Cu un an în urmă, când au decis să plece din radioul în care s-au făcut cunoscuţi, Buzdugan și Morar erau pe primul loc. Acum, din aroganţă-n aroganţă, au ajuns din nou primii.
La 40 de kilometri de Târgu Jiu, la marginea comunei Godineşti, mii de oameni se agită în jurul unui teren de fotbal. Deşi sunt peste 30 de grade, stau îngrămădiţi unul într-altul, înghesuiţi ca la un concert. Unii se apără de soare cu umbrele colorate, alţii cu şepci sau pălării. Mulţi îşi expun nestingheriţi burta la soare ridicându-şi maioul până la subraţ. Copiii stau călare pe umerii părinţilor sau agăţaţi de gardul ce împrejmuieşte terenul. Oamenii ţipă, fluieră şi îşi dau coate pentru a ajunge în faţă. Mâinile celor mai mulţi dintre ei se întind deasupra gardului, împungând aerul din jur cu telefoane mobile, aparate foto şi camere de filmat.
De-o parte a terenului sunt aliniaţi jucătorii Ştiinţei Godineşti, iar de cealaltă, în echipament albastru, în tricouri şi şorturi albe cu dungi verzi, sunt cei de la ZU All Stars – echipa care reprezintă postul de radio în confruntarea cu sătenii din Godineşti. Pentru ZU joacă DJ-ii radioului, dar şi trei fotbalişti de la Dinamo, plus doi membri ai trupei Sistem. Arbitru e Ion Crăciunescu, iar Daniel Buzdugan şi Mihai Morar, tartorii evenimentului, realizatorii matinalului de la Radio ZU, supraveghează totul de pe margine ca antrenori. În jurul lor, oamenii aşteaptă nerăbdători fluierul de start.
„Marina! Marina! Fă şi cu mine o poză!”
Pe tocuri înalte, îmbrăcată într-o bluză neagră transparentă şi pantaloni scurţi, albaştri, pe spatele cărora scrie „PINK”, Marina Dina, asistenta lui Morar de la „Răi da’ buni”, sprijină zidul vestiarului mic al Ştiinţei Godineşti. Se lasă prinsă de mijloc de un domn a cărui burtă pare să se reverse dintr-un tricou roz, mulat. Marina zâmbeşte larg la cameră. Şi-a strâns părul lung şi blond la spate, într-o coadă de cal, iar ochii îi sunt ascunşi după nişte ochelari de soare mari, cu rame vişinii.
În Godineşti, o comună din judeţul Gorj, trăiesc mai puţin de 2500 de oameni, ale căror case se odihnesc printre dealurile din Podişul Getic. Am ajuns la marginea satului cu autocarul, împreună cu DJ-ii şi angajaţii Radio ZU (cam 20 de persoane) – mai puţin Morar şi Buzdugan, care au venit cu maşina de la Timişoara, unde cu o seară în urmă au prezentat un eveniment. Autocarul a tras după el un şir de vreo zece maşini cu fani ai postului, care l-au urmat pentru că nu ştiau drumul spre Godineşti (majoritatea din Bucureşti, dar câţiva s-au alăturat şi pe parcurs). Oamenii erau veseli şi plini de energie, făceau cu mâinile spre autocar, scoteau capetele pe geam, iar în curbe îi puteai vedea pe unii dintre ei căţăraţi pe portiere, cu părul în vânt. Printre ei era şi o tânără mică de statură care, în timpul unei opriri la o benzinărie, a aşteptat jumătate de oră la coadă pentru a intra la toaletă. Era însărcinată în luna a şasea sau a şaptea.
După o călătorie de peste şase ore, am aflat că am ajuns la Godineşti când vocea şoferului s-a răspândit în autocar cu ajutorul microfonului:
„Uitaţi-vă în partea stângă. Ce de maşini acolo! Doaaamne!”
În plin câmp se încingeau la soare sute de maşini. Altele încă îşi căutau loc de parcare, aşa că ne-am trezit cu drumul blocat, într‑un ambuteiaj demn de traficul din Bucureşti.
