Cu Lucian Mîndruţă despre mobila de sufragerie şi criza de electroni.
Interziceţi, vă rog, dimineaţa. Viaţa mea se strânge în jurul ceasului, ca pisica în jurul sobei. Ceasul doarme câteva ore pe noapte, după care începe să pâlpâie la şase şi treizeci. Îl urăsc, şi el ştie asta, poate tocmai de-aia se ascunde. Nu, nu pe noptieră, nu e acolo. Nici sub pat. Ceasul meu, ca şi
Magda Ciumac sau Bartolomeo Diaz Navigatorul, nu ştie încotro se duce. Ştie să pornească maşinăria zilei, tot aşa cum inchizitorii dădeau drumul la aparatul de tortură. Îi e totuna dacă azi vom schingiui sau vom petrece.
Petrecem rar. Astăzi am trei întâlniri. În toate trei cer bugete unor oameni pe care nu-i cunosc. Pentru alţi oameni care lucrează cu mine. Pentru ca alţi oameni să poată vedea mâine şi o emisiune despre călătorii în locuri în care nu există nici praz şi nici manele. Asta ca să vă dau un exemplu despre ce face un producător, personajul meu din dimineaţa asta. Plicticos. Nu vreau să dau exemple, vi s-a spus deja că presa nu lucrează cu exemple, cu modele. Că urăşte atenţia la detaliu şi practică cenuşiul grosier. Ce vi s-a spus despre noi, ăştia din presă? Ce locuri comune vă vizitează: tonomate, personalităţi, lachei, semizei? Ce vă spune omul care vă spune totul? Ceva uman?
Că avem dubii nu vi s-a spus. Eu am. Dubiile mele încep demult. În ziua în care m-am mutat în Pantelimon. Daţi-i voie vocii de atunci să se insinueze în poveste. Sunt mai bine de 30 de ani de la scena asta.
Prima mea seară acolo. De la etajul zece, oraşul de betoane avea consistenţa cimentului: umed, conştient de relaţia sa de rudenie cu noroiul. Vara lui 1976 nu se distingea prin ceva anume: Abba încă nu era o trupă celebră la noi, iar Dacia încă se mai mândrea cu noul model 1300, cu îmbunătăţiri. Mirosea a vara Bucureştiului, înainte de credite, înainte de manele, înainte de un milion de maşini. Mirosea a tramvai pişat şi tras pe nări, a praf naiv, cu pretenţii de oraş (însă adus pe pantofii de o sută de lei de ţăranii învârtiţi din Piaţa de lângă Electroaparataj), a ulei încins de la vecina de jos, înainte ca jos şi sus să-şi ocupe locul binemeritat în spaimele noastre de după Cutremurul din 1977.
Până una alta, câteva poze mentale: de la balconul meu (încă neînchis de mama, cu mari sacrificii), vă las să descoperiţi orizontul de blocuri al Colentinei şi, undeva departe, Casa Scânteii. Prin spatele ei avea să decoleze, şase ani mai târziu, cel mai important avion din întreaga mea existenţă. Bineînţeles, eu nu eram în el… şi tocmai asta avea să devină un obicei.
Bine aţi venit în viaţa mea. Populaţie: unu. Şi-ăla nelămurit: e asta cea mai bună dintre lumile posibile? Pantelimon? Ăsta nu e un nume de sfânt?
Ba da. Dar va rămâne singurul din istoria locului.
Am copilărit în Pantelimon, şi partea asta a lumii nu mă va lăsa să o uit niciodată. Am şi acum urmele de pietre de la bătăile dintre blocuri, inima mare, cât să încapă în ea toate fetişcanele din gaşcă, ochiul format, cât să văd un şmecher care vrea să-mi vândă un casetofon furat chiar şi într-un talk show de televiziune.
Am şi acum chef să vă povestesc de toate astea. Vreţi să mă ascultaţi?
Fireşte că nu.
