Câte chipuri are vocea lui Ion Caramitru?

„Nu s-au mai redeschis vreo opt ani; le-am făcut cu Radu Penciulescu, când a înfiinţat cursurile postuniversitare de regie, la Institut... Sigur, n-am făcut regie cursiv, adică n-am făcut din asta o meserie stabilă. Am montat, ca regizor, în timpul meu liber; preferam să joc.” Şi începe să-mi spună ce. Enciclopedic. Producţii, roluri, ani, în regia cui. Disecăm anatomia unei dualităţi. Dacă aceasta e, într-adevăr, masca de interviu, atunci recunosc că rolul m-a prins. Aş asculta cu patru urechi, dacă s-ar putea. Plus că-mi place ideea asta, a personajului scindat. A regizorului actor. Jumătate-jumătate.

Aşa e şi Eduard. Între două ţări, între două femei, între două coroane. Nu mi-a plăcut piesa. Caramitru, în schimb, era... în barca lui. Chiar şi în producţia asta. Părea să n-aibă nevoie decât de text. Şi de cineva care să-i dea replica. Restul, pur şi simplu, se întâmpla. Nu era peste tot pe scenă, dar avea ceva, un soi de naturaleţe afectată. De trufie a omului care se simte ca peştele în apă. În scena seducţiei a smuls hohote de râs. Încruntătura, mişcarea, felul în care curgeau cuvintele, vocea. Vocea de pe scenă are tot felul de unduiri şi de culori. Tânguitoare, îmbufnată, rugătoare, ranchiunoasă, egoistă, princiară, mustrătoare, cârcotaşă, sfătoasă. E vocea personajului. Aceeaşi de la telefon şi totuşi alta.  Ştiam de ea. Îmi spusese multă lume. „Să asculţi vocea. Vocea e superbă.” Nu mi se păruse chiar aşa, la început. Şi atunci când se însufleţea, în rememorări, păstra o sacadare, un control egalizator. Când joacă, nu. Acolo e ca o lavă.

   Nu sunt fanul actorilor care tună pe scenă şi au senzaţia că aşa iau în stăpânire spaţiul şi se impun în faţa unui public care, dacă tot a plătit bilet, e gata să-şi pună şi timpanele la bătaie. Cred că nici el nu e. Vorbeşte cu ape – adânci, curgătoare, cu izbucniri de cascadă şi limpezimi de frază mestecată alene.

>>> 

E primăvară. Iar draftul meu, în continuare, pe lista de aşteptare. Pe măsură ce scriu povestea cu necunoscute şi inegalităţi, îmi susţin teza că nu stând pe lângă el îl cunoşti pe Caramitru. Acolo, în biroul lui, o să vrea să-ţi arate, să-ţi explice, să-ţi povestească – totul cu vocea „de interviu”. Eu vreau voci din celelalte şi alea nu sunt acolo, într-un birou. Povestesc de vocea de pe scenă, cu vocea „de poză” în cap, în spatele cuvintelor mele. 

>>> 

„De ce nu te duci să-l vezi cum lucrează?” Conversaţia din jurul mesei rotunde s-a animat. Mi se pare că fumăm ţigări imaginare, în încercarea de a mai cristaliza puţin articolul „cu maestrul”.

Lui nu-i place formula asta. „Nu suport să mi se spună «maestre». Suntem înscrişi într-un sistem care te obligă, de fiecare dată, să o iei de la capăt. Teatrul este o artă vie. Chiar dacă joci acelaşi spectacol, lucrurile se schimbă. Importantă e disponibilitatea ta de a fi tu însuţi în interiorul unui personaj pe care îl joci.” Problema mea e că el joacă mai multe personaje şi are voci cât cuprinde.

>>> 

M-am dus să-l văd cum lucrează. Cum face regie, de data asta. M-am dus la Operă, la repetiţia pentru Evgheni Oneghin. Am ajuns mai devreme, să nu cumva să întârzii. El deja începuse.