Cei din autocar au coborât şi s-au grăbit spre vestiar, unde îi aşteptau Morar şi Buzdugan. Întârziaseră şi ei, din cauza unei pene. Cât s-au schimbat băieţii în tricourile cu însemnele radioului – echipamentul de joc în care aveau să intre pe teren –
oamenii s-au strâns să-i pozeze prin uşa întredeschisă, apoi i-au urmat pe gazon şi au făcut roată în jurul lor.
Acum, cu echipa în formulă completă şi cu cele câteva mii de spectatori gălăgioşi în jur, Buzdugan şi Morar se agită la marginea terenului. Morar vorbeşte la microfon, dar sonorizarea e proastă şi nu se înţelege ce zice, aşa că renunţă. Pentru o clipă, peste strigătele mulţimii se aude fluierul de start.
Nu mă aşteptam ca Buzdugan şi Morar să strângă atât de mulţi oameni laolaltă, deşi i-am mai văzut înconjuraţi de mulţime. Îi cunosc de la Radio 21, unde am fost ştiristă trei ani şi jumătate şi unde, în ultimul lor an acolo, am prezentat jurnale cu ei în matinal.
Aproape în fiecare dimineaţă, cu puţin înainte de 7, îl găseam pe Morar în studio, tăcut, aplecat peste paginile ziarelor din acea zi. Uneori îmi dădea „’Neaţa!” de pe balcon, unde ieşea să fumeze. Buzdugan ajungea de obicei în timpul ştirilor, îmi făcea cu mâna când ridicam ochii de pe foi, apoi îşi lua locul de partea cealaltă a studioului, vizavi de Morar.
Înainte să intrăm pe post eram cu toţii monosilabici. În studio era o linişte aşa cum e de obicei pe străzi la 4 dimineaţa. Îl anunţam pe Morar, care stătea la butoane, că are de băgat vreun insert (o voce înregistrată în prealabil care urma să intre în jurnal) şi apoi aşteptam să se scurgă secundele rămase până la fix. Nu vorbeam – nu pentru că n-am fi avut ce să ne spunem, ci dintr-o lene somnoroasă, ca imediat după ce te-ai trezit, când îţi vine să tragi plapuma peste ochi şi să adormi la loc.
Când intra însă semnalul de ştiri, zbârnâiam ca un ceas deşteptător. Morar saluta ascultătorii şi introducea ştirile alert şi cu chef de viaţă. În fracţiunea de secundă înainte ca becul roşu să se aprindă, amorţeala dispărea în mod miraculos, cuvintele curgeau cu uşurinţă şi umpleau liniştea din studio.
Radioul e un mediu care te forţează să fii mai viu ca de obicei – mai viu decât te simţi la 7 dimineaţa, oricum – şi mai atent la sensibilităţile ascultătorului, care e ca un detector de minciuni: simte în vocea ta dacă zâmbeşti sau, din contră, n-ai chef de nimic. La radio nu ai imagini prin care să-i captezi atenţia, ca la televizor, şi nici timp să-i dovedeşti că ai ceva de zis, ca în presa scrisă. Dacă nu-i place de tine sau îl plictiseşti, schimbă postul. Ca să exişti pentru el, trebuie să-l cucereşti prin cuvinte care să-i stimuleze imaginaţia.
„Radioul se adresează celui mai spectaculos computer din lume – tu”, spune Andrei Gheorghe, care acum câteva luni s-a întors în radio „de drag, în căutarea unei amante pe care am părăsit-o”. „Tu-ţi imaginezi cum arată lucrurile. Când eu spun «cascadă» la radio, tu o vezi în capul tău. Şi e cea mai mişto cascadă din lume dacă vrei s-o vezi. Sau tapetul ăla cu Niagara. Asta-i puterea ta.”
Pe de altă parte, radioul are o putere enormă şi asupra celui de la microfon. Când vorbeşti în direct, conştient sau nu de câţi oameni te ascultă, eşti automat mai bun, mai atent la ce şi la cum spui, mai atractiv. Nu de puţine ori când mă duceam la ştiri supărată ieşeam din emisie cu zâmbetul pe buze. Nu-i nici o prefăcătorie la mijloc, efectul e acelaşi ca atunci când un om îţi zâmbeşte şi-ţi vine să-i zâmbeşti la loc. Străduindu-mă să fiu vioaie şi alertă pentru ascultător, deveneam vioaie şi alertă cu adevărat.
