Andi Moisescu e un bărbat ocupat: face Apropo TV la Pro TV, prezintă evenimente, păstoreşte un brand şi creşte doi băieţi. Muncii ăsteia îi spune joacă. O fi, dar e o joacă straşnic de ordonată.
Biroul Red Spike Film e într-o casă anonimă, într-un labirint de străduţe pitit în cotul format de două bulevarde centrale ale Bucureştiului. E un adăpost secret, diversiune necesară într-un război de gherilă care nu poate fi câştigat decât cu un general concentrat asupra planului de luptă. E o după-amiază de marţi, iar generalul e înăuntru, cel mai probabil la etaj, lipit de pupitrul de comandă. Ca să ajungi la el treci de videointerfon, de poarta albastră cu platoşă argintie, traversezi curtea îngustă, te strecori pe lângă camera în care omul lui de încredere îmblânzeşte scorpiile birocratice, tai holul spre dreapta şi scârţâi treptele de lemn până în sala de şedinţe.
Generalul Andi Moisescu e imediat în stânga, într-o cameră oarecare, cu pereţi albi, trei birouri negre, banale, şi mochetă de tăvăleală. E într-adevăr la pupitru, scurs într-un scaun cu spătar înalt, cu degetele încovoiate deasupra curcubeului de taste cu care imprimă cadenţa materialelor de la Apropo TV. Are braţe subţiri, acoperite spre umăr de mânecile unui tricou bleumarin, fără imprimeu, atât de întins încât ar putea fi nou. Picioarele, trântite sub masă de parcă ar fi fost scoase la uscat, sunt îmbrăcate în blugi albaştri şi terminate cu o pereche de tenişi negri. La 36 de ani, Moisescu arată în continuare ca un puşti trimis să facă treaba unui adult. Te-ai aştepta să sară de pe scaun în orice moment şi să anunţe că vrea afară, la joacă. Doar că el e deja la joacă. Priveşte-l de aproape – zâmbeşte. Apasă în draci pe mouse şi pe SPACE – întrerupând înregistrarea ca s-o ciuntească, s-o mute, s-o alipească – şi zâmbeşte. A zâmbit atâta la viaţa lui încât obrajii au săpat tranşee în jurul buzelor, iar pielea de la tâmple refuză să se întindă chiar şi atunci când stă nemişcat. Munceşte mai puţin, joacă-te mai mult, spune unul dintre crezurile lui, cules din sloganul de la Xbox.
E ciudat, dar aşa se joacă Moisescu. Căsăpind înregistrări, într-o cameră sterilă, gata oricând să fie evacuată fără urme. De la un birou pe care, în afară de scule şi planul emisiunii, nu mai găseşti decât un telefon şi o cană de cafea. Minimalist, monoton, mecanic.
Ca emisiunea pe care o prezintă. În televiziunea de azi, un bâlci populat de păpuşi turbate, modelate din plastilină, Apropo TV e ca o gheretă uitată de timp unde îngheţata şi servirea au rămas la fel. După patru ani jumate, nouă sezoane şi 150 de episoade, emisiunea are o medie stabilă de două puncte de audienţă, cu vârfuri ocazionale de trei, uneori patru (un punct de audienţă înseamnă circa 100.000 de telespectatori).
E ciudat, dar aşa se joacă Moisescu. Omul e probabil cel mai mare nume din televiziunea tradiţională care nu e un nume mare. Preferă să fie general de gherilă, care a înţeles că nu rişti fără să ştii exact ce te aşteaptă. Controlat, calculat, cert.
Acum, tolănit în scaun, se amuză copios. Pe ecranele celor două monitoare Iiyama din faţa lui, Nicolae Guţă povesteşte despre Eugenii: „Pfff, eram fan Eugenia. Mâncam la Eugenii până-mi săreau capacele”. Filmarea cu Guţă e rezultatul unor întrebări despre câteva dintre cele mai cunoscute mărci din perioada comunistă – Pegas, Aro, Brifcor –, la care au mai răspuns Sorin Oprescu, Andreea Esca, Ştefan Bănică Jr. şi Răzvan Exarhu. Filmarea cu Exarhu se terminase cu doar câteva ore înainte şi cei doi foşti colegi din ProFM se hliziseră „ca hienele”, cum a anunţat Exarhu pe Twitter imediat după. Materialul cu Guţă a fost filmat de Andreea Oagănă, unul dintre producători, iar poveştile lui din comunism, cu familia lui de bişniţari, sunt rupătoare.