Mi-am croit drum prin întuneric, m-am aşezat mai în spate şi am început să-l caut. L-am găsit abia când a mormăit ceva la microfonul cu care direcţiona artiştii de undeva, de la jumătatea sălii. Purta un pulover în dungi şi, de câte ori nu-i plăcea ceva, îşi trecea mâna prin păr. Cu obrazul sprijinit într-un cot, agenda deschisă şi amalgamul de gesturi scurte, energice, nu părea să mai aibă nimic din aerul aproape glacial al discuţiei cu reportofonul. Se foia, nu-i plăceau luminile, se ridica, mai aranja o mână pe un umăr, mai un pas de dans. Din când în când, vocea căpăta direcţie precisă. „Doamna care vine din spate, dumneavoastră, care sunteţi singură!” Şi doamna fără nume se oprea, ca un copil prins cu tema nefăcută. Da, mi s-a părut puţin profesoral. Puţin Socrate. S-a întâmplat şi ca aerul didactic să degenereze, însă, în entuziasm. Când a spus „Bravo!”, la o poză de final, a spus-o cu toată gura. Clar. Să audă şi ultimul reporter, din ultimul rând.

La pauză se schimbau lucrurile. Socializări cu artiştii, zâmbete, am auzit chiar şi un banc. L-am notat repede pe o hârtiuţă pe care pe urmă am rătăcit-o. Lumea râdea. Nimic din încordarea de mai devreme. Şi uite o voce nouă la Caramitru! Una mai jovială, mai mondenă. O voce cu gesturi ample şi relaxate, chiar şi atunci când se plânge că aia nu e bine, că nici ailaltă nu prea-i place, că lumina, că distanţa, că scena, că artiştii, că nu i-a plăcut cum au plutit petalele...

În minutele de dinainte de a reîncepe repetiţia, Caramitru mestecă gumă şi-şi verifică telefonul. La scena duelului, vocea e din nou încruntată. Pumnul care se strânge, din când în când, în întuneric, pare să adune în căuşul lui sau, din contră, să risipească zăpada care cade pe scenă. Şi-mi place vocea asta, mută. Nu durează mult până când ea izbucneşte, din nou, la microfon. Dă directive. „Mai în spate! Mult! Mult! Mult! Stop! Hai mai în faţă! Prea mult, acum! Prea mult, măi!” E ciudat să vezi cum se întâmplă lucrurile pe scenă, desenate din cuvinte, de la mijlocul sălii, de o voce din întuneric. „Sus pistolul! Sus! Şase paşi în faţă! Mâna la spate!” Nu ştiu exact cine a căpătat aplauzele timide de la finalul momentului – el, artiştii... „Cel mai mare duşman al nostru este succesul”, mi-a spus, la Teatru. „Te poate îmbolnăvi, poate să-ţi creeze iluzia că eşti centrul lumii.”

L-am urmărit cum îşi relua tabieturile de pauză. Din nou telefonul, din nou micile consilii de la marginea rândului, cu vocea jovială, cu urme de umor satisfăcut.

Tot ce se întâmplă pe scenă, la Oneghin, se întâmplă la vedere. Spectatorul vede cum se schimbă decorul, convenţia momentului, a locului. Nu pierde nimic şi se mută, parcă singur, dintr-un tablou în altul. Aşa fac şi eu cu povestea, pe cât pot. Când vocea nu-mi mai e suficientă, îi caut cuvintele. Flashback. Şi iar am aprins beculeţul conversaţiei din biroul domnului director. 

>>> 

 „După 1989 publicul n-a mai intrat la teatru. Totul era mai interesant în stradă şi la televizor. Viaţa bătea teatrul. După deziluziile aduse de televiziune lumea, de vreo doi-trei ani, s-a întors furibund la teatru. La Teatrul Naţional avem cam 1500 de spectatori pe seară, la cele trei săli. Am reînceput să jucăm şi la matineu, ceea ce nu s-a mai întâmplat demult. Jucăm în absolut toate zilele săptămânii. E o invazie de tineri la teatru.” Uite-l că s-a animat. A uitat de reportofon. Sau îl ignoră elegant, de dragul ideii. Ascult cuminte şi mă retrag într-o invizibilitate care seamănă, într-un fel, cu întunericul care trebuie că se vede fără nuanţe, de pe scenă.