Ce-i drept, oamenii de radio nu au „strălucirea” vedetelor de televiziune şi ajung să fie cunoscuţi de publicul larg abia după ce apar şi pe TV. Pentru mulţi, radioul e antecamera televiziunii, locul în care îşi fac încălzirea înainte să le bată reflectoarele în ochi. E însă şi locul care le oferă mai multă libertate de mişcare.
Gheorghe crede că odată ajunşi pe sticlă cei mai mulţi devin nebuni. Televiziunea le injectează enorm de multă forţă, care nu poate fi dusă de „oamenii cu picioare subţiri şi genunchi moi”. Radioul, însă, e ferit de astfel de accese. Oamenii de aici sunt „cei mai haioşi, de fapt singurii care au urme de normalitate din media”, spune Gheorghe, care crede că Morar şi Buzdugan nu s-au molipsit de „nebunia” din televiziune.
La ZU, Morar şi Buzdugan împart un studio mare cât două sufragerii de bloc. Stau unul lângă altul, la distanţă de aproape doi metri, lângă un pupitru alungit, scobit în partea din faţă ca o semilună. Morar e baricadat după cinci monitoare, Buzdugan are în faţă unul singur. Înaintea lor, pe masă, e un strat dezordonat de ziare.
MORAR
Bună dimineaţa, bine v-am găsit.
BUZDUGAN
(cântă)
Dimineaţa pe răcoare, Morar este cel mai tare.
MORAR
(strigă)
Buzdugan e încă moale!
BUZDUGAN
(cântă)
Buzdugan e încă moaleeee, c-a mâncat ceva sarmaleeee. De post. Bună dimineaţa!
MORAR
Buzdugan este mai moale. Vrea numai fetiţe goale. Uită-te pe prima pagină a ziarelor şi-ţi revii, Daniel.
Aşa a început Morning ZU într‑o dimineaţă cu o lună înainte ca Morar şi Buzdugan să ajungă la Godineşti; tocmai se încheiaseră ştirile din care ascultătorii aflaseră că Radio ZU a mai luat o amendă de la CNA, a treia de la lansarea postului. Au luat‑o pentru că l-au numit pe Emil Boc „premierul Piticul Porno”, au difuzat o piesă cu conotaţii sexuale şi au făcut reclamă unui club din Lehliu în cadrul unei „aroganţe” – eticheta becaliană pe care Buzdugan şi Morar o folosesc pentru provocările la care îşi supun ascultătorii şi care, de cele mai multe ori, presupun tot soiul de trăsnăi făcute în public. Buzdugan a vociferat pe tot parcursul anunţului: „Au avut un conţinut licenţios”. „Da, frate, că avem licenţă, de aia!”, „ZU a dezinformat publicul când domnii Mihai Morar şi Daniel Buzdugan au afirmat că amenda va fi vărsată la casieria CNA; în realitate, e achitată direct la administraţia financiară”, „Am glumit, bre!”, iar când ştirista a trecut la meteo, Buzdugan a dat verdictul: „Sunteţi nişte hoţi!”.
Din nou în direct, cei doi au continuat să vorbească despre amendă şi au citit mesaje de la ascultători. Priveau concentraţi în monitoare şi aproape că nu se mişcau deloc. Buzdugan bătea ritmic în masă cu degetul mic de la mâna stângă. Iar cu dreapta ţinea mouse-ul.
BUZDUGAN
(citind un mesaj)
Deschideţi un cont să depună fiecare ascultător de ZU o sumă de bani.
MORAR
Nu, nu, nu. Pentru că o să luăm din nou amendă, probabil mai mare de 100 de milioane. Ştiţi de ce? Pentru că e interzisă cerşetoria.
În studio erau statici, lipiţi parcă de microfoane, dar pe post emisiunea curgea pe repede-înainte. Au dezbătut impozitul forfetar şi candidatura lui Radu Duda la preşedinţie. Printre reclame şi piese a intrat farsa lui Buzdugan. O fată admitea că a avut „relaţii infime” cu iubitul celei mai bune prietene. Apoi Morar a difuzat imnul echipei de fotbal Ştiinţa Godineşti – o formaţie din Gorj care evoluează în Liga de Onoare. Pe post a intrat o manea („Hopa hopa asta-i trupa / Hai băieţii să luăm cupa”), pe care o descoperise Buzdugan cu câteva zile înainte pe net. I-au invitat pe ascultători să dea mesaje dacă vor să oprească piesa.