Şi totuşi, Guţă? Guţă manelistul? La Apropo TV, acel pamflet de bun simţ împotriva exceselor româneşti?
De ce nu? Chiar dacă Moisescu se simte cam singur pe piaţă în încercarea de a face divertisment de calitate – stau împotriva curentului şi mă piş pe pantaloni, spune el – Apropo TV nu are o aură de manifest. Moisescu nu vrea să despice firul filosofic în patru; decodificarea tonului emisiunii are deja destui înscrişi. Unii o văd ca pe o suliţă tocită împotriva prostiei, unii o consideră de-un subtil magistral, şi unii se uită pur şi simplu pentru că se râde. „Nu vreau să fac nici un comentariu”, repetă el. „Fiecare, în funcţie de capacitatea intelectuală, înţelege ce crede că e de cuviinţă să înţeleagă. Şi e bine aşa. Chiar am încercat să oferim fiecăruia ceva de înţeles din ea. Şi nu cred că se înşală nimeni.”
O spune ca un şahist care joacă şi cu albele şi cu negrele, încercând să rămână imparţial. E genul de declaraţie strategică, echilibrată şi corectă pe care o serveşte atât de des, încât unii jurnalişti consideră interviurile cu Moisescu „trase la xerox”. Au dreptate în măsura în care e greu de acceptat că un om de televiziune poate fi consecvent. Că poate râde şi cu Guţă, şi cu Oprescu, şi cu Exarhu. Că emisiunea poate fi o prelungire firească a firii unui bărbat care nu intenţionează să facă pe moralistul ori pe supăratul când are alternativa comicului: „Prefer să râd, încerc să râd. Eu sunt adeptul «decât să ne certăm, mai bine un cântec împreună să cântăm»”.
Sigur că Moisescu înţeapă ocazional, dar un bobârnac de ironie moisesciană – cum i-a caracterizat un fost publicitar discursul – peste botul unei starlete de Bamboo poate fi la fel de incomod ca un vânt scăpat de un actor de teatru prin aerul rarefiat. „E dreptul lor să se deconecteze”, spune Moisescu despre invitaţii lui, uneori depăşiţi de fenomenele pe care trebuie să le comenteze, „dar ştii ce se întâmplă? Trăiesc în ţara asta şi vrând-nevrând se lovesc de ele. Ştiu că nu e plăcut, dar asta e. Nici aspirina nu e bună la gust”.
Moisescu nu e genul care să îndese aspirine cu forţa. A repetat-o adesea de-a lungul anilor: nu foloseşte televiziunea să ducă războaie. („N-am vrut niciodată cumva să rămână cineva cu impresia că am ceva de împărţit cu cineva”, a spus la IQads TV în 2008. Sau, în 2005, tot în
tr-un interviu pe IQads: „Aş prefera... Dacă aş găsi întotdeauna soluţia care te face pe tine telespectator să râzi, fără să se supere cel despre care vorbesc”.) Aşa că, fie că e Guţă, fie că e Exarhu, dacă au ceva haios de spus despre Eugenii, să poftească.
Pe monitor, Guţă a terminat cu Eugenia şi a trecut la Brifcor, sau Bricfor, cum îi spune el:
„Aveam o gagică, nu? Care lucra la sifonărie...”
Moisescu opreşte înregistrarea şi începe să râdă, întâi pisiceşte, molar peste molar, şi apoi, progresiv, se desface ca un arici şi râde tot mai tare, mai apăsat, ca un val care creşte apropiindu-se de mal, hohot peste hohot, duduind nemilos în casa tăcută. Reporneşte filmarea: „…bine, că astăzi este soţie.”
Râsul îi suprasolicită vasele de sânge, care pompează furibund, înroşindu-i gâtul, obrajii, fruntea. Îşi dă scaunul înapoi de parcă ar vrea să elibereze cascadele de hăhăieli care nu mai contenesc. Începe să dea din picioare, măcinând podeaua casei vechi, flexând bârnele de lemn care o susţin şi stârnind o ninsoare de tencuială în biroul de dedesubt, unde omul lui de încredere struneşte hăţurile birocratice pentru ca generalul să se poată sparge de râs.
