Călător prin spaţiu şi timp

Şi-atunci am avut contact cu nişte foşti ofiţeri şi am început să cumpăr.” Salariul nu îi permitea să arunce cu banii, aşa că a achiziţionat unele piese în rate. A lucrat apoi la Oficiul Patrimoniului Cultural Naţional, un birou care se ocupa de colecţionarii particulari. Fiindu-i interzisă, prin regulament, colecţionarea obiectelor de artă plastică dacă nu fuseseră obţinute înainte de angajare, s-a decis să strângă articole de vestimentaţie.

Dar cum de s-a hotărât să le poarte?

„Trecerea s-a petrecut foarte firesc pentru că eu, din momentul în care am început să colecţionez, mă vedeam îmbrăcat în uniforme.” În prezent, numărul acestora îi permite să îmbrace un mic pluton. De femei. Asta pentru că înălţimea medie şi constituţia oamenilor se modifică odată cu trecerea timpului. „Marea mea dramă a fost că majoritatea ofiţerilor şi cei care le purtaseră iniţial nu erau de dimensiunea mea.” Dintre toate, doar trei îi sunt pe măsură: o uniformă de marină, două tunici din Primul Război Mondial – una austriacă şi una românească –, nişte pantaloni şi un dolman de cavaleri.

În anul 2004, împreună cu alţi istorici, entuziaşti şi colecţionari de recuzită militară, Ionescu a format Asociaţia „6 Dorobanţi”. Membrii ei participă, în uniformă şi cu armament specific epocii, la comemorarea unor evenimente istorice importante, precum şi la reconstituirea unor lupte din marile războaie la care a participat România. Ajunşi pe câmpul de luptă, îmbrăcaţi corespunzător, ei recreează anumite scene şi fac instrucţie în concordanţă cu regulamentele din epocă. Înainte de a îmbrăca uniforma de dorobanţ, cosându-şi cu atenţie epoleţii, Ionescu îşi aminteşte de o recompunere a bătăliei de la Passchendaele, în Belgia, unde a „luptat” în tranşee alături de aliaţii francezi. Ultima misiune a fost doborârea redutei Plevna.

„[Practica] e foarte răspândită în Europa. Noi suntem de-abia la început şi nu avem aderenţi, din păcate. Este un joc, un joc de‑a soldaţii, dar făcut foarte serios. Joc de oameni mari. În care trebuie să bagi bani serioşi. Trebuie să ai echipament, trebuie să ai armament. Nu am arme de foc şi nici nu mă tentează să am.” Se ridică şi se pregăteşte pentru un alt cadru, îmbrăcând o pereche de mănuşi albe de gardă, din piele dură şi foarte grele. Într-un colţ al camerei aşteaptă nişte cizme lucioase de cavalerie, înalte cât un copil, pe care nu vrea să le poarte deoarece sunt incomode şi aşa şi arată. Păşeşte dintr-o parte în alta a camerei, cu sabia în mână, şi simţindu-i greutatea, îşi aduce aminte de o întâmplare din blocul situat în centrul Bucureştiului, unde locuieşte şi azi, singur.

„În timpul revoluţiei se zicea că trebuie să facem de gardă jos, la intrarea în bloc, să nu cumva să intre teroriştii. Se făcea pe apartamente. Mergeai, stăteai acolo la uşă şi vedeai cine vine, cine iese, oricum uşa era închisă, dar nu se ştie, puteau să intre şi fără să aibă cheia. La un moment dat, venise rândul apartamentului nostru şi îl iau pe tata şi-i zic: «Mergi tu cu liftul, că eu o iau pe scări, să nu fie vreun terorist, şi iau sabia.» Şi-am plecat cu sabia. Pe moment nu mi-am dat seama, dar după ani de zile am realizat ce ridicol puteam să fiu şi la ce mă expuneam. Dacă era unu’ care mă vedea cu cuţitoiu’ ăsta, mă făcea ciur, putea să treacă prin mine cea mai groasă ciorbă. A fost o copilărie. Eu mă gândeam la Revoluţia de la 1848.”

