Valentin Vasilescu a căzut de pe cal, a trecut prin foc şi a fost aruncat în aer. Dar a cam trecut timpul
pentru lucruri uşoare.
E trecut de ora patru după‑amiaza şi soarele de iulie pârjoleşte nemilos câmpia întinsă şi prăfoasă a Călugărenilor, locul unde Castel Film filmează Barbarossa, o coproducţie istorică despre conflictele din Evul Mediu dintre germani şi italieni.
Aşezat pe un ciot de copac în mijlocul luminişului, sprijinind pe genunchi tava plină de mâncare (chiftele, piure, napolitane cu ciocolată), Valentin Vasilescu, un bărbat cu părul blond curgându‑i în inele pe umerii laţi, îşi plimbă leneş ochii albaştri pe crupa unui cal arab. Mestecă lent, cu pauze lungi, ca şi cum ar avea tot timpul din lume. Doar mesajul de pe tricoul lui roşu, Get me outta here, sugerează un alt tempo.
Sunt câteva lucruri pe care lumea le ştie despre Vasilescu. Clişee, le spune el. Că are 28 de ani, că e singurul cascador român membru al Taurus World Stunts Academy, o asociaţie internaţională a cascadorilor, şi că şi‑a jucat „povestea de succes” într‑o reclamă pentru Ursus. Când eşti în faţa unui om pentru care curajul şi nebunia merg mână în mână îţi doreşti, la fel de clişeistic, să‑ţi facă o demonstraţie ca‑n filme, să te facă să spui „a meritat!”. Vasilescu însă nu e genul care să se dea în spectacol. N‑a venit pentru a face cascadorii. E aici în cealaltă calitate, cea pe care lumea nu prea o ştie: o combinaţie de om de afaceri, coordonator de cascadori şi maestru de cai. Prin firma lui a făcut rost producătorilor de 160 de cai dresaţi şi a contractat tot atâţia cascadori şi figuranţi. Progresia i se pare firească.
Valentin Vasilescu a început să călărească la 13 ani la baza „Dracula” din Voluntari, unde plătea lecţiile cu banii câştigaţi din instalarea de programe pe calculator. Atunci a avut şi prima lui întâlnire cu filmul – câteva zile de figuraţie într‑un rol de călăreţ. Tot la „Dracula” a învăţat şi primele cascadorii
adevărate. De fapt, de acolo a furat meseria, pentru că nu a avut profesori. A început cu lucruri uşoare, căderi sau sărituri de la înălţimi mici, apoi, a trecut la explozii şi maşini răsturnate pentru că, în România, un cascador trebuie să fie bun la toate.
După ce‑a terminat liceul, a început şi a abandonat trei facultăţi: întâi Dreptul, apoi Comunicarea şi, cel mai recent, Teatrul. Fiind novice în domeniu, primea pentru o cascadorie bani puţini care nu‑i ajungeau nici pentru chirie. S‑a angajat copywriter într‑o agenţie mică de publicitate şi a lucrat ca agent de vânzări pentru o firmă de interfoane. Joburile i‑au mărit substanţial veniturile şi a putut să exerseze fără griji. În timp, a renunţat la toate pentru cascadorie pentru că nu se putea obişnui cu un program de opt ore. „Mi‑a fost imposibil să mă adaptez la munca de birou pentru o perioadă îndelungată de timp, după ce biroul meu a fost pădurea”, spune el. „Nu ştiu să fac altceva.”
În 2005, un cascador străin l‑a recomandat la Taurus. Ca să devină membru, a trebuit să dea concurs şi să treacă de trei comisii. Ca să‑i convingă, Vasilescu a făcut timp de câteva săptămâni sute de sărituri legat de cabluri elastice prinse de un ratchet, un mecanism asemănător unei pârghii, dar care nu permite o mişcare precisă. A folosit cascadoria mai târziu, în horror‑ul Pumpkinhead; scenele în care personajele sunt aruncate în aer de monstru, iar corpul li se roteşte preţ de cinci secunde, îi poartă amprenta. Nu a fost o muncă simplă, pentru că nu era o cascadorie în care conta doar
controlul muşchilor. Era nevoie de calcule pentru a putea estima locul căzăturii, forţa cu care mecanismul îl smulgea de pe sol şi numărul rotaţiilor. Trebuia să strunească aparatul astfel încât să‑l rotească într‑o singură direcţie, linear, pe o distanţă de câţiva zeci de metri. Fizică pură.
