Bosquito. Viaţă de câine

... se mai gândească? Să rămână aşa, „cu seleche în cap”? Nu i-a ieşit însă din minte că atunci a avut ocazia să vadă pentru prima oară un om murind.

În noaptea aceea hingherii n-au mai lăsat picior de câine în zonă. Au ridicat vreo 20 de animale din Piaţa Victoriei şi le-au dus la adăpostul Administraţiei pentru Supravegherea Animalelor din strada Theodor Pallady. Printre acestea era şi Ziva, care pe atunci se numea Coco. Aşa o strigau locatarii din blocul de pe Titulescu. O hrăneau de mică şi chiar îi construiseră în spatele blocului, lângă ghenă, un mic coteţ, o cuşcă improvizată în care să se adăpostească atunci când era frig. Coco împărţea culcuşul cu un alt cunoscut al blocului, un câine mic, negru şi cu o pată albă pe piept, căruia i se spunea Bosche sau Boschet. Portarii spun că hingherii lau ratat pe Bosche când au făcut curăţenie la bloc, probabil pentru că cineva l-a luat şi l-a dus în casă. Nimeni nu ştie însă cu siguranţă ce s-a întâmplat.

Identificarea a făcut-o Ion Stan, portarul de 78 de ani de la scara 3, care fusese şi el de serviciu în ziua cu pricina. Într-una din dimineţile următoare, poliţiştii l-au dus la adăpost, i-au pus în faţă vreo zece câini şi l-au întrebat pe care îl recunoaşte. Nea Stan a arătat-o pe Coco, pentru că pe restul nu-i cunoştea. Cineva a numit-o „Bosquito”, nea Stan l-a corectat, le-a zis că-i Coco, dar n-a insistat prea mult şi Bosquito i-a rămas numele. Deşi fusese pe tura de noapte şi era nedormit şi nemâncat, poliţiştii l-au ţinut acolo până după-amiază, timp în care i-a urmărit pe medicii veterinari cum au adormit câinele cu o injecţie şi i-au luat apoi măsurătorile: lungimea de la bot la coadă, lăţimea, mulajul dentar. I-a auzit pe medici spunându-le poliţiştilor: chiar dacă i-ar fi pus cineva garoul, japonezul tot ar fi murit. După ce s-a terminat cu măsurătorile, nea Stan s-a bucurat că, dacă tot îl ţinuseră toată ziua nemâncat, poliţiştii l-au dus măcar cu maşina până aproape de casă.

Nea Stan are acum 81 de ani. În buzunarul de la piept ţine un buletin de tip vechi, ale cărui file sunt lipite cu un scoci înnegrit de timp. S-a dus să-l schimbe acum vreo 8 ani, dar un poliţist l-a luat la mişto: „Ce-l mai schimbi, măi, nea Stane?”. Acum se gândeşte şi el că omul avea dreptate. Doar cât poţi să trăieşti? Cât lumea?

La bloc, părerile despre cine l-a muşcat pe japonez sunt împărţite. Nea Stan zice că, dintre toţi câinii, Coco era singura care muşca. Îl apucase odată de călcâi pe omul care venea cu lumina, iar unui domn de la o agenţie imobiliară i-a sărit la servietă. Dinescu îl bănuieşte mai degrabă pe Boschet, pentru că într-o zi s-a trezit cu el agăţat de pantalon. Era un câine cam leneş, nu se dădea din calea oamenilor, aşa că poate o fi călcat japonezul din greşeală pe el. Administratorul blocului, George Vintilă, e aproape sigur că a fost „boschetara de Coco”. Doar e păţit, l-a capsat chiar pe el. Îşi aduce aminte că venea printre maşini, piu-piu-piu, se furişa aşa, pe jos, şi pac, te capsa! În general era blândă cu cine îi dădea de mâncare, dar se repezea la străini. Japonezul obişnuia să o hrănească uneori cu Fornetti de la colţul blocului.

