Eram aproape adormit, chircit de frig sub păturile grele din păr de lamă când, la parter, a început brusc o hărmălaie prevestitoare de rele. Zgomotele
m‑au făcut să cred că poarta casei indienilor la care stăteam cedase berbecelui unei gloate furioase. Am simţit cum uraganul creşte în intensitate
sonoră şi se apropie ţintă de camera mea. A urmat o secundă de linişte, după care o bubuitură puternică a deschis uşa de tablă reciclată, lăsând înăuntru o cholita (indigenă) mătăhăloasă cu părul încâlcit, care s‑a repezit spre mine cu braţele întinse. Nici nu am apucat să mă ridic în capul oaselor şi să schiţez vreun gest de apărare, că perna de sub capul meu era deja în mâinile ei. A scotocit‑o rapid, a scos un săculeţ cu bani, după care mi‑a întins‑o înapoi şi a plecat mormăind mulţumită în aymara, limba locală. Se pare că fiica proprietarei, în lipsa acesteia, îmi aranjase la repezeală camera, adunând pături şi perne din alte încăperi, doar doar va păstra unul dintre puţinii turişti care trec pe acolo.
Trecuseră câteva săptămâni de când sosisem în Bolivia şi nu puteam scăpa de bezmeticeala nou instalată în capul meu. Am aterizat lângă capitala La Paz, pe El Alto care, la cei 4.200 m altitudine, e cel mai înalt aeroport din lume. Citisem că există un pericol destul de mare de a avea rău de înălţime la această altitudine, mai ales dacă aclimatizarea nu se face treptat. Eram optimist. Doar am coborât cu avionul de la 10.000 de metri. În comparaţie, aerul din El Alto nu mi s‑a părut cu nimic mai special. Mersul meu de pinguin la ieşirea din aeroport mai degrabă m‑a amuzat decât m‑a îngrijorat; corpul părea lipsit de greutate şi aveam impresia că avansez prin salturi, ca printr‑o cameră ciudată a vreunui parc de amuzament.
Peste jumătate dintre călători suferă de rău de înălţime la altitudini mai mari de 2.500 m, chiar dacă în general starea lor de sănătate e foarte bună. Simptomele includ lipsa apetitului, senzaţia de vomă, mahmureală, dereglări ale somnului, oboseală sau senzaţia de sfârşeală. Îmi părea evident că sunt în jumătatea câştigătoare: aerul rarefiat părea un mit de speriat turişti ipohondrii. Taxiul m‑a dus repede la hostelul din La Paz, coborând ca un montagne russe spiralele ameţitoare spre oraşul aşezat într‑o găleată, la 3.500 de metri. Cu încă 700 de metri în minus, problema altitudinii era ca şi rezolvată. Mi‑am trântit bagajele în cameră şi m‑am repezit la prima terasă, începându‑mi experienţa boliviană cu o sticlă de Paceña, o bere locală servită în sticle de 700 ml.
Ca român nu e uşor să ajungi în Bolivia – relaţii diplomatice nu prea avem cu ei, ambasadă sau consulat nici atât, iar ministerul de externe ridică din umeri dacă întrebi de viză. Ambasada română din Buenos Aires mi‑a comunicat că singurii români din Bolivia sunt puşcăriaşi închişi pentru trafic de droguri. M‑am încăpăţânat şi, după ce am cheltuit o mică avere pe telefoane, eram fericitul posesor al unei vize 001, obţinută tocmai din Viena. Eram probabil primul român, cel puţin anul acesta, care se gândise că merită aruncat un ochi în Bolivia, cea mai săracă ţară a Americii de Sud.
Primei beri i‑a urmat alta, apoi un păstrăv prăjit, nişte rădăcini total noi în dieta mea, orez, fasole, alt peşte prăjit, mici pauze de ţigară şi, uite aşa, prima mea zi în Bolivia se apropia de sfârşit. Îngurgitarea acestor cantităţi de mâncare nu era decât o garanţie în plus a faptului că răul de înălţime nu mă poate doborî. (Doctorii recomandă moderaţie până te acomodezi.)
M‑am trezit după şapte ore de somn, mai odihnit ca niciodată. Călătoria putea începe. Nimic nu se compară cu o cafea de dimineaţă băută în grabă, urmată de dezmeticirea pe străzile unui oraş aflat în celălalt capăt al lumii. Pe străzi colcăiau indieni ca‑n filmele western, poliţişti înarmaţi până în dinţi, gata oricând să facă faţă unor revolte neanunţate, motociclişti cu casa în spate, vânzători de orice, câţiva turişti bezmetici, clădiri coloniale dărăpănate, graffiti‑uri cu îndemnuri la revoluţie. Diferenţele mari de nivel fac ca străzile din La Paz să fie mai toate la 45 de grade, iar plimbarea în aerul rarefiat să devină un sport extrem.
Eu n‑aveam nimic. Ba chiar mi‑am umilit prietena, ceva mai tânără ca mine, cu energia mea debordantă. Urcam pantele aproape...
... în fugă, avid parcă să văd toată Bolivia în primele ore, trecând grăbit pe lângă localnicii care făceau pauze dese din mers.