„Ce mai vezi la televiziune azi? Tot felul de subproducţii, telenovele de-ţi vine rău, lipsă de substanţă. Sălile de cinema sunt goale. Sala Mare a Teatrului Naţional e arhiplină. Tinerii stau şi pe scări. E un suflu extraordinar.”

Eu nu stau pe scări, ci pe o canapea de piele, lângă un actor în sacou de catifea. N-am un carneţel în care să iau notiţe (asta ar fi construit, deja, o imagine clasică). Am un reportofon şi un ecuson de vizitator. De fapt, tot drumul până aici, în birou la „dom’ director”, fusese o experienţă în sine.

Eu, ca toţi anonimii, am o reală pasiune pentru vedete. Mi-o cultiv. Mi-o şi exhib. Şi, tot ca toţi anonimii, le taxez la cea mai mică umbră de vedetism. Chit că e dreptul lor. Dacă o avea, mă pierdea din momentul în care a strâmbat din nas la reportofonul meu. Dar atunci nu a avut-o.

Sala Atelier. Spectacol cu Johnny Răducanu şi Ion Caramitru şi, într-adevăr, exod de public. Lângă mine, doi băieţi de vreo 18-19 ani, la un scaun distanţă, un domn de vreo 60. Nu ştiu ce-i ţine pe toţi împreună. Dacă jazz-ul prinde la mulţi, poezia nu are aceeaşi şansă; e aproape sinonimă cu desuetudinea şi cu ora de română. În ceea ce mă priveşte, vremurile comentariilor şi ale clişeelor cu „poetul nepereche” au atrofiat curiozitatea cu privire la Eminescu. Mama mi-a spus, odată, că ar fi trebuit să-l aud pe Caramitru spunând Glossă, pe vremea când o spunea „în şoaptă”. Acum o spune tare. Şi, când o spune, nu mai e decât el. Victorie pe toată linia. Ne bifează pe toţi. Şi pe mine, sceptica, şi pe domnul de şaizeci, şi pe băieţii de 19. Nu mai suflăm niciunul.

Acum, de ce simte nevoia să alterneze momente de tipul Glossă cu „Partidul, Ceauşescu, România”, mă depăşeşte. Înţeleg erotismul un pic forţat. Marketing. Mă forţez să ignor tot ce urechea mea, mai cârtitoare ca mine, taxează ca fiind sub nivelul pe care protagonistul, singur, şi-l impune. Mă gândesc că asta face şi publicul; au venit să-i vadă pe Caramitru recitând şi pe Johnny Răducanu, la pian. Au venit să vadă starurile. Împreună. Nu ştiu câţi aplaudă spectacolul şi câţi simpla lor prezenţă pe scenă, la final. Eu mă întreb de ce e nevoie şi de tuşa groasă, când deja i-ai cucerit cu linia fină...

>>> 

 Şi cu linia fină în minte îi spun, în birou, la Teatru, că poate fi o sarcină destul de ingrată. Treaba asta cu poezia. Nu prea mai ştiu un actor, din generaţia lui sau din alta, care să facă din ea un blazon. Cum pledezi pentru poezie, în secolul XXI? 

„Pledoaria mea pentru poezie nu e îndreptată către public, ci către colegi şi către şcoala românească de teatru. E cel mai bun exerciţiu pentru a vorbi cea mai frumoasă limbă posibil. Nu există o formă mai cuprinzătoare, mai surprinzătoare şi mai profundă decât poezia, în materie de limbă literară. Mă ţine tânăr; eşti într-o permanentă atingere cu ceva atât de inefabil, atât de secretos încât trebuie să fii mereu cu fiinţa liberă de sarcini şi să te apropii cavalereşte de ea.”

 E rândul meu să zâmbesc. Conversaţia noastră are o fluiditate pe care, ulterior, nu a mai recuperat-o în nici un fel. Pe mail, la telefon, mai târziu, lucrurile trenau. Se tărăgănau în tăceri lungi, pe care le întrerupeam cu greu. Am schimbat mail-uri cu doamna secretară – cea care, în clasamentul meu, ocupă locul întâi la capitolul amabilitate. „Vezi că o să primeşti un mail de la secretara mea!” Şi primeam. Îi confirmam direct ei şi mai adăugam o întrebare pe mail. (De fapt nu una, ci trei au fost. Trei întrebări hors concours.)