În câteva secunde, Tudor Moisescu, mai mic cu patru ani jumate dar, inconfundabil, fratele lui Andi, se postează în cadrul uşii, cerând cumpătare. La prima vedere sunt diferiţi, artistul şi afaceristul, primul distrându-se la mansardă, al doilea robotind la parter. Andi şi Tudor au urmat însă, o bună perioadă, aceeaşi direcţie. Tatăl, regizor de film, a părăsit familia când ei erau mici – şi fraţii au crescut cu mama şi bunicii din partea mamei. Bunicul, militar de carieră, era un bărbat sobru, chiar rece. Îi tenta pe băieţi cu probleme de logică, insuflându-le de mici nevoia de ordine mentală şi pasiunea pentru matematică. Matematica era de altfel un cult în familie. Pe lângă bunicul, care o făcea din pasiune, mai era fratele mamei, Marian Andronache, astăzi profesor de liceu şi important algebrist. Andi era copilul mai cuminte şi elevul mai silitor, iar Tudor, mereu cu un ciclu în urmă, mezinul care trebuia să confirme. Au avut aceeaşi învăţătoare şi aceeaşi dirigintă la liceu. Andi a dat la matematică. Tudor însă, când i-a venit rândul, a apucat-o spre finanţe şi marketing, convins de Marketingul ca război, o carte care defineşte piaţa ca pe-un câmp de luptă, iar marketingul ca tactica pe care o aplici (defensivă, ofensivă, pe flancuri, de gherilă). Luptătorii de gherilă sunt produse de nişă, spune Tudor astăzi, vorbind bineînţeles şi despre parteneriatul cu Andi. „Nu-şi propun niciodată decât feliuţa lor foarte îngustă, care trebuie să fie destul de mare încât să le asigure supravieţuirea, însă destul de mică încât să nu atragă interesele celorlalţi.”
Andi şi Tudor au pornit Red Spike Film odată cu Apropo TV, după ce fratele mai mare a plecat de la Zero, unde făcuse Marcă înregistrată. Şi-au împărţit joburile – Andi face creaţie, Tudor face administraţie –, dar urmăresc acelaşi scop, menţinerea pe piaţă a unui produs de nişă: Andi Moisescu. Produs care, spune Tudor, îşi stăpâneşte nişa. Nu vrea să dea mai multe detalii. „E nişa noastră. Pentru un luptător de gherilă, furnizarea prea multor detalii despre afacere este foarte riscantă.”
Amândoi funcţionează după scheme logice, deşi Tudor susţine că Andi e mai calculat decât el. Au ştiut de la început să separe afacerea de familie şi au luat în serios dezvoltarea brandului Moisescu, atât în televiziune cât şi pe piaţa de evenimente, unde Andi e printre cei mai activi MC. (O glumă recentă din industria de comunicare spune că Moisescu are cel mai mult de câştigat din plecarea Mihaelei Rădulescu, care era cel mai puternic concurent pe piaţa de evenimente corporate.) Fraţii au întâlniri regulate în care discută oferte, fiecare cu o foaie pe care îşi ia notiţe, preocupaţi să-l vândă pe Andi aşa cum e: muncitor, consecvent şi sincer. Ştiu că, dacă încerci să păcăleşti publicul, te-ai ars. Amândoi preţuiesc loialitatea – o temă recurentă având în vedere că Moisescu a lucrat până acum sub umbrela unui singur trust. Tudor: „Dacă am un furnizor cu care colaborarea este fructuoasă, nu mi se pare normal să încerc să schimb. Nu-mi place ideea de schimbare doar de dragul schimbării”. Andi: „Eu gândesc proiectele pe termen foarte lung. Proiectele pe termen scurt nu mă excită sub nici o formă – indiferent de nivelul de câştig”.
Acum, în cadrul uşii, Tudor pare să fi venit să facă ordine. Andi îşi cere scuze şi îl invită înăuntru să-i arate ceva. Derulează înregistrarea cu câteva secunde înapoi şi o lasă să curgă.
„Aveam o gagică, nu? Care lucra la sifonărie... Bine, că astăzi este soţie.”