Cafeaua de dimineaţă cu biscuiţi de dietă s-a lungit peste nişte texte, scrise în viteză, pentru că altfel oricum nu pot. S-a făcut 12. Alerg să prind o masă la un restaurant de cartier. Cartierul e Dorobanţi şi se crede metropolă. Locuitorii lui sunt nişte români mai ciumeţi şi se cred veri cu Voltaire doar pentru că-şi permit geantă din ţara lui. Între timp, asta e ţara lor, în care stăm cu chirie; sunt ideile lor, pe care le luăm de-a gata din revistele acelea cu poze multe şi text din două culori. În locul ăsta îmi aştept întâlnirea cu un domn la fel de important ca Papa, pentru că are agenţie de publicitate şi deci acces direct la îngerii bugetelor. Pe el vreau să-l rog ceva când sună telefonul.
– Băi, fii atent, diseară vreau să-l luăm pe Tolea Ciumac în studio. Azi i-au dat mandat. Dacă avem noroc îl saltă de la noi şi avem cadre beton! E? Te bagi?
Tolea Ciumac în Esquire, uite până unde a ajuns! De la OTV. Viaţa are ironiile ei. Proletariatul a găsit găurile din gardul elitist al televiziunii. Mahalaua, repetenţii, fufele şi ploşniţele, peştii şi caracatiţele: ăştia sunt acum eroii cu care lucrăm. Care îi sperie în viaţa de zi cu zi pe oameni, deci e sigur că-i vor speria şi la televizor. Ăsta e materialul clientului. Ţesătura socială a ţării, împletită una pe faţă şi alta pe dos. Dar n-o să fiu tocmai eu ăla care să se plângă. V-am zis, vin din Pantelimon. Fără să fiu una cu el.
Capul meu încape în gândurile voastre. Aţi vrea să fie invers? Altădată. Acum mă grăbesc spre studio. Sunt pe bicicletă, pe Magheru. În cap se învârt toate telefoanele.
„Măi, cum naiba să începem noi jurnalul cu ăsta, cine naiba e el? L-a ridicat Diaconescu, e un nimenea, ce naiba?” „Ai văzut? Ăia au câştigat proiectul. Tot bugetul de media e la Mirage Media. Cine sunt ăştia? ” „Lucian, cine îl ia de la grădi pe Matei?” „Cică au început să dea afară la ***. M-a sunat una, mi-a trimis CV. E iureş, ăla nu ştie de unde să mai taie…” „Ai bani? Diseară trebuie să lăsăm Dadei pentru întreţinere.”
Deci prezentatorul e un om. Are aluniţe pe mâini şi păr pe piept. Îi e frică de moarte şi e convins că lui n-o să i se întâmple. E, practic, un cetăţean model, ţinut la suprafaţa lucrurilor de colacul de salvare al mediocrităţii.
– Băăăă, ce dracu faci, semnalizează stânga! Fir-aţi ai dracului de biciclişti, că parcă e la ţară aici. Du-te, băăă, de unde ai venit, morţii ******!
Eu sunt băăăă. Tocmai am trecut cu bicicleta mea roşie (Ferrari de criză) la câteva braţe de purice de oglinda lui. Fără îndoială crede că e mai scumpă decât mine. Eu am altă părere, dar nici o certitudine. Acel salvator „da mişcă-te, măăă, tu ştii cine sunt eu?” îmi stă pe limbă, ca oricărui român care a trecut pragul costumului de cinci milioane. Acolo şi rămâne. Dacă nenorocitul de camionagiu crede că e o întrebare pe bune?! Dacă îl fac să creadă că nici măcar asta nu ştiu, pe lângă semnele de circulaţie?