>>> 

Când îmi reascultam înregistrarea de pe reportofon, m-am supărat puţin pe el pentru că nu are ticuri. Toate personajele despre care citesc articole mai mari de trei pagini au ele ceva. Fac ceva. Au ticuri, au expresii, au gesturi, au revolte care-i individualizează. Care fac show. Show-ul vinde povestea. Ticurile colecţionate de mine sunt cele de la repetiţia la Oneghin, de când stăteam în întuneric. Peste ele colez vocile de pe scenă. Şi fragmente din poveştile pe care mi le-a spus vocea „din birou”.

„Sunt un mare degustător de ingrediente. Îmi plac mult gusturile orientale. Nu numai în bucătărie, ci şi în mobilă, în covoare, în obiecte vechi. Sunt colecţionar de obiecte vechi de acest gen şi probabil şi de la familia mea de aromâni, trăitori în Balcani, ceva a rămas întipărit în genă. Îmi plac ingredientele iuţi, uneori, dar şi parfumate, alteori.”

Când l-am rugat să-mi povestească de aromâni mi-a spus că nu-i ajung toate paginile mele să spună ce-a însemnat cultura asta pentru el. Ce înseamnă. A spus-o cu orgoliu. În toată incertitudinea mail-urilor suspendate, a amânărilor şi a întrebărilor fără răspuns, cuvintele astea, rostite cu ţâfnă, mi-au sunat limpezi, clare şi 100% autentice. Vocea care vorbeşte în aromână e tot o voce mută. Şi mi-a plăcut trufia ei, cavalerească, de a rămâne tăcută şi de a nu ieşi la aplauze.

De multe ori, ascultându-l, îmi evocă un melanj de old school şi boemă. În cămaşa neagră, sinonimă cu jazz-ul, încheiată până la gât, sau în costumul complicatissim şi aparent incomod al lui Eduard. Nu e peste tot, pe scenă, nu-ţi pune pe tavă un consum interior ardent. Dacă lucrurile astea există, te lasă să le intuieşti. Nu să le descoperi. Pentru asta trebuie să munceşti mai mult.

L-am întrebat dacă-i place jazz-ul şi mi-a vorbit cinci minute, în–continuu, despre Play Bach şi improvizaţie. L-am întrebat despre regizori şi mi-a spus că i-ar plăcea să lucreze cu Richard Eyre. Nu l-am mai întrebat nimic şi mi-a vorbit despre temeri.

„Mă tem de rutină, fug de ea, mi-e groază. Am fugit întotdeauna de locurile unde nu se adâncea experimentul teatral. De-aceea am plecat de la Teatrul Naţional, atunci;  am simţit că nu-mi e locul aicea şi am fugit la Bulandra, unde am luat totul de la început. Era un teatru care experimenta forme noi, o gândire nouă asupra teatrului prin Ciulei, Pintilie, David Esrig, Radu Penciulescu. Acolo se lupta împotriva rutinei şi aceşti profesori-regizori ne explicau cât e de periculos să te reduci la părţile formale ale jocului şi ale înţelegerii personajului. Am rămas cu această şcoală, o practic şi încerc să o impun şi celor cu care lucrez.”

>>> 

L-am întrebat, la telefon, de trecutul lui politic. Mi-a tăiat-o scurt. „Am tot vorbit despre asta.” Nu mai are nimic de spus. Revăd, pe YouTube, fragmentele de la Revoluţie. Cu el mai tânăr. Când zice „Opriţi focul!”. E şi asta o voce care tace.

>>> 

Ultimele minute de înregistrare. Ascult puţin absent. Urechea mea lăuntrică glisează pe versurile din Sala Atelier. Unele spuse aproape şoptit. Volum minim.