MORAR
Mai trebuie vreo 170 de SMS-uri. Dacă nu vin 1000 o dăm din nou de la început!
BUZDUGAN
Lăsaţi-o, zice un ascultător.
În timp ce ascultătorii trimiteau SMS-uri pentru a opri piesa, Morar şi-a dat căştile jos şi s-a întors către Buzdugan. „Mă, aş suna la Godineşti!”. Buzdugan i-a răspuns sec: „Îhm”.
La finalul emisiunii, după ce au intrat în direct cu primarul din Godineşti, Morar şi Buzdugan au decis să organizeze un meci demonstrativ cu echipa locală pentru a strânge bani să-şi plătească noua amendă de la CNA. La început au vrut să pună taxă de intrare, apoi s-au răzgândit şi au ales să vândă tricouri branduite cu ZU. Într-o lună au pus totul la cale.
„Daţi-vă, că nu vedem!”
Mă aşez pe jos, turceşte, la marginea terenului, şi-i urmăresc pe jucători cum îşi dau pase. Publicul s-a încins. „Hai, Ştiinţa!”, urlă cineva din spate. Un grup aplaudă. O domnişoară strigă „I love you!” spre teren, dar nu-mi dau seama către cine. În stânga se fluieră. În dreapta nu văd nimic pentru că îmi bate soarele în ochi.
Ştiinţa înscrie rapid, 1 – 0. „Bine, mă!” Buzdugan şi Morar se agită pe margine şi fac prima schimbare în echipă. Degeaba, e 2 – 0 pentru Godineşti. Apoi 3 – 0. 3 – 1. Nu se ştie cine a înscris. Primarul, la cămaşă şi cu tricolorul pe piept, se agită pe lângă Mihai:
„Dom’ Morar, vă trebe microfonul? Nu vă mai trebe, da?”.
Morar nu-l vede şi nu-l aude în vacarm. Oamenii au început deja să sară gardul şi să-l înconjoare pentru poze şi autografe. Împreună cu Buzdugan semnează pe tricourile care se vând la intrare. Cineva urlă din spate spre teren: „Haide, bă, hai după el! Chiar e zuzu, în pula mea!”. Un alt bărbat o întreabă pe cea care îi e probabil soţie: „Anda, mai ai aer?”. Doamna e la distanţă de patru oameni şi-i răspunde în timp ce-şi face vânt cu un evantai: „Mai stăm, mai stăm”.
Încet, acţiunea se mută de pe teren la marginea lui. În jurul lui Buzdugan şi Morar s-a strâns o grămadă ca la rugby, dar mult mai dezordonată. Toţi vor autografe şi tot mai mulţi prind curaj să sară gardul pe teren. La pauză e 3 – 2. Sau 3 – 3. Nu se ştie clar.
În repriza a doua Crăciunescu e când arbitru, când jucător. O fetiţă se smiorcăie: „Tati, vreau şi eu la Marina!”. Morar şi Buzdugan sunt permanent înconjuraţi de fani care vor să le smulgă autografe. Doi jandarmi încearcă să calmeze spiritele: „Vă rog frumos staţi lângă gard. Vă rog”. Oamenii îi ignoră. Acolo unde înainte stăteau Morar şi Buzdugan, acum e o mulţime de oameni. Cum se desprinde unul, vine altul să-i ia locul.
În toată agitaţia, Buzdugan întinde mâna spre Morar să-i ceară un foc. Morar nu-l mai distinge de fani şi dă noroc cu el din reflex.
Buzdugan şi Morar fac radio împreună de cinci ani, din toamna lui 2004, după ce Radio 21 a decis să le dea matinalul pe care până atunci îl făceau cârcotaşii Huidu şi Găinuşă, care părăsiseră postul în favoarea nou înfiinţatului Kiss FM. Istoria s-a repetat cu Buzdugan şi Morar în vara anului trecut, la sfârşitul lunii iunie, când cei doi au surprins conducerea 21 cu anunţul că pleacă. Erau în vârf de carieră, sondajele proaspăt venite îi anunţau lideri în Bucureşti şi pentru prima oară în ţară, în mediul urban.