De fapt, ştiu un singur lucru. Acum aproape 30 de ani, un avion a plecat fără mine. Şi altul, la câţiva ani după, şi încă unul, ca o escadrilă de bombardiere care se pregătesc să facă una cu pământul, într-o demonstraţie de forţă extremă, coliba unui grădinar. Sunt avioanele de America, ţara în care am visat să emigrez de când am învăţat cuvântul, continentul pierdut într-o ceaţă aurie (de la neoane şi artificiile de 4 iulie), izolat într-o plapumă de blugi, cu gura încleştată de la guma de mestecat. Ţara Fericirii Obligatorii, Portul Casetofoanelor Stereo, Edenul Televizoarelor Color. Sunt astea, toate, locurile comune şi frustrările adolescenţei mele în anii ’80. Am vrut să plec din ţară, am visat o noapte din două, un deceniu şi încă unul şi încă unul până în ziua de azi. Şi toate avioanele au plecat fără mine. Nu mă întrebaţi de ce.
Nu pentru că mă băteam cu pietre pe Aleea Ilia, în spate la Mega Image-ul de acum, de pe lângă fosta Galeria Modei. Nu pentru că la şcoala 51, şcoala mea, au terminat cinci clase mai mulţi puşcăriaşi şi curve decât premianţi şi ingineri doctori docenţi. Nu pentru că am pornit cu stângul în viaţă, şi acela încălţat cu pantofii sport imitaţie...
... de Pionierul, din care degetul mare trăgea să iasă, de obicei după numai două săptămâni.
„Prenadezul e prost, ăla cu care îl lipesc în fabrică, mi-a explicat odată un cizmar. ”
Ştiu. Aşa e prenadezul nostru. Şi nu numai el.
America a venit până la urmă aici, să-mi ia banii. Trec în goana bicicletei pe lângă Pizza Hut şi înghit în sec. Azi e zi de portocale, nu de dezmăţ. Mă lupt cu vorba aceea a lui Woody Allen, care spune că în showbiz poţi să faci orice, crimă, adulter, fraudă – însă nu ai voie să te îngraşi. Nu toată lumea are ecrane late.
Deci dilema zilei e Tolea Ciumac. Dilema anului e televiziunea tabloid. Suntem în stare să fim oneşti cu noi înşine şi să admitem că asta vrem să consumăm? Nu, nu mă întreb lucruri atât de complicate. Ăsta e privilegiul filosofilor de la Dilema, colegii mei. Dorel ăsta care sunt, muncitor cu cârca în industria audiovizualului, e mai simplu şi mai ţintit. Alerg pe culoar spre machiaj. Am întârziat. N-am rescris intro-urile, textele pe care le citim, mai bâlbâit sau nu (mă scuzaţi), începând cu ora 7. Ora 7 care e la câteva zeci de minute foarte scurte distanţă, exact cum moartea e undeva, la capătul cablului de la EKG, în secţia de terapie intensivă.
– Ce dracu’ i-au dat mandat? Când îi dau? Ce şanse sunt să-l salte de la noi?
Oana învârte secţia Eveniment de când a plecat Adelin (mi-e dor de el). Astea sunt întrebările noastre pentru ea, strânşi ciopor în jurul calculatorului lui Hizo, pe care îl cheamă Gabi, dar toată lumea ignoră asta. Facem ultima încercare de a stabili un desfăşurător. Ştim că nu ne vom ţine de el: mascaţii şi Tolea sunt o combinaţie explozivă.
– Auzi, au sunat ăia de la Prima, cică vor să trimită SNG-ul în faţă la Antena. Ştiu ceva, altfel nu se băgau!
SNG-ul e Potirul Sfânt al meseriei noastre. Cine îl are e ferit de cel mai mare pericol – mortal, în televiziune: anonimatul. E maşinăria de satelit, cu care intri în direct de peste tot. În ultima vreme s-a banalizat, dar în seara asta miroase a praf de puşcă.