Alte săbii, de diferite mărimi şi forme, sunt aşezate în mănunchi pe un cufăr mare din lemn cu o textură mată. Majoritatea armelor sunt din România, cu excepţia unei săbii de grenadier de la Waterloo, din 1816. Pe teacă se poate citi clar data. Scotocind printre ele, scoate la iveală un exemplar austro-ungar, ţinut într-o teacă zdravănă de metal şi care a făcut Primul Război Mondial. Tăişul ei nu mai e ce-a fost, însă mânuită cu dibăcie ar putea să ucidă. De multe ori, în timpul misiunilor, Ionescu îşi fixează săbiile în teacă, cu sârmă, pentru a nu se produce accidente. În cele din urmă, în învălmăşeala de teci, ajunge la o spadă mică, care poartă urme de sudură la îmbinarea lamei cu mânerul. „Asta e de amuzament. Cred că de la asta a pornit totul. Asta e săbiuţa mea de copil. Pe asta am primit-o când aveam cinci ani. Moş Crăciun mi-o pusese în brad. Săraca, a luptat foarte mult, de câte dueluri am făcut s-a rupt de vreo trei, patru ori.”

ÎNCĂ DE CÂND ERA COPIL a descoperit că îi place să adune lucruri, fiind atras de filatelie şi numismatică. „Spiritul de colecţionar e ceva înnăscut”, spune el. Casa din Şoseaua Sevastopol, în care s-a născut, în primăvara anului 1952, a devenit un soi de depozit, adăpostind sub acoperişul său o mare parte a colecţiei. În toată copilăria şi tinereţea, Ionescu era indignat că stătea pe o stradă cu nume rusesc, dar acum e foarte mândru, pentru că de vreo trei, patru ani se ocupă de Războiul Crimeii. La 1854, Sevastopolul a fost asediat de aliaţi: turci, francezi şi englezi. Detaliile istorice i-au captat atenţia şi a ajuns să cunoască mai îndeaproape bătălia. „S-a închis un fel de cerc în existenţa mea”, spune el.

Deşi i-a sădit, poate, dragostea pentru militărie – făcându‑i cadou sabia pe când era doar un puşti – tatăl său era mirat de toate obiectele stranii pe care tânărul Ionescu le aducea în casă. Serviciul militar însă, la vânătorii de munte din Brad, de lângă Deva, nu i-a plăcut prea mult. Peisajul era o încântare, şi atmosfera de disciplină avea farmec, însă între soldaţi nu s-a legat o camaraderie strânsă. Anul trecut, Asociaţia „6 Dorobanţi” avea în plan reconstituirea unei bătălii din Primul Război Mondial la Deva: asaltul unei gări, nu departe de locul unde-şi avea pe vremuri unitatea. Datorită unor raţiuni tehnice, misiunea nu s-a mai îndeplinit, dar imaginându-se înfăţişat foştilor săi superiori în uniformă de rang mai înalt, Ionescu zâmbeşte larg, mişcându-şi mustăţile.

Pe lângă uniformele militare, are o mulţime de alte piese: costume simple, smochinguri, fracuri sau spectaculoasa redingotă cu ţilindrul aferent, pe care o îmbracă în situaţiile mai oficiale. O singură dată a fost la şcoală cu o tunică din Primul Război Mondial, dar în general nu poartă milităria acolo pentru că ar distrage atenţia de la lucrurile mai importante. La universitate, predă subiecte diverse, de la istoria fotografiei şi a filmului, la materii de confluenţă, cum ar fi estetica. Pentru masteranzi, are un curs special în care abordează consonanţele stilistice între literatură, muzică şi artele plastice. Şi-a dat seama că studenţii nu prea le percep datorită lipsei de cultură, în special muzicală. Aşa că face audiţii.

În cufărul pe care sunt aşezate săbiile zace o colecţie de discuri long play, care nu mai rulează pe aparatul său. În consecinţă a trecut pe formatul digital. Pe lângă autorii clasici, Ionescu apreciază şi o muzică mai modernă, chiar dacă rădăcinile sale pot fi găsite (forţând nota) cu două secole în urmă. „Sunt calat pe jazz”, spune el. Dar pentru călătoriile sale militare, în colecţia ...