S-a zis la vremea aceea că ar fi plecat pentru bani. Ei au negat. Au spus că atmosfera din radio nu mai era aşa cum îşi doreau. Acum, când povestesc despre momentul plecării spun că au luat decizia spontan, în urma unei discuţii dintr-o dimineaţă: „Băi, da’ tu mai vii cu drag la muncă?”. „Băi, îmi place ce fac, dar nu... Simt că nu mai e locul nostru aici.” Au fost mai mulţi factori care i-au influenţat, printre ei şi faptul că 21 se mutase alături de Europa FM într-un sediu nou în Băneasa. „Nu poţi să fii creativ într-un spaţiu business, într-un spaţiu corporate, că devii dup-aia robot”, povesteşte azi Buzdugan, iar Morar îl completează: „Lumea din jurul nostru era obişnuită să fim pe locul unu, să intre banii în contabilitate de pe urma emisiunii. Nimeni nu ne mai zicea dacă facem bine, dacă facem rău. Noi fiind nişte persoane sensibile, foarte emotivi, avem nevoie întotdeauna să fim cocoloşiţi”.
Alexandru Macavei, director executiv la Radio 21, nu crede că acesta a fost motivul real. În orice caz, nu i se pare unul justificat. „Care atmosferă? Că s-au mutat într-un sediu nou, corporatist, şi că au cartelă? Oare asta era problema, că aveau cartelă? Atmos-
fera – tu eşti cel care o faci. Mie mi se pare ipocrizie.”
Macavei este cel care i-a adus împreună pe Buzdugan şi Morar la matinal: „Ei ca şi cuplu sunt formaţi aici. Sunt formaţi de mine, de noi practic, de radioul ăsta”. I-a considerat (şi îi consideră în continuare) „nişte oameni extraordinar de talentaţi” şi nu regretă că a investit în ei. E doar dezamăgit de modul în care au plecat, crede că totul a fost „o mascaradă”: „Nu poţi, plecând de-aici, să spui că atmosfera din 21 e de căcat. OK, să presupunem că n-au plecat pentru bani, ci că au plecat pe bani mai puţin de atât. Da’ măcar să ai curajul să spui că am plecat pentru că... Exact cum mi-a zis Huidu: «Vreau un nou capitol în viaţa mea, vreau să încep un nou proiect, vreau să fac altceva, simt că la 21 mi-am atins maturitatea»”.
Andrei Gheorghe a urmărit îndeaproape evoluţia cuplului Buzdugan şi Morar şi spune că au trecut, la fel ca toţi oamenii de radio, prin trei stadii: de la momentul de extaz, când începi să emiţi la o trompetă mare: „Mamă, ce tare sunt! Mă ascultă toţi, uuuu, ce important sunt!”, la cel în care se sperie „Aoleu, ce dracu’ se întâmplă aici? Ce nasol e, ăştia toţi sunt răi, totul e duşmănie” şi, în fine, la cel în care „îşi revin, se reîncarcă şi încep să producă”. Ei au trecut prin toate stadiile la Radio 21, spune Gheorghe, iar când au plecat, au făcut-o ca o răzbunare că mediul în care se desfăşoară nu e cel pe care l-ar vrea: „Oamenii din radio îşi menţin un idealism inocent. Ei în general cred că e mişto să faci radio şi cred că o să ajungă să facă radio într-un loc mişto. Din cauza asta încearcă să şi-l facă ei. Radioul lor. Toţi sunt în căutarea radioului lor”.
Buzdugan şi Morar şi-au făcut radioul lor în trustul Intact, care a topit reţeaua Radio Romantic şi a ucis News FM pentru a da naştere lui ZU şi a-i păstra pe cei doi în producţiile TV în care erau implicaţi: Buzdugan în Divertis, la Antena 1, şi Morar în „Răi da’ buni”, la Antena 2. „Acuma, sigur că toată lumea spune că am plecat dintr-o corporaţie ca să intrăm tot într-o corporaţie”, spune Morar. „Nu, exact asta am încercat să evităm. Noi ne-am creat o organizaţie unde am fost primii doi angajaţi, unde ne-am angajat şefii, iar acum ascultăm de părerile şefilor pe care noi i-am angajat.” „Noi am făcut echipa”, adaugă Buzdugan, „dar ne-am lăsat coordonaţi de ei după aceea. Nu ne-am dorit niciodată să fim şefi, asta e cea mai mare prostie pentru un om creativ. Ori eşti director şi îţi vezi de treaba ta de a coordona, ori eşti artist şi faci ceea ce ştii tu mai bine.”
