Biliardarul

... că, așa cum cel mai bun arţar pentru tacuri se găsește în Canada, cei mai buni silicaţi pentru cretă sunt din statul Illinois. Ca să fie de calitate, creta trebuie să fie bine uscată și, amănunt important, deloc nouă. Abia după ce cubul e „scobit” până aproape la jumătate, substanţa dobândește
porozitatea ideală, iar praful se depune uniform pe vârful din piele întoarsă de la capătul tacului. Un trișor adevărat știe că, dacă înmoi discret creta adversarului în cola, îl vei face să rateze. În meciurile pe bani, fiecare vine cu provizia proprie. Și o ţine la îndemână, cât mai departe de bar.

Pe lângă depozitele de silicaţi, Carambol mai deţine și o colecţie impresionantă de tacuri rare. Printre ele, un Balabushka. Unui neofit îi e greu să înţeleagă ce înseamnă un tac Balabushka. Să spunem doar că, dacă John Wayne ar fi fost jucător de biliard, ar fi avut neapărat un tac Balabushka. Cam așa stau lucrurile. A spus-o chiar Vince, personajul jucat de Tom Cruise în Culoarea banilor. Ăsta e Noul Testament. Vechiul Testament e filmul
Hustler, din 1961, cu Paul Newman. Luate împreună, ele sunt biblia oricărui jucător de biliard care se respectă.

VALI CARAMBOL LOVEȘTE bilele nervos și precis. În clubul său rece e „campion mondial la zero grade”, după cum îl șicanează prietenii. E un statut pentru care s-a antrenat mai bine de 30 de ani. Este ultimul mohican dintr-o generaţie care a avut șansa să prindă în viaţă legendele biliardului interbelic românesc și să fie bătut măr de acestea. Vorbim de echivalentele dâmboviţene ale unui Joe Davis, Luther Lassiter sau Willie Mosconi. Cu diferenţa că pe ai noștri îi chema Florică Boboceanu, Petrică Marinaru și Cornel Coaforu. Sau Rafael Parapuf, ospătarul care, în meciurile aprige, jucate pe pungi de un leu pline de bancnote albăstrui de 100, pierdea frapiere pline. Sau Gică Măcelaru care, atunci când câștiga, se văita că îl doare spatele de la banii din portofel. Erau meciuri desfășurate în mijlocul penelor de curent, sparte doar de raziile Miliţiei. „Veneau, ne luau banii și plecau. Dacă nu ne reţineau pe loc, imediat după ce plecau, o luam de la capăt. Oricum, erau băieţi de treabă miliţienii. Pierdeau de fi ecare dată când se mai băgau și ei la câte o partidă.”

Profesorii lui Carambol? Niște moși de peste 80 de ani, care coborau greu treptele beciurilor clandestine pentru a încinge partide în spaţii înguste în care singurele piese de mobilier erau masa de carambol și scăunelele pliante, din piele neagră, tăbăcită, pe care pensionarii așteptau nu mașina de lapte, ci rândul la dat în bile. Mesele erau puţine, împrăștiate prin cluburi de bowling și case de cultură.

„În staţiunea Saturn aveam o masă”, spune Carambol. „Mai aveam o masă la Casa de Cultură de lângă Cișmigiu, una la CCA și alte trei mese regale pripășite prin Orășelul Copiilor. Și mai era una la hotelul Păltiniș din Sinaia. Toate confiscate din fostele cafenele și cluburi bucureștene. Parapuf, Măcelaru și Coaforu le știau atât de bine încât veneau special să joace la o anumită masă la care mai jucaseră cu 40 de ani în urmă într-un club interbelic doar de ei cunoscut. Știau povestea fiecărei mese și din ce club fusese confi scată.”

La 18 ani, Atomulesei și-a făcut un calcul simplu: cluburile de bowling și hotelurile cu mese de biliard erau în patrimoniul Oficiului Naţional pentru Turism. Așa că, în 1975, s-a angajat la ONT. Până la Revoluţie, numărul partidelor câștigate devenise mai mare decât al celor pierdute. Recunoaște deschis că cele mai mari sume pe care le-a pierdut au fost de „ordinul miilor”. Niciodată nu a spus dacă erau lei-Ceaușescu sau dolari-Reagan.

În egală măsură, se ferește să spună precis „cât a câștigat”. Mii de dolari, un hectar de teren sau multe zeci de mii de lei. Nimeni nu știe. Poate nici el. Sau poate că nici nu mai contează. „Am jucat cu miliţieni, cu secretari de partid, ba chiar și cu câţiva băieţi simpatici din Direcţia a V-a, cu directori de întreprindere. Maniaci, dar niște ageamii. Am câștigat mai mult decât am pierdut, asta e sigur, să știi.”

Zâmbește. În cazul lui, e zâmbetul acela ușor îngheţat. Aduce puţin a Bogart. Și, la fel ca Bogie, care obișnuia mereu să fie cu un pahar de whisky înaintea celorlalţi, Carambol e mereu cu o bilă neagră înaintea adversarului.

DUPĂ REVOLUŢIE, odată cu explozia cluburilor de biliard, au apărut și mesele „cu găuri”. Carambol s-a reprofilat rapid pe noile mese de 9 picioare, cu șase buzunare și 15 bile frumos colorate. Și-a păstrat însă numele. Primii bani frumoși i-a făcut la începutul anilor ’90 la un club din Pasajul Victoriei. Acolo se strângeau, la 6 dimineaţa, după o seară de muncă, toţi dealerii de cazinouri din zonă. Erau englezi, irlandezi, oameni cu microbul biliardului. După ce a primit pontul, Carambol a început să se trezească zilnic la 4 dimineaţa, pentru ca la 5:30 să fie deja acolo și să închirieze masa. „Când ajungeau ăia acolo, turbau când mă vedeau la masă. Nu aveau ce să facă: dacă doreau să joace, jucau cu mine. Jucam pe bani.”