Pentru cei de la adăpost, Coco era prea bătrână şi prea blândă pentru a provoca o muşcătură mortală. Directorul Administraţiei pentru Supravegherea Animalelor, Simona Panaitescu, îşi aminteşte că nici nu prea avea dinţi. Cu siguranţă nu era fioroasă. Puteai intra în boxă la ea, puteai s-o mângâi, era chiar un câine sociabil. Dar ordinele poliţiei au fost clare: câinele trebuia ţinut în adăpost până la încheierea cercetărilor.

Fără să o fi văzut vreodată pe Coco, Eugenia Ieş a crezut cel mai tare în nevinovăţia câinelui. La 52 de ani, era preşedinta şi singurul membru al asociaţiei de protecţie a animalelor Brunopet din Suceava. Fostă profesoară de engleză şi franceză, lucra de dimineaţă până seara la o firmă spaniolă de prelucrare a lemnului. Pentru spanioli, era omul bun la toate. O foloseau pe post de director plin, director economic, director de achiziţii, traducător şi contabil. Pentru că muncea cât şapte, mai ceva ca un bărbat, şefii din Spania îi spuneau „Euhenia con cohones”. Răsplata era însă generoasă, aşa că în scurt timp şi-a permis să-şi construiască o vilă în Suceava şi să cumpere un teren la doi kilometri de oraş. Spaniolii o sfătuiseră să investească: „Dacă bagi banii în bancă, pui de-o maşină şi-ai să-ţi scoţi de un ruj”.

Terenul s-a dovedit util în 2004, când a aflat de două sute de câini ţinuţi închişi de autorităţi într-o hală de la marginea Sucevei. I se povestiseră tot felul de lucruri despre ce se întâmplă acolo şi i s-a făcut milă de animale. Iniţial le ducea de mâncare, dând ciubucuri îngrijitorilor, dar până la urmă s-a hotărât să-i adopte pe toţi şi să le construiască un adăpost. Lucrările pe terenul cumpărat au început în octombrie, iar până de Sărbători totul era aranjat, inclusiv cu beculeţe de Crăciun. În perioada aceea s-a născut şi asociaţia, din motive practice, după ce Eugenia Ieş a aflat că are facilităţi ca persoană juridică. Numele asociaţiei venea de la primul ei câine adoptat, Bruno, un ciobănesc german de şase luni care îi dispăruse din curte la scurt timp după ce îl luase acasă. Convinsă că i-a fost furat, îl căutase mult la vremea aceea, dar nu a mai reuşit să dea de el.

Cei două sute de câini din adăpost au devenit în scurt timp patru sute, fiecare cazat în propria cuşcă. Eugenia lua în grijă orice animal cu probleme pe care-l găsea pe stradă sau i se aducea la poartă. I se făcea milă şi nu putea refuza să acorde ajutor. Spaţiu avea – gândise adăpostul cât să încapă o mie de câini. Din banii câştigaţi la firmă, a angajat doi oameni care să se ocupe de curăţenie şi hrană. De două ori pe zi, aceştia le fierbeau câinilor un cazan mare de orez amestecat cu resturi de pui livrate de la un abator. De două ori pe săptămână, tot din banii ei, Ieş cumpăra de la o fermă dintr-un sat alăturat o sută de litri de lapte. Ducea şi acasă, unde o aşteptau peste 30 de pisici şi 40 de câini. Pentru că era pe drumuri de la cinci şi jumătate dimineaţa până seara la şapte, a chemat o femeie de 70 de ani s-o ajute. În timp, şi-a făcut contacte în Germania şi, printr-o asociaţie de acolo, care îi plătea 500 de euro pe lună pentru sterilizarea şi vaccinarea câinilor, a început să-i dea spre adopţie. Astfel îi putea salva pe alţii de pe străzi.

Eugenia a auzit pentru prima oară de un câine condamnat la moarte cu câteva luni înainte ca japonezul să fie muşcat. Văzuse un film american în care un câine acuzat că făcea stricăciuni prin vecini era judecat într-un proces. Nu-şi aduce aminte cum se numea filmul şi cum se ajunsese în instanţă, dar a fost impresionată că până şi copiii proprietarului au pledat în favoarea câinelui, iar în final acesta a fost achitat. Când a auzit de ...