Din iulie, când au bătut palma cu Intact, până la sfârşitul lui septembrie, când au început să emită, Buzdugan şi Morar au tras tare să amenajeze sediul ZU, să termine studioul, să-i dea postului o identitate. „E mişto ideea, vrei să ai jucăria ta, normal că toată lumea îşi doreşte jucăria lui”, spune Morar, „dar în momentul în care eşti pus în situaţia «hai, fă-o», atunci începe panica. Practic în două luni am făcut şi echipa, branding, naming, jingle-uri comandate în Statele Unite. Totul era contracronometru. Nu-mi permiteam să stăm şase luni să nu emitem.”
După toată agitaţia, pe 29 septembrie 2008, ZU a început să emită în FM.
Când prezentam ştirile în timpul matinalului lor de la Radio 21 (când lucrau „dincolo”, aşa cum spun ei acum), de multe ori mă întrerupeau cu câte un comentariu. Se întâmpla când mă aşteptam mai puţin. Morar îi făcea un semn lui Buzdugan, iar Buzdugan începea să cânte. Sau să imite o bătrână. Sau pe Becali. De fiecare dată porneau de la ceva ce auziseră în ştirile pe care le rosteam şi improvizau câte o glumă. Teoretic îmi stricau ştirile, practic îl făceau pe ascultător atent.
Improvizaţia e şi acum sufletul matinalului. Nu-şi pregătesc emisiunea în avans, cu excepţia farselor, pe care Buzdugan le face de obicei cu o seară înainte (şi pe care le uită în câteva zile). „În principiu noi suntem nişte persoane comode care lasă totul pe ultima clipă”, spune Morar. „Nu avem o emisiune foarte produsă, cu momente fixe, am fugit foarte mult de chestia asta. Important e să nu fii liniar. Mai tre’ să ai căderi de ritm, până şi o bâlbă atrage atenţia, mai tre’ să ţipe Daniel, mai trebuie să intervină un ascultător, să mai facă o microfonie.”
În matinalul lor se-ntâmplă des ca farsele să nu intre la şi jumătate, publicitatea e şi ea decalată, iar ştirile la fix sunt o raritate. „De ce să intre la fix?”, protestează Morar. „Depinde ce are relevanţă în momentul respectiv. Am ascultat un radio public în weekend, era meciul Oltchim şi Vyborg, ultimele cinci minute şi vreo trei goluri diferenţă. S-a făcut ora exactă, au zis: «Ne pare rău, tre’ să dăm legătura în studio». Adică ce era mai important duminică seara la radiojurnal decât meciul ăla de handbal?!”. „În secunda aia am apăsat pe buton şi am zis: «La revedere, nu mă mai interesează scorul»”, completează Buzdugan.
Când au creat Radio ZU, Morar şi Buzdugan au vrut să-l diferenţieze de concurenţii direcţi, 21 şi Kiss, care aveau o promovare bazată pe muzică (21 cu sloganul „Number 1 Hit Radio”, Kiss-ul cu „Hit Music Station”). Au zis că vor să facă din ZU cel mai vesel post de radio din România (21 şi Kiss vând şi ele cam aceeaşi stare de spirit). „Dup-aia i-am mai adăugat ceva, am zis că vrem să-l facem şi interactiv”, spune Morar. Mai precis, au invitat ascultătorii să facă parte din emisiune, de la campanii în care le cereau să le trimită poze despre „cum văd ei ZU în viaţa lor” la „aroganţe”, în care îi rugau să facă tot felul de tâmpenii, „să scoată oraşul, comunitatea în care locuiesc, biroul în care muncesc, din existenţa plată în care nu se întâmplă nimic”. Ascultătorii i-au urmat: s-au bătut cu miere şi perne în stradă, un grup de muncitori a mâncat pită cu slană la o cafenea de fiţe din Dorobanţi, o sibiancă s-a tuns zero, iar un bărbat şi-a distrus vechea Dacie în direct, fapt care le-a adus o amendă de la CNA pentru instigare la violenţă. Atunci au născocit prima aroganţă mai mare, cea de dinainte de Godineşti: ca să-şi plătească amenda au organizat o petrecere într-un club din Lehliu. Au chemat oameni din toată ţara în mijlocul câmpului. Din câte spun, în clubul de ţară de doar 200 de locuri s-au strâns vreo 2000 de persoane.