A jucat pe bani până în 1997, când și-a deschis clubul. A trecut apoi în spatele tejghelei. Trosnește acum din bile doar când își școlește elevii sau încinge o partidă cu vreun amic. Mai joacă „pe miză” doar când e provocat de vreun inconștient prea-plin de încredere. Până acum câţiva ani, clubul-școală al lui Carambol, afiliat la Federaţia Română de Biliard, emitea legitimaţii și percepea o taxă modică anuală. Acum, vorbim de o federaţie care există doar pe hârtie, iar „şcoala”...

... are o ofertă de nerefuzat: e gratis și deschisă pentru oricine. Carambol merge pe principiul „decât să îi bat, mai bine îi învăţ cum să-i bată ei pe alţii”. Biliard gratuit pentru elevi. Doar consumaţia se plătește.

Cu timpul, elevii săi au ajuns campioni naţionali. Parapuf, Coaforu sau Măcelaru au fost înlocuiţi acum cu Ovidiu „Faţă” Cristea, Memo, Babken, Lili Petrișor, Piticariu, Maican, Dinu, Braga, Pictoru’ sau Judeţ. În bezna localului sunt evocate victoria antologică a lui Judeţ în Openul Italiei, contra lui Fabio Petroni, sau meciurile lui Babken din calificările pentru Las Vegas. În sportul ăsta joci cu banii pe masă. Ai pierdut, îţi iei haina și închizi ușa pe dinafară. Câștigi, mergi mai departe și îţi cauţi alt oraș pe hartă. Nu e chiar ca la Olimpiadă.

Carambol tușește scurt, ia o gură de whisky și arată o lovitură cu care a câștigat, în 1999, campionatul de carambol al României, într-un meci disputat contra lui Dan „Negru” Andrei. „Uite, așa a fost lovitura”, explică. „Dai cu cinci mante, o ia pe la spate, dărâmă popicele și se oprește aici: mască de carambol!”

ZGOMOTUL BILELOR și dialogul de la masa verde sunt acoperite de bubuitul sonor al discotecii. E o aparentă contradicţie între muzica unora ca Salam și sportul altora ca Ronnie sau Davis; un sport asistat de arbitri în smoking și spectatori care tușesc discret.

La clubul Atomic, lucrurile stau ușor diferit: aici, expresia „bila 8, colţul din dreapta” este nevoită să convieţuiască alături de versurile „merg pe drum și vine banii/am ofticat toţi dușmanii”. În plus, sunetul muzicii e la maximum. Și asta pentru că muzica dată tare este, în sine, o lecţie suplimentară.

„Este metoda mea specială de antrenament”, spune Carambol. „Special îi antrenez așa. Dacă rezistă la muzica asta, sunt pregătiţi pentru orice. Aici contează foarte mult psihicul. Dacă la un meci te deranjează mecla vreunui fraier sau te lași distras de un amănunt din sală, ești pierdut. Pe ai mei, după ce se antrenează în vacarmul ăsta, nu-i mai deranjează nimic.” Și, judecând după trofeele afișate pe pereţii barului, printre sticle de gin și vodcă, înclini să-i dai dreptate.

Pentru a mări spaţiul, Carambol a renunţat de curând la jocul de flipper „Războiul Stelelor”. În club are acum trei mese reprezentative: masa veche de carambol, model șaizecist; masa nemţească „Dynamic”, model competiţional (9 picioare), cu buzunare înșelătoare; și, favorita lui, masa americană „Brunswick”, model vintage și ea, mult mai mare (10 picioare) decât o cere spiritul olimpic.

Carambol joacă liniștit și calm. În felul său, e imbatabil. „Bila 14, colţul de sus.” Se deplasează încet în jurul mesei, știe că nu are cum să rateze. „Bila 11, mijloc.” Ricoșeu din mantă și bila, docilă, își face intrarea întocmai cum a fost anunţată. „Bila 10, aici.” O bilă evidentă, nici măcar nu mai trebuia anunţată. Carambol totuși o anunţă. Chestie de moral. Iese din poziţie și rămâne blocat la bila neagră. „Bila neagră, aici lângă mine.” Lovește cu efect, bila foarfecă două mante și sărută tandru bila îndoliată, care pleacă timid să-și găsească liniștea în buzunarul mesei. Carambol zâmbește: „Am avut noroc”.

Regulile jocului

SNOOKERUL e o relicvă a Vechii Lumi, dominate de gentlemeni cu papion, saloane tăcute şi public discret. Acesta e jocul în care fiecare bilă are o anumită valoare. La final, câştigă cel care are cele mai multe puncte. Un joc tacticizat, în care ascunderea unei bile („snookerul”) este aplaudată mai abitir decât simpla introducere în buzunar a bilei-ţintă.

BILIARDUL a fost inventat de americanii mereu puşi pe fugă. În acest joc popular, tactica nu mai contează. Spectaculoase sunt aici combinaţiile şi loviturile rapide, cu manta. Este biliardul maselor, simbolul Lumii Noi, în continuă mişcare. Aici, viteza este esenţială.

CARAMBOLUL se joacă altfel. Pe o masă fără „găuri” (englezii, mai pudici, le spun „buzunare”) se aşază trei bile: bila proprie, cea a adversarului şi cea neutră. Scopul jocului: bila ta trebuie să le lovească pe celelalte două. La profesionişti, regulile se complică: în traiectoria sa, bila trebuie să atingă, în plus, cel puţin trei mante. Caz în care aristocraţia se combină cu precizia matematică.