Atunci vine momentul să-mi bag capul în Telecolor. Ştiţi televizorul ăsta dacă aveţi mai mult de 30 de ani. Îl vroiaţi în adolescenţă. Eu îl visam. În 1982, televizorul nostru Venus, pe lămpi, cum îi ziceam în epocă, s-a stricat. Mama nu l-a reparat niciodată. Fireşte că de Telecolorul pe care îl vedeţi pe undeva prin pozele astea (16.000 de lei atunci, zece salarii medii) nici nu putea fi vorba. În locul lui, forţa majoră mi-a adus pe birou, în pat, pe masa din bucătărie, cărţile. Telecomanda adolescenţei mele a fost un semn de carte. Show-ul meu favorit de scandal, Voltaire. Telenovela, Swift. Ştirile nu aveau niciodată mai puţin de 200 de ani şi se petreceau la curtea regilor, exact ca în ziua de azi: Alexandre Dumas, nu Observator. Iar sfârşitul programului mă prindea la 1 dimineaţa recitând Nichita la telefon cui stătea să mă asculte.
Rating: unu. Nu puncte, persoane. Demografice: exclusiv feminin. Rexona, unde erai atunci, să iei un ad, între două versuri?
Nici ce spun acum nu rimează. Tolea atrage ratingul, ăla mare, elefantin. E modelul nou de celebritate, din popor. Între el şi mulţime nu mai există nici un fel de barieră, nici a studiilor, nici a moralităţii, nici a hainelor – doar a norocului. Tolea sunt toţi cei care se uită, cu mica deosebire că a reuşit să spargă cumva sticla şi să se strecoare în partea cealaltă. În seara asta îi va fi greu să se strecoare pe undeva: în faţa Antenei, la intrarea din spate stau ciopor câteva zeci de oameni. Unii recunosc că sunt jurnalişti de la alte posturi sau ziare. Alţii sunt băieţi de la poliţie în civil, sau cel...
... puţin aşa zice naşul meu. Copoi. N-au sânge să-l salte, că a făcut K1. Oricum nu-i întreabă nimeni.
Trec în viteză pe lângă ei, sar ultimele două trepte, cu Gina macheuza undeva în spate, conştiincioasă să dea ultimul strat de calcio vecchio pe faţă. Holul de la intrare e plin. Două fotolii albe au firele negre ale microfoanelor şi căştilor deja instalate pe ele, ca nişte scaune electrice la o închisoare de lux. Acolo vine Tolea. Dar încă nu. E şi el la machiaj. E ultimul interviu, liber. Trebuie să arate bine.
Generic. Grafică roşie, sfere în mişcare. Ca planetariul. Ca sistemul lui Copernic. Aşa începe Observatorul.
– Zece, cinci, atenţie! Tresti (regizor de emisie) mă face atent în cască, ştie că sunt cu gândul aiurea. În seara asta n-are dreptate.
Mă gândesc la un om care are un mandat de arestare şi care stă pe un scaun în monitorul de previzionare din faţa mea. La ce naiba mă gândesc? Sandra mă bănuieşte. Ceva complicat, trăiri, spaime?
Mă gândesc la SOTI. Prima televiziune la care am lucrat nu a dat niciodată, în anul în care am stat acolo, vreo ştire despre un om obişnuit. Nici un accident. Nici o crimă. Nici un incendiu. Nici un viol. Nici o dramă reală, alta decât a Regelui Mihai, primit în delir de o mulţime în care nu vedeai decât feţe mici şi dese. Popor, adică mase. Nu popor, adică indivizi. Câţi ani o fi avut Tolea Ciumac atunci?
N-am început jurnalul cu Tolea. Ce-o să zică lumea, că ne-am otevizat? L-am apucat de o aripă cu mănuşa softului de prompter şi l-am aruncat undeva în spate. Trei minute lungi mai în spate, după două ştiri pe care le uit în secunda în care le zic. Una Sandra. Alta eu. Tolea e tot acolo, îl văd cum se foieşte pe scaun. Râde cu reporterul.
