflat că ai luat opt ani jumate pedeapsă, a căzut cerul pe mine».” Are și acum scrisoarea, dar spune că nu a trecut niciodată de acea frază.

Anca a continuat totuși să-l viziteze. „Știu că i-am trimis vreo două scrisori și nu știu dacă aș fi zis chestiile alea celui mai mare dușman al meu”, spune el. „I-am zis tot ce puteam eu mai rău: că e urâtă, că nu voiam să o văd. Nu era bine pentru ea. Nu aș fi putut să stau cu ...

... gândul că vine la mine cinci ani. Să-și dea cinci ani din viaţă ca să vină în fiecare săptămână la pușcărie. Mai ales când ai 19 ani. E aiurea. Ea tot venea. Și am zis: băi, asta chiar nu înţelege de vorbă bună.”

După un an și jumătate de vizite la vorbitor, Anca a înţeles.

PROCESUL ŞI-A URMAT CURSUL, și Muntean a ajuns din penitenciarul din Arad în penitenciarul din Timișoara pentru apel, iar apoi la Jilava pentru recurs. „Când am ajuns în Jilava, am zis: aici mi s-a terminat povestea.” A nimerit în cameră „cu unul care avea doi pumni pe piept și pe spatele lui scria «jur răzbunare femeilor perverse», cu unul care și-a aruncat vopsea pe el și și-a dat foc. (…) Am mai zis cuiva asta: cred că m-am spălat în aceeași chiuvetă în care s-a spălat și Coposu, așa era de veche și murdară. Am văzut multe.”

A stat într-o cameră de 60 de paturi, la două celule distanţă de criminalul grec Kostas Passaris. Își amintește că, pe vremea când muncea în magazia din Jilava și transporta televizoare în celulele deţinuţilor, a fost trimis să îi ducă un televizor lui Passaris, care era considerat un VIP. Când i s-a cerut să-l monteze și să seteze canalele, a refuzat. „I-am zis lui Passaris: ce bă, eu sunt sluga ta? Eu nu sunt slugă la nimeni.”

Muntean privește întâmplarea ca pe o victorie. Nu asupra VIP-urilor din închisori, ci mai degrabă asupra sa și asupra fricii de lumea din spatele gratiilor. Ăsta era modul său de a spune că nu caută ceartă, doar respect. Nici nu s-ar fi putut altfel, mai ales când cunoști regulile închisorii: faci ce ţi se spune, stai în banca ta, nu provoci scandaluri și împarţi tot ce ai – celula, hainele, ţigările. Totul. „Dacă tu vii cu ţigările astea, nu ai cum să nu le dai și lor. Nu ai cum.”

Are simţul proprietăţii doar în ceea ce privește un tricou pe care scrie „No limit”. „Mai împrumut haine colegilor să se ducă cu ele la vizită, dar pe ăla nu. Ăla am zis că o să-l înrămez. E din București. De acolo, de la magazinul Unirea, e o stradă full de magazine. Mi-a plăcut mie. Mi l-a luat mama.”

Ultima dată când și-a văzut mama, pe Voichiţa, a fost în octombrie când aceasta a venit din Arad să-l viziteze. „Nu am făcut mare lucru”, spune ea. „Am stat și am povestit.” Nu-l mai văzuse de la Paști, când el a avut permisie să vină acasă (o dată sau de două ori pe an, deţinuţii au voie să părăsească pușcăria pentru câteva zile, ca să-și vadă familia). În primăvară a aflat de ce nici mama, nici prietenii nu-l mai vizitaseră de la un timp. „Maică-mea... era cheală în cap de la chimioterapie.” A întrebat-o când se întâmplase totul. „În august”, i-a răspuns ea. Opt luni de zile mama lui a fost internată în spitalul din Timișoara, la numai câteva străzi de penitenciar, pentru o operaţie de cancer la sân. Vorbeau la telefon la fel de des. Voichiţa îi spunea că e bine, dar ocupată – de aceea nu ajungea să-l viziteze. Mama și prietenul lui, George, au ales să-i ascundă adevărul. „A fost un copil protejat”, spune Voichiţa. „Și am trăit numai pentru binele lui. De mic știa că mama face tot. Mama rezolvă tot. Eu pot tot.” Muntean a înţeles atunci că viaţa își urmează cursul, că oamenii de „afară” fac aceleași eforturi de adaptare și de supravieţuire ca și el.

Când povestește, Muntean își folosește mâinile pentru a descrie fiecare amintire: de la schema de joc dintr-un meci de fotbal până la lungimea și culoarea tricoului pe care îl purta. Vorbește cu repeziciunea cu care i se succed amintirile și își descrie prietenii în așa fel încât ţii poţi imagina stând pe scaunul de lângă, la o bere. Dar, conform regulamentului închisorii, Muntean nu îi poate vedea mai mult de două ore pe săptămână. În schimb, prietenii săi îl pot vedea săptămânal la televizor. Mama la fel.