... sa se găsesc şi marşuri. Mesageria de pe telefonul său, care, surprinzător, nu e un model din două piese de la sfârşitul secolului al XIX-lea, începe aşa: mai întâi, o tobă lovită cu rigoare induce atmosfera de paradă a marşului Le Grenadier, iar de îndată ce trompetele se dezlănţuie, în receptor se aude vocea hotărâtă a lui Ionescu: „If you have guts, follow me in the nineteenth century dream! If you don’t, leave...”.

Pe când era copil, obişnuia să cânte la pian, iar mai târziu, părinţii i-au cumpărat un armoniu. Acum nu mai cântă, pentru că „clămpăne” cam mult pe claviatura calculatorului. Munca de cercetare îl obligă uneori să navigheze, iar după cursuri îşi petrece serile la Universitate. „Nu am internet acasă. E o formă de a mă feri de mine însumi. Nu vreau să pierd vremea prea mult.” Pe armoniu, un portret caricatural din gips, făcut de Dinu Rădulescu, îi surprinde trăsăturile distinctive: în afară de barba şi mustaţa care-şi schimbă frecvent forma, ochii mari şi jucăuşi şi, în contrast, nasul ferm care-i dă uneori o aură monumentală.

A SOSIT MOMENTUL pentru o fotografie bust, fără sabie – şi ofiţerul de dorobanţi se aşează în mod corespunzător. Supunându-se din nou ritualului, Ionescu îşi aduce aminte de o anecdotă din secolul în care se regăseşte. Pe la 1831, în Bucureşti venise un pictor maghiar, pe nume Barabás Miklós, cu intenţia de a se îmbogăţi. Prin nişte boieri de la Sibiu, ajunsese la el vorba că este cerere mare pentru artişti. Din nefericire, odată ajuns acolo, este uitat de cei care îl chemaseră şi trebuie să se descurce singur. După îndelungi încercări, ajunge la preşedintele plenipotent, contele Pavel Dimitrievici Kiseleff, care avea funcţie de domnitor – pe atunci Ţările Române fiind sub ocupaţie rusească. Acesta îi comandă un portret şi, în timp, preia rolul de model. Îi spune tânărului pictor, abia trecut de 20 de ani: „Maintenant c’est vous qui commande”. Pentru un moment, timpul stă în loc. Odaia primeşte un aer princiar. Se aude doar click-ul aparatului.

Adrian-Silvan Ionescu a fost angajat la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti mai bine de 15 ani. După revoluţie a devenit director adjunct. Trei ani şi jumătate mai târziu a fost demis în circumstanţe incerte. Ca atare a primit, pentru doi ani, rolul de consilier cultural pe lângă primărie, sau „culturnic”, cum preferă să-i spună, un termen care reflectă moştenirea unei societăţi apuse. Apoi a ocupat postul de cercetător la „Nicolae Iorga”, iar în prezent a ajuns la rangul cel mai înalt, cercetător principal1. La Institut, se ocupă cu cercetarea interdisciplinară, iar printre lucrările sale se numără un tratat despre învăţământul artistic românesc între 1830-1892, o lucrare în imagini despre Războiul Ruso-Otoman şi o istorie a fotografiei de la începuturile sale până în anul 1900. „Dacă eu aş fi rămas umilul muzeograf Adrian-Silvan Ionescu de acum 30 de ani, când lucram pe vremea comuniştilor, mă alienam”, spune el.

Pentru a scăpa de realităţile socialiste ale vremii, a ales să călătorească. În perioada comunistă, acest lucru era imposibil şi atunci a găsit o alternativă. „Prin obiect reuşeşti să călătoreşti”, spune el. Toate eforturile de a reconstrui o fărâmă din secolul al XIX-lea nu sunt altceva decât un mecanism de apărare în faţa condiţiilor neprielnice. Dar cum se găseau, în vechiul regim, obiectele acestea rare? Simplu. Erau considerate fără sens, vechituri. Din cauza demolărilor agresive, multe persoane în vârstă erau evacuate şi lăsau în urmă lucrurile pe care nu le mai puteau duce mai departe. Ionescu le lua în oblăduire. De multe ori a avut ocazia de a salva obiecte valoroase care erau pur şi simplu aruncate. Odată s-a întâlnit cu un muncitor care purta un chipiu autentic din anii 1800. Şi-a luat inima în dinţi şi i-a făcut omului o ofertă. „În ochii acelui maistru, ce puteam să fiu decât un ţicnit, să-i dau bani pe acea vechitură, pe care el o găsise în gunoi.”