E seară şi e frig afară, pentru că acest martie timpuriu nu s-a pus la curent cu încălzirea globală.
La fel era şi în martie 1989, când pozam cabluri pe corpul Splai al magazinului Unirea de azi. Nu, nu le fotografiam. Să pozezi înseamnă să prinzi de pereţi, cu nişte dibluri şi cleme, traseele de cabluri electrice. Peste ele venea tavanul fals, într-o epocă a minciunilor: făceam un magazin uriaş pentru care nu exista nici un fel de marfă. Dar nu ne puteam opri, şeful de echipă avea un plan şi o primă de luat. Chiar dacă încă nu erau geamuri, iar vântul trecea mai repede decât celebrităţile dintr-o parte într-alta, peste degetele noastre rebegite şi vinete.
Nici atunci nu lucram cu mănuşi. Cablurile se împachetau în ţevi lungi de plexiglas, din acelea din care copiii îşi făceau tuburi de cornete. Din când în când mai prindeam câte unul venit la furat. De multe ori, nu: după o oră de muncă pe brânci, colegii se retrăgeau în magazie, în jurul votcii şi-al salamului cu soia. Niciodată nu vorbeam despre ce era la televizor. Pentru că la televizor nu era absolut nimic.
Acum e. E un om pe cale de a fi arestat. Toţi simţim în aer asta. Ministerul trebuie să arate bine. Suntem guvernaţi prin imagine. Când nu ne guvernăm noi singuri, cu ochii pe Simona Senzual, explicând poporului diferenţa dintre ea şi diverse imitatoare, care nu sunt nici atât de senzuale şi nici pe departe Simone. Feţe mascate, în spatele cărora e emoţia simplă, barbară, a sexului. N-o să recunoaştem: avem noi măştile noastre.
Apropo de măşti: uite-i! Mascaţii au năvălit în studio, însă numai eu i-am văzut. Voi nu, primele secunde nu, pentru că şi-au ales bine momentul: pe post vorbea Magda. Nu ştiţi cine e dacă citiţi doar Esquire. N-am să vă tulbur pacea atunci: doar vă felicit pentru inocenţă. Aveţi grijă cu banii, sunt unii care vor să vi-i ia. Mă rog, ar mai fi şi alte sfaturi. Însă n-am timp de ele.
Încep să vorbesc peste imagini, atent să nu mă încurc cu Sandra în replici. Ce să spui? E clar ce se întâmplă. Tolea e săltat, dus spre maşină, filmat pe geam până pleacă. Ultimul lucru care se întâmplă pe chipul lui e un zâmbet. Misteriosul suflet slav, cum ar spune Ilf şi Petrov.
Dar nimeni nu spune aşa ceva. Nu e limbajul ştirilor. Ăla e viteza. Peste arestare tragem repede plapuma celorlalte ştiri. Între ele, cineva ne şopteşte în cască:
– Băi, e problemă: copilul e în maşină, în faţa Antenei, cu prietena lui Tolea. Copilul a rămas aici, ce naiba facem? Mă-sa e la Timişoara…
Copilul deci. Întotdeauna e un copil care are nevoie de explicaţii, de părinţi, de pansamente, de transplant. Copilul Mihaelei Rădulescu sau copilul anonim: imposibil de deosebit cu un aparat de măsură a suferinţei. Sunt şi eu un copil de-ăsta: crescut de mama, după plecarea în fugă de acasă, cu un autobuz roşu pe care n-am să-l pot uita niciodată – pe el, nu senzaţia pierdută a zilei în care ea îmi explica de ce nu ne mai întoarcem la tata. Era 1971. Abba cânta prin barurile de afară. Beatles se despărţiseră de doi ani, omul mergea pe Lună şi eu la internat săptămânal: doar duminica acasă.
După aproape 30 de ani am primit şi sâmbăta liberă. A fost nevoie pentru asta să plec de la Ziarul Financiar la Antena 1. Deja sunt şase ani de-atunci. În nici un loc n-am rămas mai mult ca aici, şi în nici un loc n-am plecat mai sigur că nu va ţine mult.