Morar şi Buzdugan fac un tip de radio menit să‑i atragă pe cei mulţi – de la taximetrişti şi coafeze la tineri de bani gata, cu maşini ultimul răcnet, sau tineri fără fiţe, ca două studente din Timişoara care, într-o seară când cei doi nu găseau nici un taxi, i-au luat în Opelul lor şi i‑au dus la hotel. Se ghidează după mesajele pe care le primesc în timpul emisiunii, care le indică subiectele gustate de ascultători. „Îţi dai seama imediat dacă prinde sau nu după numărul de comentarii care vin pe SMS după ce ai spus ceva pe radio”, zice Morar. N-ar face însă orice pentru a-şi atrage publicul. „N-am coborî nivelul de comunicare cu ascultătorul”, spune Buzdugan. „Adică să avem nişte glume foarte porcoase. Bine, noi uneori mai suntem aşa, la limită, dar în nici un caz...”
Audienţa a venit. Prima oară pe site, care a depăşit ca număr de accesări site-urile radiourilor concurente. Având în vedere audienţele SATI, la şase luni de la lansare ZU s-a proclamat „Number 1 online radio”. Ţinta cea mare erau însă sondajele radio. În primele apărute după plecarea de la 21, ZU n-a intrat, deşi emisese în cea mai mare parte a intervalului măsurat (1 septembrie – 14 decembrie). S-a văzut doar o creştere semnificativă la categoria „alte radiouri”. Morar spune despre sondaje că i s-au părut „fără noi”. „E destul de ciudat să apar la «şi alţii».”
Înainte de publicarea sondajelor din iunie, primele în care ZU avea să apară separat, spunea că nu mai are orgolii de a fi pe locul unu, că-l vrea doar ca să meargă radioul bine în vânzări. Buzdugan l-a întrerupt însă, contrazicându‑l cu seriozitatea cuiva care simte că merită să fie acolo: „Mihai, pe mine mă interesează să fiu locul 1. Deci eu vreau locul 1!”
Pe 1 iunie dorinţa i s-a împlinit: la opt luni de la lansare, ZU a ieşit primul în Bucureşti, cu aproape 262.000 de ascultători, detronând Radio 21, care de la 485.000 de ascultători în primăvara anului trecut (ultimul sondaj în care Buzdugan şi Morar au fost vedetele postului pe toată perioada măsurată) a scăzut la 222.000. Pe ţară, în mediul urban, cu o reţea mai mică decât principalii competitori, ZU a ieşit pe locul 4, după România Actualităţi, Europa FM şi Kiss FM.
Încă înainte să vină sondajele, Andrei Gheorghe mi-i prezenta pe Morar şi Buzdugan drept promisiunea şi împlinirea provinciei (Morar e din Baia Mare, Buzdugan din Iaşi): „Au venit no name, au devenit somebody şi acuma s-au dus şi au făcut un radio number one”. Gheorghe vede plecarea lor din 21 ca pe o răzbunare. „De obicei aşa se întâmplă – o gaşcă, rareori un individ, se duce să dea un şut în fund pieţei şi s-o repoziţioneze. În radio sunt tipii care pleacă. A fost Contactul, după care a venit 21, un radio făcut de oameni care au plecat de la Contact, şucăriţi, nervoşi că e nasol radioul, că nu mai este ce ar fi trebuit să fie. A fost Kiss-ul, aceeaşi poveste – au plecat de la 21, a fost Guerrilla, o altă întâmplare de genul ăsta. Acum e ZU.”