Într-un an, când nişte prieteni americani veniseră în vizită, închiriase o cameră la un hotel de pe strada Batiştei. Prin preajmă se perinda un beţiv cu o tunică de colonel de stat major, kaki, şi avea la piept broşeta cu panglici. Să o obţină măcar pe asta, a fost primul gând care i-a trecut prin minte. Rememorează dialogul cu beţivanul, desenând în aer, cu trăsături fine, conturul broşetei cu ornamente. În cele din urmă îi oferă sărmanului 5.000 de lei. Beţivul plusează: „Hai şase”. „Hai!”, îi spune Ionescu. La auzul acestor vorbe, cetăţeanul scoate repede totul din buzunare şi scutură tunica în grabă, ca nu cumva săşi piardă cumpărătorul. Fiecare piesă din colecţie are o anumită poveste, dar nu rămâne în amintire dificultatea cu care a fost obţinută. „Toate sunt dobândite dificil. Mai degrabă le ţii minte pe alea pe care le-ai luat uşor.” Râde.

După revoluţie graniţele au fost din nou deschise, ceea ce i‑a permis să-şi reia călătoriile. De data aceasta în spaţiu. Nu în spaţiul cosmic, ci pe Pământ. De mai multe ori în aceşti ani, a vizitat America şi a văzut lucruri de necrezut. A recreat expediţia lui Meriwether Lewis şi William Clark în nord-vestul Statelor Unite, ajungând în cele din urmă la Oceanul Pacific. Însemnările din jurnalul lui Clark trădau o emoţie greu de stăpânit: „Ocean in view. O! The Joy!”. Şi Ionescu a simţit acelaşi lucru. În afară de natură şi muzee, pentru care ar călători oricând, nu a găsit acolo mare lucru de interes. „Pentru mine, viaţa contemporană e doar un accident”, spune el.

AŞEZAT LA O MASĂ ROTUNDĂ, cu scaune înalte, Ionescu încearcă să nu râdă. Ca de obicei, efectul e invers. Fotograful vrea un aspect serios. „Să nu par prea sever. Cum de altfel sunt.” Izbucneşte într-un râs vesel. Înregimentaţi pe o vitrină, veghează două cete de soldăţei pictaţi de mână. Pe aceştia i-a procurat de la Portobello, Londra, şi de la Domul Invalizilor din Paris. Nu se ocupă în mod curent cu astfel de colecţii, dar au fost la un preţ bun şi se pot transforma în cadouri. Pe un palier mai jos, un rând de soldăţei mai mici de la Arch Guard aşteaptă să fie dăruiţi. De multe ori, în călătoriile sale, dă peste un obiect deosebit şi îl cumpără imediat. Totuşi, nu e atât de înrăit încât să vâneze licitaţiile pentru o piesă obscură de vestimentaţie. E prea scump şi sunt mulţi oameni care se ocupă cu asta. O parte dintre piesele din colecţie, chipiuri, haine sau mici accesorii provin din diverse târguri de vechituri din străinătate, cum ar fi cel din Strada Portobello.

Într-un mod paradoxal, a descoperit Europa prin America, ajungând în marile oraşe europene doar de curând. „Am fost la Paris pentru prima dată anul acesta şi am rămas uimit cât de prost sunt îmbrăcaţi oamenii, cât de lipsiţi de eleganţă sunt şi francezii, şi franţuzoaicele.” Situaţia este cu atât mai crudă în România. Ţinute plate, lipsă de originalitate şi prost gust. „Eu fiind călătorit – cu mintea, nu altfel – în secolul XIX, cam ...