„Înainte nu puteam să mă uit. Plângeam foarte tare. Acum m-am obișnuit. E altfel să îl vezi afară. Ai senzaţia că e liber. E copilul tău pe care îl știai demult.”

ÎN 2006, DUPĂ MAI BINE DE TREI ANI de pușcărie, Muntean l-a întâlnit pe Flavius Băican, producător la Analog TV. Băican voia să realizeze o emisiune cu povești ale deţinuţilor. Într-o sâmbătă dimineaţa, directorul penitenciarului i-a adunat pe Muntean și pe alţi câţiva deţinuţi la masa din lemn masiv din biroul său. Era și Băican acolo. Le-a explicat în câteva cuvinte despre emisiune, apoi a vorbit cu fiecare.

„L-am ales din start”, spune Băican despre Muntean. „Nici nu m-am gândit. El e.” Directorul închisorii l-a recomandat pentru că lucrase în presă. Muntean a acceptat. Penitenciarul a semnat un contract cu Analog TV, angajându-l astfel la televiziune. Din salariul pe care îl primește, 75 la sută se duce la penitenciar. Restul, cam un milion pe lună, îi rămâne lui.

În fiecare săptămână, Muntean, Băican, Bulgarul (operatorul) și Tupac (sunetistul) se întâlnesc în faţa sediului televiziunii și pleacă la filmare. Știu doar locaţia și subiectul. Restul este intuiţie și improvizaţie. „Eu sunt original”, spune Muntean. „Așa cum vorbesc cu tine, așa vorbesc și cu Băsescu dacă vine aici. Eu nu mă ascund. Eu ăsta sunt. Nici nu am avut dinţi în gură și am apărut pe sticlă.” Explică amuzat de ce a rămas știrb: nu o „supărare” cu un coleg de închisoare, ci lipsă de calciu. Și-a pus dinţii pentru că ţine la imaginea sa. „Fac mult sport. Trag de fiare, joc fotbal... orice. Îmi place să fiu în formă.”

În timpul filmărilor, Băican stă atent în spatele camerei, cu mâinile încrucișate, sau dimpotrivă, gesticulând, plimbându-se dintr-un capăt în altul al încăperii, trasând prin aer firul întrebărilor, ca un mim care poate să explice ce vrea fără să scoată un sunet. Numai când Muntean se blochează, când nu mai are întrebări, intervine.

„Dacă aș avea plan, ar trebui să mă ţin de el și așa aș rata alte chestii interesante de filmat doar ca să mă ţin de plan”, spune Băican. „Dacă producătorul îţi dă un plan, tu, la sfârșit, trebuie să vii cu un material mai bun decât ce ţi-a dat el.” Întrebat cum este Muntean ca reporter, Băican răspunde fără să stea pe gânduri. „Funcţionează. Merge.”

Într-una dintre emisiuni, Muntean a vorbit despre un coleg care l-a dat în judecată pe Dumnezeu. „Eu nu m-am dus să-l iau pe ăsta peste picior”, spune el. „Pe mine mă interesa să spun povestea.” Divinitatea era acuzată de tăinuire (dacă Dumnezeu nu ar tăinui consecinţele acţiunilor, oamenii ar greși mai puţin) și primire de foloase necuvenite (banii puși în cutia milei sunt folosiţi, chiar dacă provin din furturi). Instanţa a ...

... decis neînceperea urmăririi penale, dar nu pentru că Dumnezeu nu ar exista, ci pentru că, în registrele poliţiei, acesta nu are adresă.

Întrebat pe cine ar vrea să dea el în judecată, Muntean privește întrebător și ușor amuzat. Ezită să răspundă și se uită în gol. „Cred că m-aș da în judecată pe mine. Pentru prostie.” Spune că ar alege să fie și acuzat și avocat al apărării și al acuzării în același timp. Și dacă ar fi și-n locul judecătorului, și-ar da pedeapsa pe viaţă. „La apărare aș zice că nu poţi să fii chiar prost, să fii aruncat în iad și să reușești să trăiești acolo atâta vreme.”

ANALOG TV A DIFUZAT Poporu’ zice pentru prima oară în august 2006. În martie 2007, după ce Muntean a câștigat premiul Reporter European, iar Băican pe cel pentru cea mai bună emisiune despre integrarea României în UE, TVR 1 i-a propus lui Băican un contract de difuzare. Așa a ajuns Muntean „vedetă” naţională – 12 minute pe săptămână.

De vara trecută, datorită legii care permite deţinuţilor în regim deschis de detenţie să lucreze, Muntean are voie să iasă opt ore pe zi din penitenciar – ore pe care le petrece în redacţie.

„Știi ce feeling ciudat e ăsta? În primul rând e fain. Rai. Nu mai e ca acolo. În primul rând acolo ca să stai de vorbă cu o femeie... Sunt mulţi care se duc la o psiholoagă să ceară o foaie: daţi-mi și mie o coală că vreau să scriu o poezie. Dar asta o fac numai ca să stea de vorbă cu o femeie.”