Andi începe iar să hohotească. Tudor zâmbeşte şi se întoarce la parter.
Gata, decide Moisescu. Guţă va fi promo. Se uită la ceas, trecut de 3. E pe baricade de dimineaţă şi mai are două ore. Organizat a fost mereu, dar e şi mai exigent cu timpul de când s-au născut David şi Luca, care în septembrie vor împlini trei, respectiv un an. Celor care vor să-l deranjeze după ora 5, le spune că vor avea de-a face cu Olivia. (Moisescu s-a căsătorit în septembrie 2004 cu Olivia Steer, fostă realizatoare de emisiuni la ProTV). Săptămâna lui e definită în calendarul din Outlook, sincronizat religios cu BlackBerry-ul. Se trezeşte devreme, odată cu băieţii, şi ajunge la muncă undeva după 10. Stă până pe la 5 şi apoi o taie spre casă. Uneori se întoarce noaptea să termine munca. Vreo 50 de seri pe an e MC la evenimente.
Pentru Apropo TV, care are puţin peste 40 de minute fără reclame, echipa munceşte cinci zile. Filmările durează vreo două, montajul încă pe-atât, iar între ele se fac scrierea şi ilustrarea. Vinerea, în studio la Pro TV, Moisescu trage intro-urile, pe care le scrie de obicei joi seara. (Pentru emisiunea cu brandurile va sta în platou cam zece minute, din care vreo şase va dura înregistrarea, pe care o va trage dintr-un foc, fără duble. „Gata?!”, îl va întreba un operator. „Da”, îi va răspunde Moisescu. „Incredibil!”)
Nu e incredibil. E rezultatul unei scheme logice care a mers ţais – scris dinainte, exersat, filmat. Cam maniac, glumeşte el. Dar funcţionează. Încă de mic îşi aranja maşinuţele, le alinia, le punea pe garaje. În anii de radio, colegii ştiau că nu-i place să găsească CD-urile în dezordine. Când a ajuns la Marcă... şi a văzut ce haos e, a început să arhiveze. De când conduce Red Spike, admite că şi-a înnebunit colegii: revistele aici, ziarele aici, cablurile audio într-un loc, cele video în altul. Îi place să le ştie pe căprării. Pe lângă baza de date cu ilustraţii există şi o arhivă a emisiunii, apoi emisiunile curăţate de grafică, bruturile, documentarea pe personaje. „Îmi dau seama că sunt exagerat de ordonat, dar mie mi-a fost uşor să mă descurc”, spune Moisescu. „Tot ce fac e construit cu backup la backup. Eu îmi ordonez toate actele: pe case, pe copii, pe nevastă. Am şi acum chitanţele de la întreţinere de acum cinci ani. Puse în ordine. E deja nebunie ce spun eu aici, dar de multe ori mă liniştesc când arhivez.”
Ordinea înseamnă şi standarde. Pe peretele din dreapta mesei la care montează, prinse cu bolduri de un panou de plută, sunt două foi A4 pe care scrie: „Cum montez corect”. E o „biblie a montajului”, pe care dacă o urmezi ar trebui să ai o emisiune bine executată. A scris-o pentru că se săturase să explice succesiunii de editori de pe la începuturile emisiunii ce vrea. A schimbat vreo patru, pentru că nici unul nu era atent la detalii, lucru care îi displace. Iniţial sperase ca editorul cu care lucrase la Marcă... să-l urmeze la Apropo TV, dar acesta a plecat să lucreze afară. Neavând alternative, Moisescu s-a instruit singur în tainele montajului Avid şi a făcut o parte dintre emisiuni cap-coadă. Pe atunci nu aveau propria staţie de montaj şi închiriau altundeva. Pentru că era scump, mergea şi monta noaptea, ajungând acasă abia dimineaţa. „Se speria nevastă-mea când mă vedea – aveam nişte ochi roşii-roşii. Aveam monitoare d-alea de căcat. Simţeam că nu mai văd, să moară mă-sa. Mă chema [Adrian] Sârbu şi-mi zicea: «Bă, eşti nebun la cap, o să te îmbolnăveşti. Nu se poate. Trebuie să-ţi găseşti pe cineva. Nu se poate să faci tu tot».”