Gheorghe explică succesul lui Morar şi Buzdugan prin faptul că sunt simpli, clari, muncesc mult şi folosesc o formulă de succes de care nu-şi bat joc. În plus, sunt drăguţi. „Cine mai e azi simpatic pe piaţă? Nice, pozitiv, haios, uplifting? Dobrovolschi, de exemplu, e mult mai sofisticat, mult mai nişat. După 20 de fraze el o să simtă nevoia să spună «taxidermie». Morar şi Buzdugan nu spun «taxidermie», deşi ştiu cuvântul. Pentru că fac alt produs. Ştiu ce vor oamenii ăia care îl doresc şi nu încearcă să le impună cu forţa o linie.”
Când se aude fluierul de final al meciului de la Godineşti, nimeni nu ştie cât e scorul. Unii zic 5 – 5. Alţii 7 – 7. Nimănui nu-i pasă. Lumea e concentrată în jurul lui Morar şi Buzdugan, care continuă să dea autografe. Abia după două ore de la finalul meciului mulţimea se răreşte.
„Hai, să mergem!”, strigă Buzdugan, dar Morar nu scapă fără să mai împartă câteva autografe; apoi se baricadează în maşină amândoi, în timp ce primarul insistă să mai rămână.
„Plecăm, e târziu”, îl refuză Buzdugan.
Primarul îi invită să revină cu altă ocazie la Godineşti.
„Fără animaţie, fără nimic. Daţi un telefon – vedeţi că venim. Şi vă promitem că n-o să regretaţi!”
Morar conduce o maşină Suzuki Swift Sport roşie, cu două uşi, brăzdată de trei dungi albe pe lateral şi alte două pe acoperiş, care se întrerup la lunetă apoi se termină, ca beţele unor semne de exclamare, pe portbagaj. Demarează şi scoate maşina din câmp pe asfalt, în timp ce motorul uruie ca la un bolid de curse.
„Să nu-ţi fie frică, e OK”, spune Morar şi se întoarce spre mine în timp ce maşina goneşte pe şosea cu peste 150 de km/oră.
Mai târziu, în timp ce lăsăm în urmă câmpurile, munţii şi maşinile care abia par să se târască pe şosea, îl întreabă pe Buzdugan: „Nu crezi că am expus Godineştiul prea mult?”.
Răspunsul lui Buzdugan nu se aude. Geamurile din faţă sunt deschise şi vâjâitul vântului se adaugă zgomotului produs de motor.
În Târgu Jiu, Morar încetineşte. În maşina din faţă, două capete se întorc în repetate rânduri la ei, de parcă nu le vine a crede că ceea ce văd e adevărat.
La un stop, pe banda din dreapta opreşte un tânăr cu un ATV. Îşi scoate mănuşa de la mâna stângă şi îi strânge mâna lui Buzdugan.
„Frate, am făcut cea mai tare aroganţă astăzi pentru voi. Scuză-mă că dau noroc cu asta, pe asta” şi arată spre mâna dreaptă pe care o ţine strânsă la piept, „am rupt-o ca să ajung la voi. Mă duc la spital s-o pun în ghips.”
„Pe bune?”, zice Morar.
„Da’ de unde vii?”, îl întreabă Buzdugan.
„Am venit prin păduri să ajungem la voi. Bine, cea mai tare aroganţă nu-i mâna ruptă, o să fie aia a lui nevastă-mea când o să ajung aşa. Acu’ mă duc la spital să văd ce am.”
N-ai zice că e rănit la cât entuziasm are.
„Hai, sănătate, să-ţi fie bine!”, îi urează Morar.
„Ce nu face omul pentru voi! Hai pa, v-am pupat!”
Morar accelerează şi goneşte spre Bucureşti. Dă muzica tare şi în maşină se succed Pink Martini, Bon Jovi, U2 sau Edith Piaf. Ghidat de GPS, ocoleşte Râmnicu Vâlcea prin sate, pe drumuri şerpuite unde miroase puternic a salcâm. Iuţeşte şi mai tare ritmul pe autostradă, unde Buzdugan deschide geamul să le facă din mână celor pe care îi depăşim. E duminică seara şi amândoi vor să ajungă acasă cât mai repede. Dimineaţă se trezesc din nou la 5:30 ca să ajungă la Morning ZU.