... cazul Bosquito, imediat a făcut legătura: uite, un câine condamnat la moarte. Ştia că, potrivit legii, dacă se dovedea că ea a muşcat, era considerată agresivă şi putea fi eutanasiată. Acelaşi lucru i se putea întâmpla dacă nu era revendicată sau cerută în adopţie în 14 zile. S-a gândit că doar un proces răsunător o poate salva.

O prietenă juristă i-a făcut legătura cu Marcela Lungu, preşedinta Asociaţiei Cuţu Cuţu din Bucureşti. Aceasta a fost încântată de idee de la început şi a făcut „toată umblătura prin Bucureşti”. Împreună, cele două asociaţii au depus cereri de adopţie la Administraţia pentru Supravegherea Animalelor şi au dat-o în judecată, cerând să li se încredinţeze câinele după finalizarea cercetărilor. Peste câteva zile, asociaţiile au revenit cu solicitări: voiau să li se încredinţeze câinele „în custodie” şi să se dovedească ştiinţific că Bosquito l-a muşcat pe Hajime Hori.

Pentru Ieş, Bosquito era ţapul ispăşitor al întregii poveşti. Era convinsă că nu ea îl muşcase pe japonez. Auzise multe minciuni despre câini şi îi văzuse acuzaţi „pentru toate relele din lume”, în timp ce în spate erau mereu alte poveşti, ale oamenilor, de fapt. Îi credea băgaţi la înaintare doar pentru că nu se pot apăra. Pentru Marcela Lungu, Bosquito era simbolul câinelui amărât de pe stradă, fără casă, fără stăpân, care uneori face prostii, dar nu este vinovat pentru ce fac autorităţile, „care cu atâţia bani pe mână ar fi trebuit să rezolve situaţia de mult”, să-i sterilizeze şi „să nu mai fie niciun câine pe stradă”.

Iniţial, cele două asociaţii au fost reprezentate de o avocată din Giurgiu, care le-a ajutat să pună procesul pe rol. Apoi Marcela a auzit că Paula Iacob, avocata lui Nicu Ceauşescu, ar fi iubitoare de animale. A căutat-o la Barou, de unde a fost direcţionată către biroul pe care avocata îl avea lângă Guvern. Ştia de cazul japonezului: „Da, vă ajut”, i-a răspuns pe loc. „Şi nu vă iau nici bani.”

În timpul procesului, Paula Iacob şi Marcela Lungu s-au întâlnit de câteva ori, scurt, câte două-trei minute pe holurile instanţelor. Odată, sub ochii Marcelei, o femeie foarte în vârstă a venit la avocată, i-a sărutat mâna şi i-a zis: „Vă mulţumesc foarte mult că ajutaţi câinele ăsta”.

Paulei Iacob nu i se pare deloc neobişnuit că a apărat un câine în instanţă şi nici că, deşi cerea în mod normal onorarii de până la 1.500 RON pe caz, cu Bosquito a făcut o excepţie şi nu le-a luat asociaţiilor nici un ban. Povesteşte că de mică a hrănit câinii de pe străzi şi i-a luat în casă, iar pe Bosquito a considerat-o acuzată pe nedrept, dintr-un exces de zel al autorităţilor care, având în vedere că murise un cetăţean străin, voiau să arate ce verificări serioase se fac. Era în joc şi renumele avocatei, crede Lungu, „s-o fi gândit că la câţi bani are, n-ar mai trebui să ia de la asociaţii, care oricum sunt sărace”. Implicarea unui avocat celebru în caz a atras atenţia presei, aşa cum sperau şi asociaţiile, iar câteva persoane publice s-au arătat dornice să adopte câinele acuzat.