De când au găsit-o pe Ana, editorul de acum, emisiunea „merge parfum, e o veselie”. Moisescu are o echipă mică şi bine sudată, în majoritate oameni pe care îi ştie de ani întregi. Cu Andreea Oagănă a făcut Te uiţi şi câştigi în anii ’90. Cu producătorul Mihai Smărăndescu lucrează de pe vremea Mărcii. Cu graficianul la fel, chiar dacă acesta lucrează acum din Italia. Smărăndescu spune că au căutat de mai multe ori oameni care să-l degreveze pe Moisescu de sarcinile de scriere sau filmare, dar n-au trecut testul. Până la urmă, el ştie cel mai bine ce vrea.
Acum vrea o melodie pentru promo. Se plimbă câteva minute printr-o arhivă cu şlagăre optzeciste, bifând conştiincios nişte Corina Chiriac şi Mirabela Dauer înainte să se oprească la Dacă n-ai fi existat, un cântec melancolic al Angelei Similea, cu versuri parcă croite pentru amintirea cu Bricfor a lui Guţă („Ce-aş fi fost dacă n-ai fi existat/Nici nu-mi pot imagina”). Îşi întinde braţele şi începe să pocnească din degete pe ritm. Se acompaniază cu bătăi de picioare şi apoi începe să bată darabana în masă. Moisescu e ahtiat după muzică, mai ales după jazz, pe care-l pronunţă „giaz”. Iubeşte mai ales tobele, dar alungă sugestia că ar fi o pasiune pe care n-a urmat-o. „Când îl ascult pe Antonio Sanchez cum bate, eu ce să fac? Omul l-a studiat pe Buddy Rich, a cântat cu marii muzicieni... Prefer statutul de ascultător profesionist.” Din această postură ajută acum la organizarea unui festival de jazz în Bucureşti, plănuit pentru la toamnă.
Moisescu nu pare să aibă regrete, pentru că a preferat mereu să facă doar ce ştie mai bine. Nu-i place riscul decât dacă e bine studiat şi nu se înhamă la ce nu crede că poate duce. „Până nu simt pământul sub picioare, nu dau drumul la mâini”, spune el. Exemplifică prin Apropo TV, care mai are până să ajungă la stadiul la care îl visează, atât el cât şi Sârbu, dar pe care preferă să-l conducă la pas, menţinând calitatea. Fiind printre puţinii oameni de pe sticlă care fac şi teren şi producţie şi prezentare, e preocupat de influenţa internetului asupra televiziunii tradiţionale. O bună parte din publicul lui a migrat online şi ştie că nu-i mai poate aduce înapoi. „Dacă ei se simt bine în altă zonă, mă duc şi eu. E nefiresc să stau în altă parte. Eu sunt pe un mal şi ei sunt pe celălalt mal, malurile se depărtează şi eu trebuie să ţip tot mai tare ca să fiu auzit.” Primii paşi au fost simpli. În februarie a intrat pe Facebook, unde are deja peste 1.400 de prieteni, un public captiv cu care împărtăşeşte atât idei din emisiune – brandurile comuniste au fost un subiect popular –, cât şi observaţii personale: „De o săptămână nu se mai găsesc chiloţi Pampers no.5. Cred că i-au descoperit politicienii, că ăştia se tot cacă pe ei”. Din aprilie e şi pe Twitter şi spune că a venit în sfârşit vremea să se întâmple ceva pe andimoisescu.ro – nu spune ce, pentru că e superstiţios.
Deschide un nou fişier în care încarcă melodia şi fragmentul video şi începe să le potrivească. Pe la 3:45, după vreo 15 minute de hăcuit din mouse şi taste, are un brut de 30 de secunde, care mai trebuie cizelat şi ornamentat cu text. Apoi îşi scrie interludiile de text. Fara diacritice, asa cum sunt si tricourile-slogan pe care le poarta in emisiune. Cum spune insusi generalul, „da-le dracu’ de diacritice”.