Valentin Vasilescu spune că diploma de la Taurus nu l‑a făcut mai bun decât Szobi Cseh („Buză de iepure”, cum i se spune în industrie), cascadorul preferat al lui Sergiu Nicolaescu. Cseh şi cascadorii lui erau nişte kamikaze pentru care performanţa era egală cu numărul de vânătăi sau cicatrici. Pe atunci nu se punea problema unui echipament de protecţie, iar de calcularea riscurilor şi unghiurilor într‑o cascadorie nu era timp. Generaţia de cascadori din care face parte Vasilescu a învăţat că meseria de cascador e un sfert curaj şi nebunie, restul calcul şi stăpânire. Ei au fost printre primii care au purtat cotiere şi genunchiere sau platoşe de protecţie. Chiar dacă totul pare un joc care sfidează de cele mai multe ori limitele, cascadorul‑om de afaceri refuză inconştienţa şi riscul. „N‑ai ce să mai inventezi”, spune Vasilescu. „Ce este s‑a făcut deja de alţii. Dar poţi să faci şi altceva în meseria asta.”
Exact asta a încercat. În 2004 a înfiinţat Oval Production Group, o firmă de consultanţă în cascadorie care dispune de tot ce şi‑ar putea dori un producător. El contractează oameni pentru filmări şi tot el ţine contabilitatea. Aduce caii dresaţi şi face rost de echipamentele necesare: arme de luptă, şei, cabluri, veste, hamuri sau pistoane de răsturnat maşini. Herghelia pe care o are la Ciolpani a ajuns la 80 de cai de rasă. În câteva cuvinte Vasilescu nu mai aleargă demult după filme.
Este a doua săptămână de muncă la Călugăreni, din cele şase cât vor ţine filmările la Barbarossa. Încă o săptămână în care Vasilescu se trezeşte la cinci dimineaţa, face naveta Bucureşti – platou de filmare cu o Skoda Octavia luată la mâna a doua şi se întoarce acasă seara, mai bronzat decât plecase. Peste două săptămâni va fi horse master pentru un film românesc, apoi are programată o filmare pentru o reclamă la „Carpatina”, iar la mijlocul lui august va participa la Festivalul Medieval de la Suceava.
Chiar dacă munceşte mult, au trecut vremurile în care se urca în maşină şi gonea până la Timişoara pentru câteva cadre. Nu e doar obişnuinţa cu meseria, ci şi o schimbare de priorităţi. Acum e căsătorit şi are un băiat, Filip, pe care nu vrea să‑l lase să se facă cascador.
Valentin Vasilescu a încercat mai toate tipurile de cascadorii în cei 15 ani de când e în domeniu, de la sărituri de pe clădiri până la trecut prin flăcări, însă a ales până la urmă să lucreze cu animalele pentru că a simţit că aici există o deficienţă. După 1989 nu s‑au mai făcut filme istorice şi, când au reînceput, nu a fost nimeni care să poate face rost de echipamentele necesare.
Cristi Bostănescu, producătorul executiv de la Castel, lucrează cu Vasilescu de vreo zece ani, de pe vremea când cascadorul era un puştan cu ceva tuleie pe post de barbă. L‑a văzut crescând şi l‑a văzut luându‑şi primii cinci cai. „Dacă am nevoie de cai, echipamente şi de tot ce îţi mai trebuie să faci un film istoric, ştiu că trebuie să îl chem pe Vali”, spune Bostănescu. „Am mai mare încredere în el decât în cineva străin.”
În ultimii ani, Vasilescu a contribuit la filme precum Cold Mountain, unde a adus peste 40 de cai, Princess of Thieves (Prinţesa hoţilor) şi Youth Without Youth (Tinereţe fără tinereţe). În unele a avut chiar mici roluri: mesager care moare după primele scene, ori călăreţ în armata regelui. Dar îi e mai bine în rolul de coordonator: „Sunt alţii care trebuie să dea autografe”.
Mă aşez pe iarbă, în mijlocul poieniţei umbroase din curtea Palatului Mogoşoaia, locaţia în care se vor trage ultimele cadre ale filmului. Escu şi Roşu, doi dintre cascadorii din Barbarossa, sunt tolăniţi pe iarbă. Puţin mai încolo, „Dorel”, numele de scenă al personajului din reclama de la coniacul Unirea, îşi şterge faţa de machiaj. El a terminat pe ziua de azi.