– Hai, camera în stradă şi să continuăm povestea! Hai mă, mă rog de colegii înmărmuriţi, şocaţi şi ei de arestare. Hai, şi cu Magda prin telefon de la Timişoara!
E linişte. Mă uit şi la Sandra. Şi ea e tăcută. Simt dintr-odată că nu mai suntem în studio, în spectacol, în emisie. Simt că suntem în viaţă, şi eu am rămas undeva în faţă, la offside. Sunt singurul care mai vrea să continuăm ştirea. Toţi ceilalţi au devenit oameni: afară e un copil lăsat în mâinile noastre. Să-l dăm la televizor? Să-l punem şi pe el la muncă pentru rating? Să lipim camera de geam şi sufletul de iad şi ochiul de ban şi toate astea să meargă mai departe?
E linişte în continuare. Camera nu pleacă afară. Copilul nu iese din maşină. Magda vorbeşte la alte posturi. Ratingul coboară: după vârful arestării (asta aveam să vedem a doua zi) ne insinuăm discret sub graficul concurenţei.
– Puteam să rămânem deasupra. Puteam, mă, ce naiba.
Asta e vocea mea, a doua zi, la telefon cu Gabi. Sunt sigur de asta? Mi-ar fi plăcut acum să-mi aduc aminte preţul exact al celor două puncte de rating sub forma unor ochi, a unor obraji şi a unor buze de copil de trei ani?
Cereţi prea multe de la mine dacă vreţi un răspuns.
Nu ştiu cum arată copilul lui Tolea Ciumac. Ştiu însă câteva lucruri clare, care ţin de viaţă şi de timp şi de personajele poveştii ăsteia. Să le încheiem destinele cu câteva explicaţii.
Şeful de la etajul trei al magazinului Unirea din zilele când eu munceam să-l măresc e acum, conform legendei, chiar proprietarul lui.
Copernic, cel care a decis că soarele e fix şi Pământul se învârte yîn jurul lui, ar avea o observaţie interesantă de făcut şi azi: ştirile se învârt acum în jurul oamenilor şi nu invers.
Cartierul Pantelimon, în care am crescut, e acum un loc aproape decent şi oricum scump. Nu te mai poţi bate cu pietre printre blocuri: sunt prea multe maşini de figuri şi te bate proprietarul.
Tolea Ciumac e în închisoare. Când va ieşi, copilul lui va avea şapte ani şi va merge la şcoală. Să sperăm că nu doar a vieţii.
Observatorul e în capul meu, aşa cum se vede şi din pozele alăturate.
Iar sfârşitul acestor pagini e foarte simplu: vă mulţumesc pentru procura în alb pe care mi-aţi dat-o să vă trăiesc vieţile. Sunteţi siguri că o vreţi înapoi?
Ăsta e vârful icebergului vieţii noastre
Noi, ăştia despre care copiii cred că locuim în televizor. Noi, ăştia despre care vorbiţi ca şi cum v-am aparţine. Noi, ăştia care urâm chestia asta şi ne rugăm în acelaşi timp să continuaţi – mult, vă rog mult, să vorbiţi…
Dedesubt, acolo unde nu vedeţi nimic se adună, sub presiunea vremurilor, ceea ce suntem: ochi şi urechi, puţin curaj, mici laşităţi, vorbe în vânt şi idealuri în furtună, sânge virtual şi mâini reale scriind despre el pe tastaturi, organe interne şi de anchetă, fete frumoase şi apusuri liniştite, tot ce nu ajunge niciodată să ne mişte, să ne adune, să ne aducă aminte… Cine suntem?
Ăştia pe care îi vedeţi. Asta e tot ce trebuie să ştiţi.
Mircea O. a scris
Instructiv.
1 · acum aproape un an