La primul termen al procesului, pe 9 februarie 2006, Paula Iacob a obţinut de la Judecătoria sectorului 3 un răgaz de două săptămâni pentru a-şi pregăti pledoaria. Pe 23 februarie a pledat: „Femelă, cu ochi blânzi şi cu inima sensibilă, care ar putea ceda în cazul unui verdict nedrept al instanţei. Este adevarat, nu dă lapte, nu dă carne, nu dă ouă, dar ne serveşte cu bună credinţă. Trebuie să deschidem un drum care să arate că noi, românii, nu suntem hingheri”.

Avocata a mai lansat ipoteza că japonezul ar fi murit în urma unui infarct. Probabil că a căzut şi l-a lovit pe animal în cădere, motiv pentru care câinele l-a muşcat. Dar nicidecum să-l fi muşcat mortal sau aceasta să fi fost cauza decesului. Iacob a mai invocat în instanţă Declaraţia Universală a Drepturilor Animalelor, dar şi Constituţia României, privind drepturile omului. „Constituţia ne dă dreptul la viaţă şi la a avea un animal. Noi suntem vinovaţi de faptul că aceşti amărâţi au ajuns în stradă. Toţi ar trebui să avem câte un animal.”

Judecătoarea n-a fost sensibilizată de discurs şi a respins cererea de adopţie, considerând că Bosquito nu se află „în stare de pericol”. Asociaţiile au făcut recurs.

În aşteptarea unui răspuns, Bosquito a rămas în adăpostul din Pallady. La început a fost închisă împreună cu alţi câini, apoi a stat separat, în boxa ei. Eugenia a fost s-o vadă de două ori. Îşi aminteşte că a găsit-o într-o rezervă pătrată cu latura de un metru şi jumătate, care arăta ca o cuşcă. Pe jos era beton, iar când a venit presa au pus un covoraş. I-a întrebat pe îngrijitori ce le dau de mâncare animalelor. 100 de grame de mâncare pentru câini, seara.

Paula Iacob spune că, de la un moment dat, nu s-a permis nimănui să intre în boxa lui Bosquito, „ca şi cum ar fi putut declara ceva”. Era ţinut departe de văzul tuturor, la fel ca un criminal periculos.

Ancheta nu s-a mişcat pe cât de repede ar fi dorit asociaţiile. Exista o înregistrare video, surprinsă de o cameră a unei bănci din zonă, dar pe procurori nu-i ajuta prea mult. Nu arăta momentul atacului, se vedea doar japonezul, ieşind de după un Matiz, sângerând, şi cu doi câini în preajmă, Coco (Bosquito) şi Boschet, care puteau sau nu să-l fi muşcat mai înainte. Răspunsul era aşteptat de la medicii legişti, care căutau asemănări între mulajul dentar al câinelui şi rănile japonezului.

Nici pentru cei de la adăpost nu era uşor. Directoarea de la Administraţia pentru Supravegherea Animalelor (ASA), Simona Panaitescu, spune că după câteva luni au început să trimită „adrese disperate” la poliţie: „Ce facem? Ce facem? Că nu-i o viaţă pentru un câine să stea într-un adăpost atâta vreme”. Adresele nu primeau însă nici un răspuns.

Eugenia Ieş urmărea cazul la televizor. Fusese şi ea la câteva emisiuni să vorbească despre Bosquito, dar pe cele mai multe le vedea de acasă, din Suceava. Astfel a ajuns s-o cunoască pe Adriana Bahmuţeanu, care i-a atras atenţia pentru că se oferise să-l adopte pe Bosquito şi îi lua apărarea la televizor. Într-una din nopţile din perioada recursului a fost surprinsă când Bahmuţeanu l-a sunat pe procuror, la 12-1 noaptea, să-i ceară explicaţii, iar el i-a zis, în direct: „Doamnă, câinele este liber, puteţi să mergeţi să-l ridicaţi”.