Aşezat pe o bancă lungă de lemn, cu picioarele larg desfăcute, Vasilescu îşi plimbă ochii pe nişte coli de hârtie cu cele de trebuinţă pe ultimele zile. Plesneşte cu vârful biciului capetele firelor de iarbă şi îşi muşcă buzele. E luni, e ziua în care pune la punct bilanţul financiar.
„Mă interesează foarte tare necesarul şi banii ăştia pentru că e păcăleală mare”, izbucneşte el. „Şi apoi banii trebuiau să intre de ieri.” Se ridică nervos de pe bancă cu biciul în mână şi se îndreaptă spre corturile Castel Film. „Iar s‑a enervat”, spune leneş Roşu. Vasilescu ştie că fiecare sută de euro contează pentru un cascador care aleargă după filme. E responsabilitatea lui: el i‑a angajat pe fiecare, le‑a promis plata la timp şi vrea să se ţină de cuvânt. Se întoarce peste 20 de minute, zâmbind uşurat: „Gata, am rezolvat. Data viitoare să tragem mai mult de ei”.
„Îţi place la mine?”, mă întreabă brusc, dar nu aşteaptă să‑i...
... răspund. Ca din senin, păşeşte apăsat, cu bărbia în piept, spre Branco, un animal cu piele neagră, lucioasă, unul din cele mai frumoase pe care le are în herghelie. Îmi face un semn scurt să îl urmez. Apucă animalul de hamuri şi îl trage spre mijlocul luminişului. „Hop. Hop. Nu fi prost, nu te du pe pietre. Stai!”, îi spune calului care sforăie nervos şi loveşte pământul cu copitele.
Acum două săptămâni i‑am cerut să‑mi arate cum e să dresezi un cal, ce trebuie să îi faci ca să te asculte. N‑a vrut. Mi‑a spus că nu face lucrurile la comandă şi voia să vadă dacă am suficientă răbdare.
Animalului parcă nu‑i place că a fost deranjat, dar Vasilescu e încăpăţânat şi îi loveşte genunchiul cu cravaşa, scurt, de trei ori. Vrea să arate că poate oricând să facă ce vrea. „Aka”, strigă ridicând mâna deasupra capului şi Branco se înalţă pe picioarele din spate. E semnalul pe care cascadorul îl foloseşte de fiecare dată când vrea ca animalele sale să se cabreze. Animalul îngenunchează, întâi cu picioarele din faţă, apoi cu cele din spate. În jur se face linişte. „Stai să vezi că îl culcă”, murmură cineva. Branco se lasă pe o parte şi îşi pune botul pe pământ, în timp ce cascadorul îl mângâie pe burtă. Aproape a capitulat. Femeia de la bucătărie face câţiva paşi spre cei doi, cu mâna stângă uitată în buzunarul şorţului şi cealaltă peste buze. Vasilescu îl încalecă. „Hai, acum ştii ce să faci. Nu mă fă de ruşine”, îi şopteşte şi îi împinge copita dreaptă spre stânga lui. Calul sforăie mai puternic,
scutură din cap şi cu greu se întoarce pe spate, cu copitele în sus.
„Nu prea‑i convine că trebuie să asculte şi nici nu‑i place pământul plin de pietre”, spune cascadorul încercând să‑şi strecoare capul printre picioarele
din faţă ale lui Branco. Calul se întoarce pe spate şi bate scurt şi sacadat din copite. Spectacolul nu durează mai mult de câteva aplauze. Animalul se zvârcoleşte brusc, se smuceşte şi se ridică în picioare plin de praf, răsturnându‑l la pământ pe stăpân. Sforăie scurt şi dă din coadă în semn de răzbunare. Cascadorul dă să‑l încalece, dar Branco tropăie şi îşi aruncă iar dresorul cu fundul în praf. Azi nu e dispus să mai facă vreo cascadorie. I‑au
ajuns cele cinci ore de filmări şi îşi vrea cei cinci morcovi pentru efortul depus.
Vasilescu se ridică şi zâmbeşte încurcat. „Nu poţi să cazi de pe cal dacă nu te urci.”
Dana a scris
Valentin, acum 15 ani eram la baza Dracula. Incerc sa imi aduc aminte de tine.....
La vremea respectiva eram o tanara adolescenta novice in calarie. D-l Stefan Brandes a facut tot posibilul ca elevii lui sa iasa buni cascadori. Nu m-am numarat printre ei pt ca in primul rand eram fata si f. tanara pt. asa ceva. Dar timp de 2 ani am mers la baza Dracula la fiecare sfarsit de saptamana . Amintiri f frumoase.
Dana
1 · acum aproape un an