„Destinul ţi-l ţii singur în palmă şi trebuie să ai grijă de el.” Zâmbea, în conversaţia noastră despre actori, când mi-a spus asta. „Noi nu suntem interpreţii unui instrument convenţional – o vioară, un pian... Instrumentul suntem noi înşine. El trebuie întreţinut şi fizic, şi psihic, şi cultural. Trebuie să fii sănătos, antrenat, cultivat, trebuie să cânţi la un instrument în bună stare.”

E mulţumit? Sincer, nu ştiu. În general, asta e o întrebare la care toată lumea răspunde cu „da”. Eu o ocolesc cu obstinaţie. În aceeaşi ordine de idei, mă sfiesc să trag concluzia.

Am, tot pe reportofon, câteva fragmente în care mi s-a părut hâtru. Vocea râde singură, fără colţurile gurii, când vorbeşte despre Shakespeare. „Sunt legat de teatrul shakespearian mai mult decât de altele. E singurul autor, în teatru, care îmbină cu măiestrie proza cu poezia. Mă simt bine în această combinaţie. Richard al III-lea e un personaj pe care-l poţi întâlni de-a lungul tuturor epocilor, îmbrăcat în toate hainele generaţiilor care s-au succedat, pentru că Shakespeare epuizează, practic, patimile umane, şi ele sunt veşnic aceleaşi. Omul e acelaşi, tot de carne şi sânge, tot o trestie gânditoare, iar personajele sunt viabile. Cu asta Shakespeare bate timpul.”

Şi dacă, totuşi, e Socrate?! La aceeaşi masă rotundă, fumând ţigara imaginară a meditaţiei, mă îndoiesc prima oară de cum curge povestea. Mă întreb dacă nu cumva o împing eu acolo unde vreau. Dacă nu îi dau un aer romanţios şi dacă nu decupez exclusiv episoadele frumoase, dacă nu le scot în faţă, dacă nu mi-am pus deja în minte să-l las să facă reverenţa de final, în povestea mea, din rolul lui Hamlet.

Nu i-a sunat telefonul. Nu s-a uitat la ceas. Nu a clipit, nu a râs cu toată gura, nu a băut cafea. Mi-a spus, la un moment dat, că ar crede în zodii. Se înţelege cu semnele duble. Gemenii şi Peştii. Are şi zodii cu care e „în divorţ”. Îi evoc Balanţe celebre şi mă opresc la Christopher Marlowe. El îmi spune de Gina Patrichi. Cumva, conversaţia a căzut într-un firesc de la care nu aştept mari revelaţii.

Cu pumnul care strânge zăpada iluzorie în minte, construiesc ultima întrebare, în mail-ul meu cel rămas fără răspuns. Încerc să aprind toate beculeţele. 100 W. Caramitru. Actor şi revoluţionar. Actor şi regizor. Actor şi ministru. Actor şi ceva. Microfonul şi puloverul în dungi. Sacoul de catifea şi povestea lipsită de stridenţe. Cămaşa neagră şi muzicalitatea poeziei.   

L-am întrebat de titluri, prima oară, când ne-am întâlnit. De faptul că e cavaler, pe bune. Şi în Anglia, şi în Franţa. Cu panaş şi patalama. „Cavaleri sunt toţi bărbaţii, până mor.” Tot hâtru, pe vocea care-mi place.

Carneţelul meu de notiţe (da, l-am improvizat, până la urmă, din transcrieri şi jumătăţi de observaţie grăbită) e ferfeniţă, de cât l-am răsfoit. Hamlet şi Socrate. Hamlet sau Socrate.

Când îl supără câte-o întrebare, zice „Nu comentez”. Mi-o taie scurt. La telefon îmi tot repetă că am „aşa de mult material!”. Am? Nu ştiu. 

Scrumez, tot imaginar, o ţigară care nu există. A venit toamna. Pe desktop, draftul – mai tranşant decât mine – aşteaptă un nou click. Şi, exact când aş vrea să termin în coadă de peşte şi să las „şi ceva-ul” în suspans, să nu comentez, s-o dau şi eu pe vocea mută, documentul se deschide, cu titlul original, din vremurile întâlnirii din biroul lui, de la TNB. Caramitru, Esq. Ca