Primul lucru pe care l-a făcut dimineaţa următoare a fost să sune la ASA. „Uitaţi ce-a spus procurorul, câinele e liber. Vreau să vin să-l ridic.” Panaitescu nu ştia nimic, i-a cerut timp să se informeze la poliţie. Ieş a făcut rost de numărul procurorului şi i-a cerut asigurări că Bosquito este liberă. Procurorul a repetat: „Doamnă, câinele este liber. Mergeţi să-l ridicaţi. Dacă nu vi-l dă, sunaţi-mă înapoi”.

Când a revenit cu un telefon la ASA, lucrurile erau deja aranjate. A stabilit să-l ridice sâmbătă, pentru că în timpul săptămânii nu se putea rupe de la slujbă. A condus toată noaptea spre Bucureşti, iar dimineaţa, împreună cu preşedinta Asociaţiei Cuţu Cuţu, a scos câinele din adăpost.

Se întâmpla pe 6 mai 2006, la mai bine de patru luni de la începerea cercetărilor. Pentru că obţinuseră ce au cerut, asociaţiile au renunţat la proces, care rămăsese fără obiect.

La Suceava, Bosquito s-a integrat treptat în familia de câini a Eugeniei Ieş. A început să răspundă, la fel ca ceilalţi, la chemarea ei „cuţi, cuţiiii, hai cuţi-cuţicuţiiii”. O ţinea chiar lângă casă, îi făcuse un culcuş în faţa vilei şi îi pusese tot felul de pături acolo, ca să stea comod. I-a dat vitamine, medicamente, a hrănit-o chiar şi cu mozzarella. N-a avut când să se ataşeze prea tare de ea, pentru că muncea de dimineaţă până seara, iar de multe ori când venea acasă se prăbuşea de oboseală.

Pe la sfârşitul toamnei, când Guido Bayer – unul dintre şoferii care transportau câini de la ea în Germania – s-a oferit să o ia pe Bosquito în adopţie, Eugenia n-a ezitat. Era sigură că în Germania pe căţeluşă o aşteaptă o viaţă mai bună. A ţinut legătura cu Guido prin mail, iar de două ori a fost şi în vizită la familia Bayer.

La scurt timp după ce a dat-o pe Bosquito, pentru Eugenia Ieş au început problemele. Spre sfârşitul anului a făcut hemipareză şi pe 1 ianuarie 2007 a fost nevoită să demisioneze de la firmă. Supărată pe autorităţi şi pe presa locală, care o acuzau că face comerţ cu câini, a dat toate animalele în adopţie, a vândut tot ce avea la Suceava şi s-a mutat în celălalt capăt al ţării, în judeţul Timiş, la Buziaş, unde stăteau sora ei şi cei doi nepoţi. Cu banii obţinuţi din vânzare şi-a cumpărat o casă cu patru camere şi două livinguri, plus un teren pe care să construiască o pensiune pentru animale.

A început să strângă câinii din Buziaş de pe străzi, la fel cum făcuse înainte cu cei din Suceava. Unora le-a dus hrană pe unde observa că se strâng. Oamenii au prins repede de veste şi au început să-i lase animale la poartă. Câţiva au bodogănit-o că ţine atâţia câini. În scurt timp şi-a umplut din
nou casa şi curtea cu animale: 37 de pisici, 23 de câini şi un porumbel şchiop.

A păstrat viaţa din Suceava în zeci de albume foto mari, de 34/25 de centimetri, pline de poze cu câinii care i-au trecut prin mână. În unele apare şi ea, înconjurată de câini sau ţinându-l în braţe pe vreunul mai pricăjit. Restul de poze constă în imagini primite de la noii stăpâni, printate din mail. Ca să mai facă un ban, a scos şi nişte calendare de perete cu Bosquito, folosindu-se de poze care atestă drumul parcurs de căţeluşă de la adăpost la nemţi. N-a reuşit să vândă nici unul.

Şi astăzi Eugenia e convinsă că nu Bosquito l-a muşcat pe japonez, deşi nu a văzut nici un act oficial în care să scrie negru pe alb acest lucru. Crede că un mare merit îi revine lui „Bahmuţanca”, pentru că dacă ea nu l-ar fi sunat pe procuror în noaptea aceea, n-ar fi putut „dovedi” la adăpost că poate lua câinele. A ţinut totuşi legătura cu Paula Iacob şi a rugat-o s-o ajute şi în alte cauze pentru protecţia animalelor.