Programul zilei următoare a fost un pic diferit: când ceasul a sunat trezirea, am fost convins că e o greşeală pe undeva. Dormisem opt ore, dar eram mai obosit decât atunci când mă culcasem. Nu‑i nimic, mi‑am zis, totul se repară cu o cafea tare. Care în acest caz a avut efect de somnifer. Nu apucasem bine să înghit ultima gură şi deja probabil sforăiam. M‑am trezit pe la prânz, la fel de fleşcăit ca mai devreme. Draperiile erau trase. Am găsit ceva resturi de mâncare pe masă, le‑am halit şi m‑am culcat la loc. Pe la 8 seara eram gata să ies la plimbare, dar după trei ore m‑am retras la culcare, rupt de oboseală.
Au urmat două zile similare, după care lucrurile au revenit la normal. La normalul celor 4.000 de metri pe care îi considerasem o glumă în prima zi. Rău fizic nu am simţit niciodată, dar în mod cert creierul nu mai funcţiona la parametri normali. Dacă nu aş fi avut martori, aş fi fost convins că halucinam, când, într‑un autobuz ce gonea prin hârtoape, o cholita a început să se scobească în ureche cu vârful unui ac mare de siguranţă, într‑o perfectă sincronizare cu zdruncinăturile maşinii.
Încet încet, m‑am obişnuit cu ameţeala instalată în capul meu. Aici cheia succesului chiar erau pauzele mici şi dese. Am început de asemenea să înţeleg de ce zonele mai înalte ale oraşului, care au o privelişte suprarealist de frumoasă, sunt de fapt ghetouri. Bogaţii stau în mijlocul „găleţii”, la vreo 1.000 de metri mai în vale, unde construcţiile scumpe sunt înghesuite într‑un petec cu aer mai respirabil.
Bolivienii din Altiplano, platoul muntos al Anzilor unde e situat La Paz, suferă şi ei de efectele altitudinii. Sunt taciturni, cu feţele ca de piatră şi falca veşnic umflată de frunzele de coca pe care le mestecă pentru a face faţă efortului şi altitudinii. Par la fel de derutaţi ca mine; în tot timpul petrecut acolo, n‑am primit nici o indicaţie corectă a direcţiei. Restul bolivienilor îi consideră pe altiplanezi bătuţi în cap, dar cu siguranţă aşa ar deveni şi ei după câteva săptămâni de vacanţă aici.
Molipsit între timp şi cu un soi de tuse măgărească care inspira milă trecătorilor, am plecat spre sud, către Potosí, un oraş aflat cam la aceeaşi înălţime. După mici nedumeriri la îmbarcarea în autobuz – unde regulile nu mi‑au permis să‑mi pun bagajul direct în cala maşinii, ci a trebuit să urc cu el două etaje într‑o clădire apropiată, de unde mi‑a fost coborât cu sfoară, fix unde vroiam să‑l pun iniţial – am ajuns în Potosí, unde m‑am refugiat într‑o cârciumioară. Era mai degrabă o cameră în casa unei indience cu aer de mătuşică. Într‑un capăt erau câteva mese, iar în celălalt un altar cu icoane, lumânări, candele. Intuind ceva restricţii în acest restaurant‑biserică, am întrebat dacă pot fuma. Mi s‑a răspuns scurt „nu”. Perfect, oricum tuşeam, mi‑am zis. La scurt timp după, biserica s‑a ticsit de credincioşi care au umplut camera de fum de tutun, pălăvrăgeală şi clinchet de pahare. Alesesem partea greşită a camerei, restaurantul, unde fumatul nu era considerat o ofrandă.
Mi‑am petrecut zilele următoare fotografiind minerii din Potosí într‑unul dintre cele mai frumoase şi mai deprimante locuri pe care le‑am văzut în Bolivia: un munte de 4.500 de metri, găurit ca un şvaiţer în cursul sutelor de ani de exploatare. Acum e aproape sterp, dar continuă să dea speranţă pentru femeile, copiii şi bărbaţii care mai caută firicele de argint. M‑a bătut soarele în cap, am inhalat mult praf şi am obosit urcând zilnic muntele în căutare de fotografii. Un miner care nu a înţeles rolul fotojurnalismului a încercat să mă pocnească, ceea ce a precipitat decizia mea de‑a pleca din platoul Anzilor. M‑am urcat în avion şi am ajuns în Rurrenabaque, un oraş situat în pădurea tropicală din mijlocul ţării, la nici 300 de metri altitudine.
După câteva zile de somn bun, tusea a trecut, capul s‑a limpezit şi plictiseala s‑a instalat.
Nou regăsita abilitate de‑a judeca limpede făcea lumea junglei mai puţin amuzantă. Erau grupuri zgomotoase de turişti, espresso, American breakfast şi oameni care nu înţelegeau de ce mi‑a plăcut Altiplano. La scurt timp – fără check‑in, doar cu arătat biletul ca la cinema – m‑am suit într‑un hârb de avion care a decolat de pe o pistă de iarbă şi m‑a adus înapoi în La Paz. Păşeam din nou ca un pinguin. Şi nu‑mi părea deloc rău.
iordake a scris
salll, foarte frumos ce ai scris. pentru mine a fost usor sa imi pun viza pe bolivia, miam puso cand am ajuns in aeroport, 55 usd pe o luna. eu sunt in santa cruz, aici este foarte cald ata ziua cat si noaptea, am avut la inceput probleme cu somnul din cauza diferentei de fus orar si ma trezeam la 5 dimineata, mia trebuit o saptamana sa ma adaptez, este o tara saraca cei drept dar am intrat in niste restaurante si niste cazinouri de lux, unde puteai face diferenta, mancarea este f ieftina, cand ma intorc o sa incerc sa pun si eu niste poze astept un rasp pe mail nimeni_altu961@yahoo.com
1 · acum aproape un an