Nu vă speriaţi de „caca” şi „dracu’” de mai sus. Moisescu din afara platoului e mai slobod la gură decât ce vedeţi la TV. Nu-şi ornamentează fiecare propoziţie cu câte un organ, dar coace numeroase formulări memorabile şi spune des „tati” (Hai tati, bagă tati, aşa tati). E un „curator de expresii”, cum l-a numit cineva, sau tipul cu limbaj „foooooarte colorat”, cum şi-l aminteşte cu drag o colegă din radio. Serviţi: „treaba asta e căcare”, „hai s-o frigem”, „i-ai dat o ţeavă?”, „ne vedem la o zeamă”, „s-au pupat de n-ai aer”, „să moară caca”. Ultima e rege. În general, dacă moare caca e de bine, înseamnă că ceva a mers cum trebuie.
Ăsta e generalul: muncitor, perseverent, miştocar, ordonat şi transparent cu toatele. Îşi spune în fiecare an că nu se poate să muncească mai mult şi apoi îşi demonstrează că s-a înşelat. Profesional, pe lângă televiziune, mai are jobul de MC, pe care îl ia la fel de în serios. Cu backupurile lui la backup, e o soluţie sigură pentru organizatorii de evenimente. Fiecare apariţie are în spate 10-12 ore de documentare, repetiţii, ca totul să meargă uns şi să pară spontan. „Îţi spun eu cum e cu spontaneitatea”, a spus anul trecut într-un interviu. „Cea mai bună e cea pregătită şi repetată la sânge.”
Pentru că lucrează cum lucrează, Moisescu costă de la 2.000 de euro în sus pe eveniment. Sunt şi multe pe care le face gratis, cum ar fi cele pentru Salvaţi Copiii, unde este şi membru în board. În munca de MC, îl are pe Tudor ca manager. Fiabilitatea e printre cele mai importante lucruri pe care le vând. „Nu mă duc la eveniment să zic: bună ziua, eu ce am de făcut?”, spune Moisescu. „Nu vreau să dau greş niciodată. Omul în care am cea mai multă încredere sunt eu. Scriu eu. Coordonez eu. Verific eu fiecare pas – chiar dacă l-au verificat înaintea mea încă zece.”
În după-amiaza asta n-are mare încredere în promo-ul pe care l-a creat. E mulţumit de fragmentul cu Guţă şi de succesiunea de cadre cu text – „Apropo TV prezinta/Cele mai frumoase povesti/ Despre marile branduri romanesti /De la Bricfor incoace/Duminica de la ora 14. In reluare dupa miezul noptii” –, dar nu e convins că Angela Similea e cea mai bună alegere. „Râdem, râdem, dar să-l facem cum trebuie”, se admonestează blând. „Eu totuşi cred că găsim ceva variante dacă ne complicăm puţin.” Se uită la ceas, puţin îngrijorat. „E 4, să moară mă-sa.” Intră înapoi în arhiva optzecistă şi mai dă o raită printre piese. Abandonează după douăzeci de minute, conştient că şi-a atins limita. Lasă promo-ul să curgă, poate a 47-a repetiţie a poveştii lui Guţă, calibrată atent pe linia melodică a Angelei:
„Aveam o gagică, nu? Care lucra la sifonărie... Bine, că astăzi este soţie. Văzusem compoziţia, cum făceau Bricforu’. Aveau gălbeneala aia... nu ştiu cum naiba, nu ştiu cum îi spuneau, aşa. Băgau în sticle, băgau dioxid de carbon, o căpăceau bine: Bricfor!”
„Băi”, comentează Moisescu. „Totuşi eu zic că altă melodie ar merge mai bine. Da’ n-am răbdare să caut acum. Ajunge pentru azi.”
Salvează, închide şi ia în primire un vizitator, care-l aştepta cuminte de peste un sfert de oră. Pe la 5 se va sui în Toyota şi va demara către casă, către Olivia, David şi Luca, punctele în jurul cărora îi sunt organizate zilele. Spotul va rămâne pe melodia Angelei, iar emisiunea va fi printre cele mai haioase din întreg sezonul. Va mai trage încă trei până la mijlocul lui iunie, inclusiv aniversarul 150, la finalul căruia va anunţa vacanţă, timp tradiţional de reinventare a emisiunii şi odihnă pentru general şi oşteni. Îşi va cere subtil scuze celor răniţi de muşcăturile sezonului, îşi va reitera bunele intenţii şi va încheia, inevitabil – alt cuvânt care îi place – cu sfânta treime: „Sunt Andi Moisescu. Mă-nclin. Voie bună!”.
O joacă, să moară caca.