Pe procurori, care aveau în mâini soarta căţeluşei, nu-i interesa dacă ea îl muşcase sau nu pe japonez. Ei căutau să afle dacă există un om vinovat, iar în lipsa acestuia n-aveau ce altă soluţie să dea decât neînceperea urmăririi penale. Dacă nu identificau un câine cu stăpân care să fi provocat muşcăturile, cazul era închis.

Concluziile anchetei n-au elucidat misterul morţii japonezului. După mai multe expertize, verdictul a fost că nu se poate şti cu siguranţă dacă Bosquito l-a muşcat sau nu pe omul de afaceri. Având în vedere imaginile video surprinse de cameră, durata scurtă de timp în care s-au produs leziunile, un
interval de aproximativ patru secunde, şi faptul că japonezul a avut mai multe muşcături, atât pe gamba şi coapsa stângă, cât şi pe cea dreaptă, procurorii au conchis că „varianta cea mai plauzibilă este cea potrivit căreia victima a fost muşcată de ambii câini fără stăpân care apar în înregistrarea video”, adică Bosquito şi Boschet. O presupunere care n-a putut fi demonstrată, prin urmare căţeluşa nu mai avea de ce să fie ţinută în „arest”.

Astăzi, Bosquito, rebotezată Ziva, îşi trăieşte ultimele zile în Germania, unde familia adoptivă o alintă uneori „Bunicuţa”. La 14 ani, e destul de bătrână, dar medicii sunt optimişti şi spun că ar mai putea rezista vreo doi ani. Eugeniei Ieş i se pare că în timp căţeluşa s-a îngrăşat şi arată mai bine. Familia Bayer e hotărâtă s-o îngrijească până la capăt şi să-i asigure un trai liniştit.

Cazul lui Bosquito n-a schimbat prea multe în sistem. În ianuarie 2008 s-a dat o lege care interzice eutanasierea şi chinuirea animalelor, dar aceasta nu rezolvă problema câinilor fără stăpân. Atât asociaţiile, cât şi autorităţile spun că e nevoie de o lege nouă, care să oblige proprietarii de câini să-i înregistreze într-o bază de date naţională. Există o iniţiativă de acest gen, dar e blocată în Parlament. Şi ar mai fi nevoie de amenzi drastice pentru cei care abandonează animalele pe stradă, amenzi care s-ar putea da dacă fiecare câine ar fi identificat după numărul de înregistrare. Aşa, orice om muşcat de câine ar putea face plângere şi cere daune de la stăpân. Pentru cei aflaţi deja pe străzi singurele soluţii rămân sterilizarea şi campaniile de adopţii.

La blocul de pe Titulescu, rar mai vezi câini. Hingherii i-au strâns atunci pe toţi, iar locatarii au încetat să-i mai hrănească. Acum zona s-a umplut de pisici, care, spun portarii, sunt mai afurisite şi mai nesuferite, pentru că se furişează mai uşor şi nu pot fi prinse. Autorităţile estimează că în Bucureşti ar fi 30.000 de maidanezi. În lipsa unei baze de date, nimeni nu ştie numărul lor exact. Dorm încolăciţi lângă scările de bloc, în staţiile de autobuz şi pe gurile de canal, se aciuează pe lângă şantiere şi restaurante şi nu de puţine ori traversează strada ca oamenii, pe trecerea de pietoni. Din când în când mai şi muşcă, trimiţând la Centrul Antirabic 10.000 de oameni pe an. Prin cel mai mare adăpost din Capitală, cel din Pallady, trec lunar câte 1.500 de câini. Hingherii îi prind, medicii îi sterilizează, îi ţin o săptămână în adăpost, apoi îi dau spre adopţie. Dar le iau locul alţi 1.500 de potenţiali boschiţi.