„Afară”, Muntean poate sta mult mai ușor de vorbă cu femeile. Într-una din zile, când tocmai ieșea pe poarta închisorii, trei liceene cu geci până în talie și blugi strâmţi vârâţi în cizme l-au oprit să-i ceară numărul de telefon și ID-ul de messenger. Ajuns la muncă, la câteva minute după ce s-a conectat, a primit pe mess fotografii cu ele.

Când se întoarce la pușcărie, redevine un deţinut ca oricare altul.

„Am restricţii. Nu am voie să intru în localuri publice, nu am voie să beau. La unu ies, la nouă trebuie să ajung înapoi. Dacă am venit la nouă și cinci minute se consideră evadare, că am semnat un angajament și fac cinci ani de pușcărie la zi.”

„Am zile când mi-e mai greu afară decât acolo, fiindcă la pușcărie se pleacă de la premisa că ai greșit și că d-aia ești acolo. Toţi sunt vinovaţi. Știm toţi că avem o vină și nu ne mai stresăm. Afară se pleacă de la premisa că... na... pușcărie, opt ani jumate... Și chiar dacă aș avea zece facultăţi și aș fi terminat Oxford-ul, tot s-ar uita la mine ca la un pușcăriaș. Toată lumea ţine să-mi aducă aminte că eu trebuie să mă întorc acolo. În prima zi a venit una dintre colegele mele și mi-a zis: Ciao Radu, ai venit să îmi iei locul? Altul mi-a zis ești plătit aici să execuţi, nu să gândești. Când vezi că 20 de oameni din jurul tău pleacă... Nimeni nu spune unde merge. Numai pe tine te întreabă. Și pe urmă zic că tu suferi de mania persecuţiei. După patru ani și nouă luni, în care trebuia să fac cerere pentru orice: cerere să pot să dau un telefon, cerere ca să mă duc la magazie: să trăiţi șefu’, pot să, cu respect șefu’, pot să, înţelegi? Am tot dreptul să sufăr de mania persecuţiei.”

Presiunea e la fel de puternică și din partea colegilor deţinuţi. „Unul (dintre colegi) mi-a spus: «Băi Radu, vezi, ai grijă ce faci afară că dacă tu faci ceva, ne tai și nouă craca». Sunt unii care mă aplaudă și alţii care îmi dau capace.”

„Înainte, când eram afară, îmi făceam tot felul de procese de conștiinţă: dacă vorbeam cu tine și veneai să îmi zici că nu-ţi convine ceva la mine, eram terminat. Stăteam și mă gândeam ce-am greșit. Acum chiar nu-mi pasă. Poate să-ţi placă de mine sau nu. Eu nici n-o să mă stresez să mă fac plăcut.”

În martie 2007, Comisiei Europene i-a plăcut atât de mult de Radu încât i-a acordat premiul Reporter European pentru o emisiune despre cum văd pușcăriașii integrarea în UE. A refuzat sugestiile colegilor de a se îmbrăca în costum la ceremonia din București. Și-a luat perechea de blugi largi, cu buzunare. Când a urcat pe scenă pentru a-și ridica premiul, a văzut în faţa sa un panou mare, albastru, pe care scria Uniunea Europeană. „Trebuia să zic o chestie faină, dar serioasă. Bineînţeles că nu am putut să fiu serios și am zis: «N-am mai văzut atât albastru de când m-a luat garda acum patru ani. Sunt atât de fericit că aș cânta acum Oda bucuriei.» Și am văzut că a râs lumea.”

PE 18 MARTIE 2008, comisia și judecătorul vor hotărî dacă Muntean poate fi eliberat sau dacă trebuie să ispășească restul de pedeapsă. Dacă iese, nu are planuri pentru viaţa de afară. Nici măcar nu știe dacă va mai face emisiuni la Analog TV. Mama și prietenii spun că Muntean s-a maturizat în cinci ani de închisoare. „Altfel gândește acum”, spune mama sa. „Înainte era foarte credul. Înainte, dacă un prieten îi zicea să-l ajute cu ceva, lăsa totul baltă și se ducea. Acum stă, se gândește și apoi decide.”

În prima seară de libertate, tot ce-și dorește e un loc unde să poată face o baie fierbinte, la lumina lumânărilor, să bea un pahar de vin roșu – dulce – și să asculte melodia preferată. Layla, de Eric Clapton.

Dimineaţa următoare, Radu Muntean va fi pus faţă în faţă cu lumea de afară. Nu ca deţinut, ci ca om liber. Cu alegeri, cu oameni noi, cu tentaţii. Dar Muntean e pregătit – gata să pășească pe poarta metalică fără grija apelului de la ora nouă. „Dacă ești bun, poţi să faci ceva. Chiar și în nenorocita asta de Românie. Chiar și în nenorocita asta de închisoare.”