... ştiu ce înseamnă eleganţă şi rafinament. Te doare puţin că ruptura asta pe care au creat-o comuniştii, de cincizeci de ani, a lăsat aşa nişte urme malefice în tot ceea ce înseamnă stil, gust, pregătire pentru a primi stimulii aceştia externi ai eleganţei, al unui şic vestimentar.”

Încercând un alt unghi, fotograful se loveşte de un obstacol. Pe masă, într-o farfurie întinsă, sunt aşternute rămăşiţele unor prăjituri. Vrea să le dea la o parte. „Păi de ce?!”, întreabă Ionescu. „Portret compoziţional cu resturi de mâncare. Facem un portret olandez.” E îmbrăcat într-un costum scoţian în bleumarin şi verde, după modelul clanului MacKenzie, cu papillon şi batistă de buzunar asortate. În loc de kilt, poartă o pereche de pantaloni în modelul tartan. Nu că n‑ar avea unul, ci doar că e cam frig. Şi e riscant să-l porţi la noi. „Ar fi plăcut să mergi cu kiltul vara, te mai aeriseşti”, spune el. „Dar cum sunt atâţia oameni limitaţi în ţara asta, pot să creadă orice despre tine.”

După ce mărturiseşte că s-a îndrăgostit de costumul scoţian şi că a achiziţionat cam toate piesele de care avea nevoie, Ionescu se întoarce cu un umeraş lat, pe care stă atârnat un kilt în ton cu hainele sale. Ţinuta sa este completă cu excepţia pantofilor, care ar fi fost prea greoi, deoarece au un sistem de legare asemănător cu opincile. Are până şi sporran, o pungă tradiţională scoţiană, care pendulează în timpul mersului şi dă dinamism uniformei. „Pentru mine, această modalitate de a te îmbrăca mai colorat, mai ciudat, este un program. Adică uitându-te pe stradă vezi lume aşa de neutru îmbrăcată, cu mici excepţii – nişte cucoane care sunt mai ţipătoare – aşa de... , nu ştiu, aşa de trist.”

Comunismul a încercat o uniformizare a aspectului şi a modului de a gândi. Deşi valorile au coborât mult atunci, societatea românească s-a mai civilizat în ultimii ani. Chiar dacă spun lucruri ciudate, oamenii nu mai strigă după el pe stradă. Reacţionează, spune Ionescu, dar într-un mod amuzant. „Există o reacţie, şi dacă există o reacţie înseamnă că ţi-ai atins scopul. «Uite-l pe ăla!», «Uite scoţianul!», «Uite la ăla ce pălărie are!», de ce nu? Faci pe cineva să gândească un pic, îi faci să zâmbească. E un avantaj. Te bucuri tu că cineva a putut să se distreze. De ce nu? Prea trăim într-o zonă gri.”

În două rânduri a îmbrăcat hainele de scoţian în oraş. Prima oară a fost de 4 iulie, cu câţiva ani în urmă. Pe vremea aceea avea mai puţine piese: kilt-ul, sporran-ul şi tichia. În Herăstrău, unde se lansau artificii, reacţia lumii a fost pe măsură. Cu atât mai mult cu cât nu scotea un cuvânt deşi era cu un prieten. „Uite scoţianul!”, „Scotland the Brave”, spuneau ei, însă asta nu l-a afectat deloc. A doua oară a fost cu doi ani în urmă, cu ocazia aniversării sale, care i-a dat naştere unei dileme: „Ce cadou să-mi fac, că n-am ce cadou să-mi fac. N‑ are nici cine să-mi facă un cadou. Haide să mă-mbrac scoţian”, spune el. „Aveam o colaborare la Primăria sectorului doi şi m-am dus aşa, îmbrăcat scoţian, cu kilt-ul ăsta MacKenzie, că mai am unul Royal Scott. Şi am mers cu troleibuzul şi, la un moment dat, cred că pe la Moşilor, se urcă două doamne, dar erau doamne mai în vârstă. Şi una zice: «Uite un scoţian. Dar ce i-o fi venit să vină cu troleibuzu’?» M-a amuzat atât de tare chestia asta. Adică, nu ştiu, scoţienii trebuie să meargă pe jos?!”